Valoarea banilor…

Emisfera cerebrală dreaptă a mărului lui Adam are azi pretenţia să nu cheltui mult, căci suntem la limită. La cea de jos. Mai jos de-atâta nu se poate. Asta în cazul în care mă conformez, şi nu arunc banii pe fereastră pentru un nou pămătuf de vase. Nu vreau să mă justific, ţin doar să precizez că, în lumea mea, pămătuful este pe locul întâi ca importanţă, la fel şi vasele. Dacă aş avea şi eu acces la maşină, probabil că aş avea chef să mă plimb pe tărâmul lumii marţiene, cea unde domneşte testosteronul si pragmatismul, dar aşa rămân la acele mele de croşetat şi la vasele adunate maldăr în chiuvetă. Iar cât despre limita de jos, chiar cred că e doar o hiperbolă menită să mă sperie şi să-mi mute gândul de la pămătuf şi de la noua rochie pentru nunţi pe care am planificat s-o cumpăr.

Dacă

Dacă ai posibilitatea să vezi lumea prin ochii propri, la ce să mai ai nevoie de opinia celorlaţi, iar dacă ai şi ochelari, n-ar trebui să fi considerat expert?

Dacă viaţă se compune din ore, minute şi secunde nenumărate, la ce să mai ai nevoie de ceas, iar dacă alţii le numără pentru tine, pentru ce atâta grabă?

Dacă tu singur decizi pe ce cale vrei s-o iei, la ce bun să dai banii pe busolă, iar dacă oricum nordul migrează, are rost să alegi o anumită destinaţie?

Dacă oricum roata se învârte, o dată alb, o dată negru, la ce mai folosesc hainele colorate, iar dacă tot se fabrică, de ce nu ne simţim mai roz?

Dacă afară curge ploaia şi pluteşte în aer umezeala, la ce să mai întinzi părul cu placa, iar dacă oricum nu stă bine, mai contează dacă ai asortat jacheta cu fularul?

Dacă în fiecare zi avem nevoie de dragoste adevărată, la ce ne mai folosesc filmele siropoase, iar dacă le-am văzut o dată, pentru ce să le tot reluăm?

Dacă ideal este să îţi faci timp pentru micul dejun, …

Şi aici m-a pufnit râsul, când am realizat că eu nu iau dimineaţa decât cafeaua pe stomacul gol, iar cuvântul ideal a fost cel care mi-a demostrat că dacă, atunci să fac bine şi să schimb ceva.

Eu am fost un măr…

Un măr frumos şi rumen, şi mă mândream cu originea mea de la ţară. Am crescut într-un copac sănătos, ce stătea falnic într-o livadă care şi acuma mi-e tare dragă. Toată copilăria mea m-am jucat cu celelalte mere, iar amintirile mele sunt atât de vii, poate din cauza faptului că strategia mea de viaţă nu cuprinde decât un singur an. Stăteam toate, cu mici, cu mari, cu frumoase, sau pline de mici vizitatori (în persoana viermişorilor), şi ne gândeam fiecare pe ce masă va ajunge. Eu mi-am imaginat cum voi fi rupt direct de pe creanga mea şi înmânat cu grijă unui copilaş vesel şi naiv, care se va delecta cu aromele mele.

Dar, am fost mult prea departe de adevăr. N-am crezut niciodată că destinul meu va fi unul zbuciumat şi plin de nefericire. N-aş fi crezut că viaţa mea va fi una atât de aproape de inutilitate. Am fost rupt într-adevăr de pe creanga mea. Dar de un om mare, plin de sine, care a muşcat din mine cu nervi parcă şi m-a aruncat. Pe jos… Şi-am plâns. Stăteam fără piele, muşcat, pe un trotuar dintr-un oraş mare. Sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. Măcar dacă m-ar fi dus la un coş de gunoi. Să am cu cine povesti bucuriile şi ororile vieţii mele. Dar singur, pe trotuar, am înţeles că dorinţa mea este mult prea mare. Şi eu sunt mult prea mic. Acum am ajuns chiar pe carosabil, şi m-a călcat o maşină. Nu mai simt durere, ci doar supărare. Lângă mine e un cadavru de pisicuţă şi stăm deja de 2 zile, în soare şi în ploi. Dacă ar fi să am o ultimă dorinţă, atunci ar fi să am deasupra mea o umbrelă verde.

PS La întrebarea care stă în mintea tuturor, v-a răspuns mărul: responsabilizarea locuitorilor.

Când am şi eu momentele mele

E de jale!!! Cu bocitoare şi tot tacâmul. Cu negru pe oglinzi şi cu cioclii la uşă. Nu am des momente de slăbiciune, dar şi când vin, sunt ca uraganele. Cineva ar putea spune că e un simptom al eclipsei de lună, dar eu ştiu că-i vorba de altceva şi nu pot spune nimănui la ce mă refer. Aş primi pe câte unul, altul lângă mine, dar butoiul cu melancolie este în aşa manieră structurat, că nu încape în el decât o singură persoană odată. Fiecare să stea cât se simte bine. Iar aici apare veşnica ironie, ce însoteşte viaţa asta galbenă.

N-aş vrea să sufăr, dar asta fac mereu. Cred că am ajuns să-mi placă durerea mea, să mă complac în ea atât de bine, încât nici nu concept altceva. Mi se cuvine. Te-aş minţi să spun altceva. Îmi place să mă gândesc la toate, să le învârt pe toate părţile, iar când văd că nu este nici o cale de ieşire, mă lamentez. Şi mă bosumflu, ca o broască după ce expiră. Nimic nu-mi ia sufletul greu astăzi. Nu pot rupe lanţuri, nu pot schimba nimic. Poate nici n-aş face-o, dar devine tot mai dificil. Măcar dacă depărtarea m-ar ajuta, dar e o apropiere insuportabilă, nimicitoare, între noi.  Lumea e mică, un cerc vicios.

Între cele două lumi

Prima lume e a mea, cealaltă e a lui.

Bărbaţii vin de pe Marte, iar femeile de pe Venus… ce să zic, cel care a spus-o n-a putut fi decât hermafrodit, căci prea a mers la rădăcina problemei, unde mai pui că a înţeles exact ambele părţi. Bietul om, cred că a înnebunit să fie prins între parfumurile, satinul şi sclipiciul de pe Venus şi autostrăzile greoaie şi arenele de fotbal de pe Marte. A fi prins între cele două, chiar cred că înseamnă nebunia. Iar mergând mai departe cu ideea, psihiatrii ar trebui să întrebe doar atât: de pe ce planetă vii? Iar dacă omul de rând stă în cumpănă, înseamnă că încă este pierdut, rătăcit, abandonat într-un fel de purgatoriu neortodox, care ţine sufletul în şah. Şi hopa internarea, fără să mai ajungă omu’ la perioade îndepărtate din copilărie prin hipnoze obositoare, fără să se mai chinuie să-şi aducă aminte de cine i-a plăcut mai mult – de mama sau de tata.

Fiecare cu lumea lui, fără graniţe, căci şi dacă ai avea curiozitatea să intri în cealaltă lume, ai fi doar piesă de muzeu, un pigmeu printre giganţi.

Dar, cum din două jumătăţi faci un măr, nu pot afirma decât că pământul mi se pare cel mai bun loc unde cele două existenţe să se întrepătrundă, astfel că trebuie să stai bine înfipt cu picioarele-n ţărână, pentru ca nimeni să nu te ducă la Spitalul 9…

Du-te învârtindu-te!!!!

Habar n-am ce vorbă e asta. Chiar am încercat să mă duc învârtindu-mă, şi sincer, nu are nici o logică pământească. De ce să te învârţi, jur că nu înţeleg. Să te duci, da! Asta chiar e pe înţelesul tuturor, dar să te învârţi în acelaşi timp, una la mână că e de-a dreptul dificil, iar a doua la mână, nu este nimic mai caraghios pe lumea asta. Poate doar când punem la socoteală alte vorbe de duh –  drum bun, cale bătută! (te învârţi mai uşor că e vorba despre un drum asfaltat, bine îngrijit); fruntea sus! (da, asta chiar e absolut necesar în timp ce faci pirueta); îmbătrânesc şi tot învăţ! (numai cine rămâne în mintea copiilor mai încearcă să se ducă într-un asemenea mod!!!!); nu încercaţi asta acasă! (foarte bine spusă treaba, mai bine ieşiţi pe stradă, să vadă tot poporul cât de rău vă plictisiţi)!!!

Tu ploi, mă?

Aseară a plouat. Cu bulbuci, cum îmi place mie. Cu tunete înfricoşătoare şi fulgere de s-a luminat tot cerul. Cu torente şi rafale, cu bălţi imense pe trotuare şi străzi. Au apărut la un moment dat baloane de pe asfaltul ud, cum a rămas săpunul în urma spălării şoselei de către municipalitate. Pe terasele blocurilor apa a atins cote inimaginabile, aproape că s-au inundat.

A plouat sănătos, să ude toate vieţiutoarele cu curaj, mă refer la cele care şi-au scos nasul afară din casă.

Eu, de fapt noi – întreg familionul, de la mic la mare, am dormit. Cel mai adânc somn posibil, cu vise dintr-alea lungi, cu acţiune şi suspans. M-am trezit odihnită, proaspătă şi revigorată, ca după un concediu.

Azi se pare că refacem traseul, căci norii stau aplecaţi peste sat, cu intenţii criminale.

Pe mine mă bate gându’

Şi nu înţeleg de ce trebuie să avem o relaţie bazată pe violenţă, în loc să ne purtăm civilizaţi unii cu ceilalţi, să avem discuţii deschise, în care fiecare să-şi poată exprima părerea într-un mod franc şi la obiect. Mă bate în fiecare zi – dimineaţa, la amiază şi seara. Iar dacă, Doamne fereşte, am insomnii, mă bate şi atunci. Şi cam încep să mă revolt. Asta nu e treabă! Când mă simt şi eu mai bine, hopa cu bătaia! Anumite vânătăi nu dispar şi niciun fel de plasture nu le poate ascunde. Iar a încerca să te comporţi de parcă ele nu ar fi acolo, te aruncă în prăpastia ridicolului, de unde nimeni nu te poate scoate fără imaginea de sine pătată şi mai rău. Şi atunci de ce trebuie să rabd în tăcere?

Am să-mi dau gândurile în judecată.

Să facă închisoare pentru violenţă şi premeditări. Să stea singure închise în celulă, să cugete şi să-şi dea seama că viaţa mea e grea oricum, chiar şi fără ele. Şi să poată în sfârşit aprecia ce gazdă bună sunt, ce frumos şi delicat le tratez, câtă importanţă le dau şi cum le urmez pe toate, tăcută şi docilă.

Drumule, drumule

M-aş duce spre dorul meu. Întâi spre apus, să bântui meleaguri străine şi să găsesc din nou copilul meu, copilul din mine. Iar apoi spre răsărit, să mă umplu cu soare. Pe drumuri pavate cu trecut. Pe străzi înguste cu nume de clasici. Peste dealuri cu iarbă verde. Calea să se aştearnă în faţă, chiar dacă nu e netedă şi neprihănită.

Drumul să curgă mereu, să fugă sub mine, să şerpuiască şi să ocolească, să nu se-oprească nici cu noapte, nici cu zi, măcar dacă te-aş găsi…

Drum din versuri albe-sure, drum ce poate să îndure.

Două suflete pereche, două doruri încleştate. Drumule, drumule…

Cuvinte rare

Într-o obscenitate de fapte, s-a instalat ridicolul de situaţie, când la magazin mi s-a răspuns cu nonşalanaţă: „dacă nu doriţi aceşti bikini, poate vă interesează un monokini”. Iar eu am replicat pe loc: „ce smochini, vă rog?”. Unde naiba a dispărut costumul de baie dintr-una? Să mă ajute Cel de Sus în descifrarea acestui rebus.

Scleroza şi efectul de seră

Probabil că şi eu îmbătrânesc. Am spus-o, şi-o tot repet. Mi s-a întâmplat să uit câţi ani am, să uit că am ochelarii pe ochi, că mi-am aprins o ţigară şi să tot aprind altele, să servesc musafirii cu mâncarea special pregătită pentru ei, să mă uit în portofel înainte de a mă urca în taxi, să-mi schimb papucii de casă cu pantofii înainte de a ieşi din casă. Mi s-a întâmplat şi să încurc zilele săptămânii, atâta doar că am aflat ulterior, de la alţii, pe ce planetă trăiesc. Însă, într-o după-amiază cu temperaturi extrem de ridicate pe coloana de mercur, am simţit un prim efect de scleroză, când am realizat că în ziua respectivă am uitat complet să beau apă, întrebându-mă, fireşte, oare de ce mi-e încontinuu sete?

Schimbări de feeling

Sunt ca o pasăre colibri, scotocind după nectarul dintre florile de pe balcon, într-o încercare eşuată de a mă simţi în mijlocul naturii, după o zi de cerneală sau tuş pe degete şi tăieturi fine de la hârtii.

Mă simt ca un castor când stau sub duşul rece-călduţ, iar afară la umbră sunt 40 de grade.

Mă simt ca o furnicuţă venind încărcată de la piaţă, sunt ca o termită când manânc toate bunătăţile pe care le-am cărat, şi ca un leneş, când vine vorba de spălat vasele.

Sunt ca o pisică, stând întinsă pe sofa, la ora siestei.

Mă simt ca un elefant ce stă pleoştit pe o bancă la malul mării şi priveşte cu nostalgie în suflet apusul de soare şi păsările care se încurajează în stoluri.

Sunt ca o găină, când simt o nevoie imperioasă de a dormi imediat ce soarele cade grămadă în spatele mall-ului.

Simt că ar trebui să fiu cameleon, dar eu nu pot să am decât o culoare pe rând.

Liniştea albă

Există mai multe tipuri de linişte, categorii destul de greu de definit sau de ierarhizat. În primul rând vorbim despre liniştea urbană, când nu faci nimic, te consideri relaxat, dar în spatele urechilor zumzăie sirene, copiii ţipă cu putere, invidizii accelerează motoarele. Apoi, vine liniştea ameninţătoare, cea care pluteşte înainte de căderea ploilor şi precede furtuna, când toate zboară prin aer şi copacii se îndoaie de la vânt. Liniştea de hârtie este cea care domneşte în birouri, când toată lumea are câte ceva de făcut, şi lucrurile par că merg de sine. Liniştea somnabulă este cea când în miez de noapte simţi că n-ai somn, chiar dacă toţi ceilalţi par să fie mulţumiţi cu soarta, când bei un pahar de lapte rece de la frigider şi te uiţi la televizor la emisiuni pentru oamenii reduşi şi râzi căci la orele respective te simţi la fel. Unii consideră the white noise un fel de linişte calmantă, dar mie personal îmi place cel mai mult liniştea albă, care cuprinde într-însa liniştea bucolică din munţii Apuseni şi liniştea mea sufletească, cum că eşti lângă mine întins pe fân şi admirăm împreună cozile enorme ale avioanelor cu reacţie de pe cer. Abia aştept să plecăm în vacanţă!

Zoo

Am o colecţie întreagă de animăluţe de pluş, cu siguranţă pentru că am un pitic mic în casă.

S-au adunat munţi, şi aici chiar nu exagerez. Există şi se desfăşoară în toată casa. Au o lume a lor, locuri prestabilite de întâlnire, şi-au făcut amici şi preferinţe. Spre exemplu, panda, care nu zâmbeşte niciodată, este mână în mână cu renul, renumit pentru reprezentaţiile sale de teatru (are loc pentru mâna păpuşarului), mai ales pentru rolul „Domnişoara Emma”, care o distrează pe fetiţa mea cel mai mult. Şi aşa mai departe, căci am numărat la un moment dat peste vreo sută de astfel de amiciţii. Dimineaţa se trezesc toate, se adună pe covor, şi cântă, dansează, urlă ca în junglă, râd de se tăvălesc, sunt plimbate cu căruciorul, fac magie de tipul hocus-pocus, unele dispar de-a dreptul, altele apar de nicăieri. La mijlocul zilei, se instalează un fel de haos, când pe masă sunt cuburi, sub scaune păpuşi cu părul natural, pe canapele se întind cărţile colorate, iar peste tot domnesc jucăriile de pluş. Calc pe gâtul dinozaurului, încerc să mă redresez, ajung pe o roată de maşinuţă (deşi nu sunt de pluş, ele există, în diferite forme şi mărimi), simt cum îmi pleacă pământul de sub picioare şi mă prind cu disperare de o coadă de maimuţă, care nu se ţine de nimic. Cad, evident.

Mă ridic furioasă.

Gata! Până aici v-a fost! Vreau ordine şi disciplină!

Aduc lada de plastic şi le-ndes pe toate, să-ncapă. Când sunt aproape gata, iar jucăriile fac feţe-feţe de implorare şi rugăminte genul „hai nu fi şi tu aşa”, simt în spatele meu o prezenţă cu o intenţie precisă, mă întorc brusc, să surprind exact fapta, simt cum sunt ocolită cu grabă, lada se răstoarnă, iar jucăriile câştigă bătălia.

Ok, ok, ok, lasă că vine şi seara, şi atunci să vă văd! O să fiţi cu toatele trimise la nani. Iar care se va opune, va fi dusă cu forţa de către subsemnata. Iar peste noapte, treaba voastră ce visaţi, căci mâine simt că vi se pregăteşte o aventură mai mare decât voi toate la un loc.

Sunt obligată prin lege să trăiesc în pantofii mei

Nu trăiesc pe picior mare, am doar mărimea 34. Ceea ce este chiar puţin în opinia unora, însă eu sunt fericită contrar tuturor aşteptărilor. Mă încadrez în clasa muncitoare, am pantofi simpli şi confortabili, cu toate că în tinereţe aveau ataşate tocuri de minim 10 cm. Asta pentru că un picior mic întotdeauna este ataşat unui corp pe măsură (de aici dorinţa către înălţimi nebănuite). Dar nu mai pot purta. Tocuri. Mi-am luat şi sandale fără toc, grecesco-romane, conform modei, şi balerini. Măcar aşa să-mi împlinesc visul din copilărie – la balet mă refer. Din fericire, a avea astfel de încălţări conduce instantaneu către o bucurie a mersului pe jos, însă aşa cum se întâmplă mereu, acum mă deplasez doar cu maşina. Ironie curată, aş putea spune. Mă bucur de pantofii mei fără platforme, doar când îmi scot puştoaica în parc. Legea a stipulat clar faptul că, indiferent de situaţie, să fiu mulţumită şi împăcată cu cine sunt, să nu cer numere mai mari decât pot duce, să nu încerc să par a fi altcineva, căci se pedepseşte. Cu bătături.

Mama

Mult timp mi-a luat să înţeleg acest concept. Dar stai, corectez, să am impresia că înteleg. Să explic: mama mea este tot timpul îngrijorată. Eu, în schimb, sunt ultraprotectivă. Mama mea este pe fază tot timpul, îmi dă zece telefoane dacă îi spun că am strănutat de două ori. Eu verific în fiecare dimineaţă, pe frunte, temperatura fiicei mele, chiar dacă afară sunt 30 de grade. Mama mea are tendiţa să exagereze, fapt pentru care am certat-o de fiecare dată. Eu nu văd niciun tânţar, de armăsarul care stă în faţă. Mama mea are depresii uneori, şi simte că o apasă umerii, ca-i intră în torace. Eu pur şi simplu sunt obosită la sfârşitul fiecărei zile. Mama mea vede forme de animăluţe în norii de pe cer, şi îmi explică de fiecare dată să nu omor paianjenul, ci să-l scot afară, să trăiască. Ieri îi spuneam fiicei mele să nu rupă florile, că le doare. Mama mea nu se supără dacă n-o sun o săptămână. Eu, dacă nu ştiu ce a mâncat fiica mea ca şi snack între mese, mă pierd cu firea. Mama mea mi-a dat tot ce are, de la farduri şi agrafe, la bani pentru facultate. Eu mi-aş scoate inima şi aş face-o cadou la împlinirea celor doi anişori ai fiicei mele, aş pune-o fix lângă tort. Mama mea nu le nimereşte întotdeauna, şi are o grămadă de idei învechite şi nu înţelege noua generaţie. Eu cresc noua generaţie, şi am devenit mamă, am început să înţeleg, aşa că vreau să mi se treacă la dosar toată indiferenţa, toată trufia, egoismul şi falsa superioritate. Acum le recunosc şi tot ce îmi doresc este să fiu o mamă la fel de bună ca mama mea.

Music, music, one gooood music

Ascult aceeaşi melodie, iar şi iar. Nu mă pot sătura de ea, parcă nu pot asculta altceva. Am mai primit şi alte link-uri, cu alte cele, dar nu se potrivesc cu starea mea interioară. Şi atunci am zis – de ce mă cramponez să n-o ascult, dacă îmi face atâta plăcere? În cazul în care nu mă voi putea opri de una singură, la un moment dat mă voi înscrie într-un program pentru vicioşii din categorie.

Punct şi de la capăt

Niciodată nu m-am ştiut o cleptomană, dar am simţit ieri nevoia să fur ceva. Cât de micuţ sau neînsemnat, dar să-l iau pe furiş şi să simt adrenalina. Mi-am zis în sinea mea – eşti un animal patetic, măcar ai şi tu un pic de frică de Dumnezeu, că şi aşa faci curat în zi de duminică, de te aud toate vecinele şi te bârfesc cu poftă pe bancuţele din faţa blocului. Dar cu toate astea, tentaţia era mai mare decât mine, iar eu micuţă fiind, stăteam în umbra ei, cu un fel de admiraţie în privire şi cu un fel de sentiment de superioritate. Fac ce vreau, când vreau – dacă m-am hotărât să fur, am să fur, iar dacă am zis, am zis. Poate oricine să-mi dea argumentele contra, ele nu mai contează în acest punct. Acum mai rămânea de găsit care să fie obiectul delictului. M-am învârtit şi sucit, am gândit situaţia din toate unghiurile posibile şi imposibile, când am ajuns la un capăt. Nu exista altă posibilitate decât să fur un sărut. În timp ce dormea, căci altfel nu s-ar fi pus la socoteală.

Despre Ce şi Cum

Cei doi erau prieteni. Foarte buni, cu o relaţie absolut normală, cu destine paralele. Mână în mână, ca doi gemeni univitelini. Puteai să te bazezi pe ei la orice oră, aveau sute de prieteni la rîndul lor, iar aici vorbim despre prieteni comuni, căci cine îl ştia pe Ce, îl cunoştea inastantaneu şi pe Cum, iar toate se aranjau într-un mod misterios de organizat, rezultatele fiind exact cele dorite. Zile de naştere împreună, grătare la soare vara, nunţi şi botezuri, înmormântări, la orice eveniment monden apăreau la braţ, aproape sfidători. Ceea ce era doar o impresie, în realitate fiind sensibili şi atenţi la nevoile celorlaţi. Însă acea apropiere a lor crea câteodată invidii. Punct în care intervine persoana mea în poveste. M-am supărat pe ce, căci n-am mai ştiut cum. Cum să le faci pe toate dacă nu ştii pentru ce? Iar din sentimentul meu de neputinţă a ieşit scandalul. Ne-am certat, iar ei doi au hotărât împreună să mă scoată din lista de amici agreaţi, fiind o persona non grata. Din acel moment n-am mai ştiut ce să fac de mâncare, cum să tratez copilul de răceală, ce să urmăresc la televizor. Blocajul a fost de proporţii gigantice, toată lumea mea, până atunci uniformizată pe un anumit nivel, s-a descompus, fiecare bucăţică zburând haotic prin aer, eu alegând după ele. I-am implorat să intre din nou la loc, în cutia mea craniană. Dar au spus că sunt în grevă. Şi să vorbesc cu liderul de sindicat, poate-poate mă lămureşte el cum să ies din dilemă.

M-am pus pe plâns, neajutorată ca un pui, când am aflat că este dus în concediu. Vine abia luna viitoare.

Eu ce să fac până atunci?

Şi cum?

Clipe nenumărate

Nu înţeleg de ce trebuie să-mi fie somn noaptea, nu înţeleg de ce trebuie să dorm. Aş face câte ceva tot timpul, unii spun că am cu tiroida, dar chiar sunt sănătoasă tun. Cu sânge cam anemic, dar totuşi tun. Iar asta cu obligatoriu trebuie să dormim, în loc să facem ceva maxim interesant, mi se pare aberant. Nu spun că în rest toate au o logică debordantă, dar când ai merge şi-ai veni, să fii ca o legumă, să pici lat pe o placă de lemn dotată cu saltea, pentru ca să-ţi poţi reveni, efectiv e de râsul curcii.

Seara mă lupt cu mine însămi, mă târăsc până în dormitor (i-au dat denumirea asta numai pentru a-mi face mie în ciudă) sau cel mai ilar, adorm pe canapeaua din sufragerie, cu capul sprijinit în cot. În măreaţa încercare de a mă uita la un film. Şi cireaşa de pe tort este că, întotdeauna, a doua zi mi se povesteşte finalul filmului, care a fost cel mai palpitant, iar filmul în cauză primeşte Oscar. Iar eu … l-am dormit. Mă apucă toţi dracii şi mă vizitează hunii, goţii şi-ostrogoţii. Şi mă mobilizez, mă auto-determin şi mă auto-impulsionez, îmi fac programul pe ore, minute şi secunde pentru următoarea zi. Când, cu stupoare, refac traseul deunăzi, şi dorm, şi dorm, şi dorm. Nimic nu se mai poate pune între mine şi somn, nici măcar veşnicele ronţăieli.

Se prea poate să fi pierdut pariul cu timpul.

Strawberry surprise

Vin de cu bună dimineaţă la birou, deschid mailu’ ca toată lumea, şi dau cu nasul direct într-o reclamă. La un deosebit de delicios cocktail.

Nume de cod: Surpriză de căpşuni.

Şi surpriză a fost şi pentru mine.

Cică suc de grapefruit roz, suc de portocale, căpşuni întregi, frişcă şi gheaţă pisată, toate amestecate într-un shaker, până îţi dau lacrimile de poftă. Am rămas blocată, la propriu.

Şi acum că scriu, îmi lasă gura apă, iar simţurile mele sunt copleşite. Măcar dacă aş face alergie de la blestemaţii ăia de căpşuni, dar nu fac…

Ora 4, ora 4, ora 4 … cocktail, cocktail, cocktail…

Strawberry …