Valoarea banilor…

Emisfera cerebrală dreaptă a mărului lui Adam are azi pretenţia să nu cheltui mult, căci suntem la limită. La cea de jos. Mai jos de-atâta nu se poate. Asta în cazul în care mă conformez, şi nu arunc banii pe fereastră pentru un nou pămătuf de vase. Nu vreau să mă justific, ţin doar să precizez că, în lumea mea, pămătuful este pe locul întâi ca importanţă, la fel şi vasele. Dacă aş avea şi eu acces la maşină, probabil că aş avea chef să mă plimb pe tărâmul lumii marţiene, cea unde domneşte testosteronul si pragmatismul, dar aşa rămân la acele mele de croşetat şi la vasele adunate maldăr în chiuvetă. Iar cât despre limita de jos, chiar cred că e doar o hiperbolă menită să mă sperie şi să-mi mute gândul de la pămătuf şi de la noua rochie pentru nunţi pe care am planificat s-o cumpăr.

Advertisements

Dacă

Dacă ai posibilitatea să vezi lumea prin ochii propri, la ce să mai ai nevoie de opinia celorlaţi, iar dacă ai şi ochelari, n-ar trebui să fi considerat expert?

Dacă viaţă se compune din ore, minute şi secunde nenumărate, la ce să mai ai nevoie de ceas, iar dacă alţii le numără pentru tine, pentru ce atâta grabă?

Dacă tu singur decizi pe ce cale vrei s-o iei, la ce bun să dai banii pe busolă, iar dacă oricum nordul migrează, are rost să alegi o anumită destinaţie?

Dacă oricum roata se învârte, o dată alb, o dată negru, la ce mai folosesc hainele colorate, iar dacă tot se fabrică, de ce nu ne simţim mai roz?

Dacă afară curge ploaia şi pluteşte în aer umezeala, la ce să mai întinzi părul cu placa, iar dacă oricum nu stă bine, mai contează dacă ai asortat jacheta cu fularul?

Dacă în fiecare zi avem nevoie de dragoste adevărată, la ce ne mai folosesc filmele siropoase, iar dacă le-am văzut o dată, pentru ce să le tot reluăm?

Dacă ideal este să îţi faci timp pentru micul dejun, …

Şi aici m-a pufnit râsul, când am realizat că eu nu iau dimineaţa decât cafeaua pe stomacul gol, iar cuvântul ideal a fost cel care mi-a demostrat că dacă, atunci să fac bine şi să schimb ceva.

Eu am fost un măr…

Un măr frumos şi rumen, şi mă mândream cu originea mea de la ţară. Am crescut într-un copac sănătos, ce stătea falnic într-o livadă care şi acuma mi-e tare dragă. Toată copilăria mea m-am jucat cu celelalte mere, iar amintirile mele sunt atât de vii, poate din cauza faptului că strategia mea de viaţă nu cuprinde decât un singur an. Stăteam toate, cu mici, cu mari, cu frumoase, sau pline de mici vizitatori (în persoana viermişorilor), şi ne gândeam fiecare pe ce masă va ajunge. Eu mi-am imaginat cum voi fi rupt direct de pe creanga mea şi înmânat cu grijă unui copilaş vesel şi naiv, care se va delecta cu aromele mele.

Dar, am fost mult prea departe de adevăr. N-am crezut niciodată că destinul meu va fi unul zbuciumat şi plin de nefericire. N-aş fi crezut că viaţa mea va fi una atât de aproape de inutilitate. Am fost rupt într-adevăr de pe creanga mea. Dar de un om mare, plin de sine, care a muşcat din mine cu nervi parcă şi m-a aruncat. Pe jos… Şi-am plâns. Stăteam fără piele, muşcat, pe un trotuar dintr-un oraş mare. Sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. Măcar dacă m-ar fi dus la un coş de gunoi. Să am cu cine povesti bucuriile şi ororile vieţii mele. Dar singur, pe trotuar, am înţeles că dorinţa mea este mult prea mare. Şi eu sunt mult prea mic. Acum am ajuns chiar pe carosabil, şi m-a călcat o maşină. Nu mai simt durere, ci doar supărare. Lângă mine e un cadavru de pisicuţă şi stăm deja de 2 zile, în soare şi în ploi. Dacă ar fi să am o ultimă dorinţă, atunci ar fi să am deasupra mea o umbrelă verde.

PS La întrebarea care stă în mintea tuturor, v-a răspuns mărul: responsabilizarea locuitorilor.

Când am şi eu momentele mele

E de jale!!! Cu bocitoare şi tot tacâmul. Cu negru pe oglinzi şi cu cioclii la uşă. Nu am des momente de slăbiciune, dar şi când vin, sunt ca uraganele. Cineva ar putea spune că e un simptom al eclipsei de lună, dar eu ştiu că-i vorba de altceva şi nu pot spune nimănui la ce mă refer. Aş primi pe câte unul, altul lângă mine, dar butoiul cu melancolie este în aşa manieră structurat, că nu încape în el decât o singură persoană odată. Fiecare să stea cât se simte bine. Iar aici apare veşnica ironie, ce însoteşte viaţa asta galbenă.

N-aş vrea să sufăr, dar asta fac mereu. Cred că am ajuns să-mi placă durerea mea, să mă complac în ea atât de bine, încât nici nu concept altceva. Mi se cuvine. Te-aş minţi să spun altceva. Îmi place să mă gândesc la toate, să le învârt pe toate părţile, iar când văd că nu este nici o cale de ieşire, mă lamentez. Şi mă bosumflu, ca o broască după ce expiră. Nimic nu-mi ia sufletul greu astăzi. Nu pot rupe lanţuri, nu pot schimba nimic. Poate nici n-aş face-o, dar devine tot mai dificil. Măcar dacă depărtarea m-ar ajuta, dar e o apropiere insuportabilă, nimicitoare, între noi.  Lumea e mică, un cerc vicios.

Între cele două lumi

Prima lume e a mea, cealaltă e a lui.

Bărbaţii vin de pe Marte, iar femeile de pe Venus… ce să zic, cel care a spus-o n-a putut fi decât hermafrodit, căci prea a mers la rădăcina problemei, unde mai pui că a înţeles exact ambele părţi. Bietul om, cred că a înnebunit să fie prins între parfumurile, satinul şi sclipiciul de pe Venus şi autostrăzile greoaie şi arenele de fotbal de pe Marte. A fi prins între cele două, chiar cred că înseamnă nebunia. Iar mergând mai departe cu ideea, psihiatrii ar trebui să întrebe doar atât: de pe ce planetă vii? Iar dacă omul de rând stă în cumpănă, înseamnă că încă este pierdut, rătăcit, abandonat într-un fel de purgatoriu neortodox, care ţine sufletul în şah. Şi hopa internarea, fără să mai ajungă omu’ la perioade îndepărtate din copilărie prin hipnoze obositoare, fără să se mai chinuie să-şi aducă aminte de cine i-a plăcut mai mult – de mama sau de tata.

Fiecare cu lumea lui, fără graniţe, căci şi dacă ai avea curiozitatea să intri în cealaltă lume, ai fi doar piesă de muzeu, un pigmeu printre giganţi.

Dar, cum din două jumătăţi faci un măr, nu pot afirma decât că pământul mi se pare cel mai bun loc unde cele două existenţe să se întrepătrundă, astfel că trebuie să stai bine înfipt cu picioarele-n ţărână, pentru ca nimeni să nu te ducă la Spitalul 9…

Du-te învârtindu-te!!!!

Habar n-am ce vorbă e asta. Chiar am încercat să mă duc învârtindu-mă, şi sincer, nu are nici o logică pământească. De ce să te învârţi, jur că nu înţeleg. Să te duci, da! Asta chiar e pe înţelesul tuturor, dar să te învârţi în acelaşi timp, una la mână că e de-a dreptul dificil, iar a doua la mână, nu este nimic mai caraghios pe lumea asta. Poate doar când punem la socoteală alte vorbe de duh –  drum bun, cale bătută! (te învârţi mai uşor că e vorba despre un drum asfaltat, bine îngrijit); fruntea sus! (da, asta chiar e absolut necesar în timp ce faci pirueta); îmbătrânesc şi tot învăţ! (numai cine rămâne în mintea copiilor mai încearcă să se ducă într-un asemenea mod!!!!); nu încercaţi asta acasă! (foarte bine spusă treaba, mai bine ieşiţi pe stradă, să vadă tot poporul cât de rău vă plictisiţi)!!!

Tu ploi, mă?

Aseară a plouat. Cu bulbuci, cum îmi place mie. Cu tunete înfricoşătoare şi fulgere de s-a luminat tot cerul. Cu torente şi rafale, cu bălţi imense pe trotuare şi străzi. Au apărut la un moment dat baloane de pe asfaltul ud, cum a rămas săpunul în urma spălării şoselei de către municipalitate. Pe terasele blocurilor apa a atins cote inimaginabile, aproape că s-au inundat.

A plouat sănătos, să ude toate vieţiutoarele cu curaj, mă refer la cele care şi-au scos nasul afară din casă.

Eu, de fapt noi – întreg familionul, de la mic la mare, am dormit. Cel mai adânc somn posibil, cu vise dintr-alea lungi, cu acţiune şi suspans. M-am trezit odihnită, proaspătă şi revigorată, ca după un concediu.

Azi se pare că refacem traseul, căci norii stau aplecaţi peste sat, cu intenţii criminale.