Trecut

Cand eram mai mica decat sunt acum, si spun asta pentru ca sunt destul de mica si acum, viata curgea altfel, mai iute cand ploua, mai incet vara pe caldura, mai grabita in timpul scolii si mai lent in vacantele bine-meritate. Totul se alinia cu un cadran de ceasornic foarte bine uns. Timpul nu era un element al ecuatiilor zilnice, ba chiar ne bucuram cand se ascundea soarele in spatele dealurilor negre, si ca putem sa ne retragem in camere racoroase. Dimineata aveam elanul unui nou inceput, iar seara sentimentul de satisfactie pe care il are cineva care a facut tot ce-a putut. Am facut, intr-adevar, de toate. De la jocuri, la meditat cu ochii deschisi, la povesti fara sfarsit, la patinat si la ascuns. Cautam forme in norii pufosi de vata, si urmeream noaptea zborul liliecilor bezmetici. Stateam in casa cand roiau albinele si afara cand ploua cu bulbuci. Am mancat mere verzi si mere padurete, pepene si seminte de bostan, coacaze si macris. Am urmarit cum se adunau troienele de zapada peste case, cum infloreau copacii primavara si cum se topea totul sub caldura apriga a verii. Ne faceau cei mari inghetata de casa, si aveam apa la frigider. Faceam plimbari pe podul de lemn de peste rau, si aveam cel mai dulce somn din lume. In paturi inegale, cu saltele mai vechi decat razboiul, in camere cu pereti crapati si tavane inalte. Urmaream cu o tristete fericita cum cad frunzele si se cladesc unele peste altele, ca o budinca de macaroane cu stafide, si cum le polua marunt toamna inceputului de scoala. Adoram mirosul copertilor de plastic, pe care le aveam pentru fiecare caiet si carte in parte, adoram mirosul unui penar nou, sau cel de cerneala proaspat turnata peste penita. Adoram prima zi de scoala, cand imi revedeam prietenii, ca a doua zi sa incep corvoada temelor si a invatatului, a lucrarilor de control.  Toti aveam insa aceleasi problema, fara nici o discriminare, si ne imboldeam reciproc, ne zambeam pe ascuns, si chiar atunci, la inceputul anului, se stabileau asa-zisele perechi, cine pe cine se place. Iar faptul ca-ti zambea un baiat facea totul mai usor, si aparea chiar dorinta de a reveni. Cand eram mica, totul era complicat, incepand cu varsta rebela si terminand cu cine este prietena mea cea mai buna. Dar poate nici nu era chiar asa de rau. Doar ca era placut sa te plangi, ca nu esti inteles, ca nu ai idependenta mult dorita, ca totul sta piezis peste capacitatea ta de a zbura. Ce biiiinee mai era. Nici nu aveam nevoie de aripi reale, caci le avea pe cele din imaginatie, mult mai mari si mai valoroase, mult mai puternice. Si n-am stiut sa le apreciez!! Cum au trecut toate pe langa mine si acum le vreau inapoi!!

Mi-e dor de bunica mea, nu stiu pe unde ii colinda sufletul… Nu pentru ca imi facea cea mai buna cacao din lume, si mi-o aducea seara in pat, ci pentru ca era acolo, ca o stanca, o garantie ca totul este doar in seama ei, iar noi nu avem voie sa ne facem griji. Facea totul sa para atat de simplu si de normal, incat lipsa ei reprezinta haos. Si de unde este acum, ne-a unit pe toti din urma. Ne-a facut sa ne strangem unii in altii si sa ne legam cu lanturi grele ca sa rezistam. Ne-a aratat ca ea putea sa faca singura ce facem noi toti la un loc. Era perfecta.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s