Marea hoinăreală şi apoi în spatele pereţilor de beton

Depaşită de situaţie, am zis că iau autobuzul. A trebuit să găsesc locul de unde să-mi cumpăr biletul, iar apoi, cu bucuria învingătorului, m-am suit voioasă printre muncitorii morocănoşi şi pensionarii porniţi spre piaţa mare. Pe drum, mi-am dat seama că mi-am uitat mâncarea acasă, si asta a fost o adevărată tragedie, văzându-mă nevoită să dau alţi bani, pe cornuri sau pe alte uscături, şi asta abia când urma să ajung în centru. De pe trotuarele pline de copiii cu ghiozdane, îmi zâmbeau galeş reclamele uriaşe, noile panouri publicitare, care parcă îmi testau stomacul şi aşa pus la încercare. Iaurturi imense, sucuri din pulpe de fructe, batoane de pâine. M-am coborât năucă. Şi flămândă. Iar mirosul care şi-a pus amprenta asupra hainei şi genţii mele, de nesuportat. Mi-am zis ca aşa perfecţionistă ca mine, nimeni alta în lume. Fără zâmbetul larg cu care am urcat în mijlocul de transport urban, m-am dat jos sfârşită, ca după o zi de muncă. Mă dureau mâinile. Mă durea stomacul de la foame, mă durea capul de la consumul nervos.

Ajung la birou şi somnul a ştres-o din peisaj. Am multe de făcut şi încep prin a-mi face ordine în gânduri. Trec pe pilot automat, sunt ca un roboţel japonez. Ridic hârtii. Le adun. Le scriu. Din când în când mai fac o pauză. Am grijă căci timpul este măsurat precis. Mai ies şi din birou. Văd cerul şi lumea care se plimbă cu treabă prin oraş. Mă uit la vitrinele bogat aranjate şi tânjesc după câte o poşetă, sau un gablonţ. Niciodată nu-mi cumpăr nimic. Vin înapoi la birou şi mai scriu, sună telefoanele, toţi vor câte ceva. Mănânc la un loc cu ceilalţi. Mă întorc la treabă, grăbită, fiindcă hârtiile se adună în teancuri pe fiecare masă. La ora 3, problemele au făcut un fel de front comun. Pun în ordine dosare şi foi, şi le organizez cu atenţie în parte, în funcţie de importanţă şi urgenţă. Toate sunt. Urgente. Aşa că aranjarea durează chiar mult, iar rezultatul final este chiar dezamăgitor. Mâine e o nouă zi, şi nu trebuie decât să mă întorc…

Advertisements

2 thoughts on “Marea hoinăreală şi apoi în spatele pereţilor de beton

  1. rutina….haos….imbulzeala…uneori e mai rau intr-o zi aglomerata la birou decat in oras in lume….parca am fi pe o alta planeta uneori in saptiul asta a biroului…cateodata am impresia ca pot uita de tot…inclusiv de mine

    • Cateodata e chiar deprimant, alteori iti da senzatia ca vine cu ceva nou, cand in realitate este vorba despre cu totul altceva. Viata in birourile patratoase se deplaseaza incet, ca un melc, ce lasa dare in urma, peste noi toti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s