Fireste ca te iubesc

Fireşte că te iubesc. Cum aş putea altfel? M-ai cucerit cu prima privire şi aşa am rămas de atunci. O cucerită incurabilă. Nici macar n-ai avut mult de luptat. Nu-mi pare rau, să ştii. Am avut noroc că ai fost tu.

Fireşte că te iubesc. Nici prin cap nu-mi trece altceva. E deja un lucru stabilit. Nu mai încape loc de întors. Iar dacă mă întorc, atunci să fie către tine.

Fireşte că te iubesc. Vreau să fim bătrâni împreună, dacă am zis până la moarte, atunci aşa să fie. Iubirea asta a noastră este cel mai bun elixir.

Advertisements

Pe muchie de cutit

Circul printre decizii, mă copleşesc. Mă întind după ajutor, şi mor încercând să ajung la telefon. Ferestrele sunt etanşe, nimeni nu mă aude cum strig. Cad pe covor, mă lungesc toată, ca într-un desen animat. Mă uit la tavanul camerei mele şi văd urmele de bidinea, şi-aş râde dacă aş avea putere. Totul a fost un vis uriaş, un balon de săpun. Atât să fi fost tot? Încerc să-mi reglez respiraţia şi mă pregătesc să aştept. Cineva va observa că lipsesc şi va veni. Nu ştiu cum va străbate printre uşile ferecate, însă dacă va exista o şansă, aceea va fi a mea. Iar dacă voi fi bine, voi face ca viaţa să merite a fi traită. Nu voi mai fi niciodată tristă. Nu-mi va mai fi frică de nimic. Nici măcar de moarte…

Totul devine pâclos. Poate că am să dorm puţin.

M-am trezit înnotând spre suprafaţă. Văd lumina confuză de deasupra mea, printre ape, şi mă străduiesc s-o ajung. Mă scufund şi curenţii mă ridică, mă înalţă uneori. Mă măngâie valurile, mă sufocă, şi plămânii îmi sunt plini de aer vechi. Simt că trebuie să schimb ceva, şi lupt. Cu mâinile, cu palmele şi picoarele, cu tot corpul vlăguit. Înot şi înot. Sirenele îmi ţin isonul, mă învăluie, îmi zâmbesc cu subînţeles, şi mă împing parcă spre înălţimi, dar de fapt îmi fură puterea.

La un moment dat m-am trezit la mal. M-am agăţat de ceva, care nu m-a lăsat să renunţ. Probabil că de tine.

Uitare

Ieri, stând şi fumând o ţigară (bineînţeles!!!), am scris pagini întregi în gând, iar azi, când să le pun pe hârtie (mă rog … pe hârtia virtuală…), nu mi-am amintit nimic. Şi erau fraze întregi, pline de dar şi har …

Nimic. Nimic nu mi-am putut aminti.

Lene

În fiecare dimineata mă trezesc năucă de cap. Bezmetică, în somnolenţă, dar cu elan muncitoresc. Când dau cu ochii de tavan, mă speriu, căci sunt tot la mine în cameră. Nici vorba de tărâmul fermecat. Şi trebuie, ca o simplă regularitate, să mă ridic, să-mi iau papucii, să-mi spăl dinţii. Să mă gândesc la programul zilnic şi la ce să pun pe masă. Ca o gospodină veritabilă. Cine are de mers şi unde, cât îmi ia să ştreg praful. Să întind azi haine afară sau va ploua?

Mor de somn. Mi se închid pleoapele, îmi vine să dorm cu capul pe tastatură. Am băut o tonă de cafea, şi efectul este zero. Simt o copleşeală imensă, fără margini parcă. Simt cum nu mă ascultă corpul ăsta, nici mintea, şi nici măcar raţiunea. Se poate să fie vremea de vină, schimbarea de oră, dar ceva cu siguranţă se întamplă, căci altfel nu aş putea explica starea asta de lene congenitală, trecută în extrema de somnolenţă cu ochii deschişi. Mă plimb singură pe sub bolta senină a ţestei mele, cum ar spune scriitorul.

Am observant, fără răutate, că mai mult stau, decât fac orice altceva. Normal, stau bine în scaunul de unde tastez frenetic, însă cred ca undeva, în interiorul minţii mele limpezi şi neprihănite, “statul” ăsta chiar s-a instalat bine. Am o lenevie cronică, ce se va agrava în timp, până la catatonie. Nu e vorba că stau lungită pe canapea. Asta iese din start din discuţie, căci fac o grămadă de lucruri peste zi, abia ţin pasul cu responsabilităţile. Însă stau şi nu-mi mai pun folosesc anumite părţi din organele interne, organe vitale în viaţa de zi-cu-zi. O parte din creier s-a blocat pur şi simplu, o parte din inimă, şi probabil şi muşchii s-au cam atrofiat. Am să-mi fac un control şi la ochi, căci simt că nu mai văd bine situaţiile în care mă aflu. Iar apoi o să mi se prescrie ceva şi pentru auz, că astea două merg mână în mână. Groaznic când ajungi să depinzi de medicină.

Am să ies la plimbare acum, sa fac puţina mişcare. Nu mai am nimic important de spus.

Pe taramul ratiunii

După cum se spune, omul ar trebui să fie o fiinţă raţională. Ar trebui, şi am formulat bine. Spun asta pentru că saracul de el, omul, în general, chiar nu este raţional. Se conduce după oricare alte impulsuri, ingnorând voit raţiunea, care îl impiedica să-şi satisfacă poftele inconştiente, instinctuale. Cu adevărat, omul nu se lasă flămând cu propria voinţă, şi nici nu poate rezista fără somn. Însă acestea ar fi singurele necesităţi obligatorii de satisfacut. Raţiunea vorbeşte şi explică fiecare gest, cum ar trebui făcute toate, însă la un nivel mult prea complicat pentru bietu’ om de rând, care ar evada din când în când într-o nebunie de moment, care să îl facă puţin mai fericit. Gândirea raţională, falnică şi semeaţă, stă ca un străjer la poartă şi verifică biletele de ieşire, că de intrare nu se pune problema. Şi uite aşa, distracţia mult dorită stă în umbra propriei persoane, nuc bătrân ce nu lasă nimic să crescă în jurul său. Cu toate acestea, pe tărâmul visării, totul este posibil, iar epopeile care se nasc iau într-adevar proporţii greu de imaginat. Poţi face orice, inclusiv să zbori sau să devii rege, cu condiţia să ai puţină imaginaţie. Raţiunea nu ajunge să acapareze totul, astfel că în vis omul poate ajunge la imposibil, fără condiţii sau represiuni. Şi totuşi, când se trezeşte, se izbeşte crunt de realitate, sora geamănă a raţiunii (fete nemăritate), ce şterge parcă cu un burete uriaş întregul vis şi tot ce a ţinut de el, uneori şterge chiar şi amintirea. De aceea, mulţi oameni spun că nu visează. Totul rămâne ascuns între faldurile creierului, măcar dacă am putea localiza exact locul, să scormonim cumva, să iasă totul la suprafaţă. Omul simplu are de toate, realitate şi gânduri şi nevoi. Şi totuşi nu este raţional. Face uneori gesturi de neînchipuit, care par scoase din decor, haotice sau disperate. Unii se aruncă de la balcon, alţii incendiază casele vecinilor sau pur şi simplu dau foc companionilor de viaţă (trebuie să încetez a mă mai uita la ştirile de la ora 5!!!). Unii circulă cu viteze mari, în nişte harnaşamente instabile, crezând că zboară printre nori. Astfel, mă simt îndreptăţită să spun, cu mâna pe inima, că nu suntem deloc în deplinătatea facultăţilor mintale, avem nevoie să scăpăm de tipare, avem nevoie de odihna psihico-edelică. Să ne revenim.

My baby

Am în viaţa mea un suflet nou. Mie aşa îmi place să-i spun. Nou-nouţ, fără pată sau defect. Cu zâmbet de soare, cu piele ca burtica de arici, cu miros de lapte proaspăt. A-l avea lângă mine este cea mai adevarată aventură din toată viaţa mea. Fiecare zi are acum alte nuanţe, fiecare moment simţi că trebuie imortalizat. Ai vrea ca timpul să stea in loc, să te poţi bucura în tihnă. De când a venit pe lume, mă rog în fiecare seară.

Şi alţii au parte de suflete noi, unul sau mai multe. Şi îi întâlneşti aproape peste tot. Cel mai interesant este că ne uităm unii la ceilalţi, şi ne înţelegem din priviri. Şi pe tine te-a dat peste cap? Şi ţie ţi-a furat inima? Aşa-i că-i mai mult decât ţi-ar fi putut descrie cineva vreodată? Nu am dreptate să spun că este incredibil? Şi râdem doar, pe sub mustăţi, şi parcă facem parte dintr-o mare familie.

Nu poţi să descrii în cuvinte ceea ce simţi. Şi asta chiar nu e o minciună. Nu-ţi ajung cuvintele şi pace. Ce este cel mai ciudat, e că sentimentele tot cresc, tot cresc, şi te întrebi seara … dacă o să spargi tavanul? Mi se umple inima cu de toate peste zi şi am senzaţia că eu n-am dreptul să mă tot minunez, că ar trebui să fiu modestă şi să aştept ca alţii să sublinieze frumuseţea lui, însă uneori, jur că văd cum îi cresc în spate aripi de înger.

Mall

În faţa casei mele s-a ridicat cu mare vâlvă un hipopotam, fără cap şi fără coadă. Lumea se agită fără măsură să intre. A făcut sacrificii. Mie însă, mi-a luat cerul şi apusul de soare. Şi-atunci mă pot aştepta ca cei ce vin din urmă să aducă tornade şi uragane şi inundaţii sau foc. Fără urmă de regret, să măture totul din cale, să tragă la răspundere sisteme politice, în timp ce sfincşi mor şi piramide se dărâmă.

L-au împopoţonat cu luminiţe şi vitrine strălucitoare, cu reclame uriaşe, cu marmură întinsă pe jos. Toate îmbie, toate îţi fură ochii. Se vede de la o poştă, inclusiv de la celalalt capăt de oraş. Să vină toată lumea şi să se mire.

Cum am zis, hipopotamul din faţa blocului, nu încetează să mă uimească. Culege toţi visătorii şi le dă exact ceea ce caută ei cu ardoare. Vrăji fara vrăjitoare. Şi e strâmb şi rece şi dur. Şi face să-mi piară toată încrederea mea, speranţa într-o lume mai bună. Ne tot uităm la filme din viitor, dar cred că deja viitorul e aici. Mega monştrii şi giga calorii. Hipermarket şi tone de ton. Intră însă în burta hipopotamului zilnic zeci de visători, cum i-am denumit aici, cu carduri pline şi ies fără puteri sau identitate. Nu mai simt de mulţi ani gustul pierzaniei, din pura şi degradanta resemnare.