Camera Zenilor

Ca si in orice alta Camera, cum ar fi Camera Lorzilor sau Camera Comunelor, Camera Zenilor este pur si simplu o sala enorma, dar fara ecou, unde se aduna multa lume. Si nu toti din aceasta “multa lume” sunt Zen. Zenii se deosebesc de la o posta, fara prea mare efort, fiindca au in jurul lor o aura linistita. Si merg foarte, foarte, foarte lent. Si vorbesc foarte, foarte, foarte lent. Si-ai putea spune ca nici nu gandesc, dar ei gandesc foarte, foarte, foarte lent. Insa, dupa cum am mai spus, in aceasta camera nu se afla doar Zenii. Printre ei se aduna multi gura-casca, pierde-vara, cativa chiulangii si somnorosi pe langa o mana de oameni de serviciu. Uneori, la sedintele de pe ordinea de zi participa si stagiarii, acestia fiind intr-un contrast deosebit, mereu in alerta, incercand sa fure meseria de la adevaratii maestri. Dar maestrii nu se sinchisesc deloc sa se explice, ori sa dea lectii, ori sa faca altceva inafara de a fi foarte, foarte, foarte zen si intr-un fel foarte, foarte, foarte normal. Cu alte cuvinte, nu e simplu sa fi stagiar de Zen. Uneori se intampla ca agitatia stagiarilor chiar sa supere, Presedintele Camerei asigurandu-i ca daca nu se potolesc, pot fi lesne poftiti afara. Efectiv insa, nici un Zen nu-si pofteste afara stagiarul. Se uita cu buna-vointa la el si cam atat. A scoate un stagiar din camera presupune mult efort, ceea ce ar fi sub demnitatea unui Zen si, cel mai probabil, ar insemna sifonarea definitiva a aurei sale, poate chiar ar conduce la ridicarea calitatii de membru. Si niciun Zen n-ar putea trai cu asa ceva pe constiinta, fiindca odata ce esti Zen, am auzit ca nu mai ai astfel de capacitati.

Silentiu!

Imi placea sa cred ca modul meu de a-mi transmite mesajele, emisiunile, show-urile si tot asa, e de departe unul legitim, incercand sa nu ies pe aratura si nici sa-ncalc regulile, adicatelea sa ma intind doar pe lungimea mea de unda si nu peste lungimile in care se propaga altii. Dar ascultand o inregistrare a propriei desfasurari, in toata amploarea ei, mi-am dat seama ca n-am habar nici cat un cal breaz!

Lucruri ce se rasucesc

Imi facusem bine planurile, atata doar ca nu a iesit nimic in conformitate cu ele. Si, cautand sa nimeresc cumva-cumva punctul din care ata desfasurarii evenimentelor s-a destramat, mi-am gasit de-mult-pierdutul carnetel. Un fel de iPhone pe hartie, unde scrisesem eu tot ce prevedeam, la momentul respectiv, ca se va intampla fix acum. Si spre marea mea uimire, am avut atunci dreptate, iar acum, pierzand controlul si incurcand ata, mi-am castigat, de fapt, adevaratul drum. Banuisem eu c-o sa-l pierd, de carnetel vorbesc, iar in el apare cum ca banuisem eu ca o sa fac cumva incat sa incurc ata, ca banuisem eu c-o sa-l regasesc, tot de carnetel e vorba, chiar asa scriam eu pe-atunci – ca am incredere in mine sa gasesc si drumul si carnetelul si ata si planurile si sucirea tuturor lucrurilor de mai sus pana in punctul destramarii. Evident, e un carnetel clar-vazator.

Bildingul de sticla

Stau cu nasul lipit de un geam imens, un perete transparent, ma uit la o parcare goala, visez. Visez veri in culoarea nisipului de aur, intr-un spatiu al cedarii in lumina de sofran, cu lampioane construite din licurici enormi, cu aripi ca filele de carte, cu sentimentul acela ca nu muzica ar ridica simturile, ci ca tocmai ele ar duce muzica pana departe, in zarea amurgului de mure prea coapta. Apa, croita din cercuri albastre de panza, venind si plecand, vorbind usor, lovind talpile, pamantul de dedesubt adormind incet, tinand lumea pe ramurile sale ca si cum, in jos si deasupra, toate s-ar afla in plutire, deopotriva cu acei corpi stelari iesind parca de pretutindeni. Linia subtire a orizontului pierzandu-se pe apa si prin aer, intr-o topire fireasca a celor doua raiuri. Ma duc sa-mi iau un covrig.

Si daca tot am zis de sertare

Ei bine, despre ele as putea sa vorbesc o mie de ani. Intotdeauna mi-au placut. Imi aduc aminte de cel mai mic sertar din lume, cel de masina de cusut a strabunicii, in care incapea o lume intreaga, desi era ingust cat o jumatate dintr-un caiet, si in care ma pierdeam uneori, ca abia ma mai puteam intoarce in lumea reala. Acum am si eu un sertar la meu. Multa vreme l-am tinut gol, deschizandu-l ocazional si uitandu-ma cu drag la el, parca nevrand sa-l umplu de la bun inceput, lasandu-l sa respire, lasandu-l sa se bucure de libertatea lui incapatoare. Dar incet-incet, incep sa pun in el, viata mea, trecutul meu, scrierile mele, toate.

Sufletul-pereche din manunchiul de bujori

Pot iubi oameni si carti si constelatii stelare, pot iubi carnetele cu foi pastel si cuvinte inocente si secrete din dictionar, pot adora uriasi pitici si pitici uriasi, ca depinde de unde privesti lucrurile, ori povestile lor ilustrate si ilustratiile in general, pe orice tema, doar sa fie in tus fin, de zero-cinci milimetrii, pot iubi mici galagiosi cu mustati de lapte si noroi pe ghete, cu maini lipicioase razand gras de fericiti ce sunt, pot iubi armate de insecte ce dau navala de-indata ce li se deschide calea, ori grupari de zgomote teroriste care ocupa cerul dupa-masa, pot iubi cani si sertare si tuburi cu vopsele si prietenii ce-si atarna amintirile-n copaci, pot iubi bratele fotoliilor ce ma primesc deschis atunci cand sunt obosita, dar ador, slavesc si venerez mica fabrica de voie-buna, bine-ascunsa intre petalele imbujorate, ce produce arome si dulceata si miresme si care imboboceste fara oprire, de seara pana dimineata, doar asa, sa ma intampine cu ceva bun, din partea casei.

Cat de larga si cuprinzatoare poate fi biblioteca memoriei mele

Asa. Biblioteca asta n-am aranjat-o eu personal, ci s-a descurcat memoria singura in a-si aseza cartile intr-un mod nebanuit si care functioneaza bine-mersi. Ca n-o pot eu influenta in privinta a ceea ce aruncam si a ceea ce pastram, asta e o cu totul alta poveste, despre care nu mi-am propus sa vorbesc acuma, dar macar imi da constant dovezi cum ca nu doarme la munca si ca, desi are prostul obicei de a intarzia dimineata, totusi e pe baricade. Si-acum, sa spun ca am facut 8 ani de germana. Timp irosit complet, fiindca nu stiu o boaba. Sau cel putin asa credeam, pana cand, din biblioteca asta, in care efectiv n-am intrat niciodata, au iesit pe rand, din cand in cand si clar nu atunci cand poate as fi vrut eu, cuvinte nemtesti, toate corecte si perfect pozitionate in propozitie, care-au aparut, parca s-au spus singure, pe urma stanga-mprejur si-napoi in cartile de la subsol. Pai ce sa mai zic? Ave moi! …nu?