Eu am fost un măr…

Un măr frumos şi rumen, şi mă mândream cu originea mea de la ţară. Am crescut într-un copac sănătos, ce stătea falnic într-o livadă care şi acuma mi-e tare dragă. Toată copilăria mea m-am jucat cu celelalte mere, iar amintirile mele sunt atât de vii, poate din cauza faptului că strategia mea de viaţă nu cuprinde decât un singur an. Stăteam toate, cu mici, cu mari, cu frumoase, sau pline de mici vizitatori (în persoana viermişorilor), şi ne gândeam fiecare pe ce masă va ajunge. Eu mi-am imaginat cum voi fi rupt direct de pe creanga mea şi înmânat cu grijă unui copilaş vesel şi naiv, care se va delecta cu aromele mele.

Dar, am fost mult prea departe de adevăr. N-am crezut niciodată că destinul meu va fi unul zbuciumat şi plin de nefericire. N-aş fi crezut că viaţa mea va fi una atât de aproape de inutilitate. Am fost rupt într-adevăr de pe creanga mea. Dar de un om mare, plin de sine, care a muşcat din mine cu nervi parcă şi m-a aruncat. Pe jos… Şi-am plâns. Stăteam fără piele, muşcat, pe un trotuar dintr-un oraş mare. Sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. Măcar dacă m-ar fi dus la un coş de gunoi. Să am cu cine povesti bucuriile şi ororile vieţii mele. Dar singur, pe trotuar, am înţeles că dorinţa mea este mult prea mare. Şi eu sunt mult prea mic. Acum am ajuns chiar pe carosabil, şi m-a călcat o maşină. Nu mai simt durere, ci doar supărare. Lângă mine e un cadavru de pisicuţă şi stăm deja de 2 zile, în soare şi în ploi. Dacă ar fi să am o ultimă dorinţă, atunci ar fi să am deasupra mea o umbrelă verde.

PS La întrebarea care stă în mintea tuturor, v-a răspuns mărul: responsabilizarea locuitorilor.