Un cub cu picăţele negre

Toată viaţa mea am alergat după valori!

Să fie totul frumos aranjat în casă, să fie înţelegere între conducătorii imperiului, să fie armonie între conducători şi supuşi, să am cele necesare sau mai puţin necesare pentru a întreţine curăţenia şi disciplina, să fie căldură pe tot parcursul anotimpului rece, cu termostatul pe cel puţin 21 de grade, să fie frigiderul plin cu mâncare, dar nu rece, ci gătită, să existe carduri cu mici rezerve de stat, care să asigure un fel de siguranţă financiară. Dar m-am cam săturat să le tot fac şi ele să revină cumva într-o stare jalnică şi patetică şi absolut repetativă şi expectativă. Aş vrea ca azi să arunc un zar şi să decidă el, nenorocitul, ce viitor strălucit vom avea.

PS O, dar stai! Azi e zi de salar?

Ochiurile din farfurie nu seamănă deloc cu ochii mei

Au exact aceeaşi compoziţie apoasă, cu un frumos iris in mijloc. Atâta doar că ai mei sunt verzo-căprui, iar cei din farfurie sunt galbeni. Şi oare cine are ochii galbeni, dacă nu este pisică sau altă lighioană sălbatică? Apoi am fost atentă la albuş. Perfect copt în tigaie, însă parcă prea alb. Ochii mei injectaţi nu au deloc un alb strălucitor, oricâte picături torn în ei, nu sunt albi nici dimineaţa, când aş zice că sunt odihniţi, şi nu sunt albi nici seara, dar atunci nici nu mă aştept să fie. Cele două ochiuri de ou stând aliniate în faţa mea, compun o faţă de felină cu strabism, ce parcă stă la pândă, fără să clipească fiindcă nu are pleoape, fără pupilă, dar cu multă agerime în privire. Am să pun mult piper negru, în partea de sus, pentru o mai mare asemănare cu ochii mei fardaţi intensiv.

Cine râde la urmă, râde

M-am trezit râzând de una singură de frunzele de pe trotuar. Iarăşi aţi picat, măi? N-aveţi nici un pic de forţă, moi ca nişte cârpe, cum bate vântu’ un pic, cum jos cu voi, pe burtă. Nu se poate să vă revoltaţi, măcar o dată? Să nu vă lasaţi aşa de uşor, să opuneţi măcar o fărâmă de rezistenţă, să vă uniţi forţele şi să ziceţi gata cu picatu’, gata cu plutitul până jos pe asfalt, gata cu îmbulzeala de genul cine ajunge prima la destinaţie? Parcă vă întreceţi, măi, nu alta. Parcă v-aţi înscris într-un fel de cursă finală cu maximă renunţare emoţională. Păi… sincer, eu zic că nu mai merge aşa, nu e normal, nu face bine la stima de sine. Şi iarăşi zic, ce mesaj transmiteţi voi? Ce să înveţe copiii, iar adulţii necajiţi cum să mai aibă speranţă, dacă voi, ca nişte dezertoare, vă abandonaţi demnitatea pe caldarâm? Las-o-ncolo de toamna deznădejdii, fiţi şi voi mai abrupte şi mai tranşante – noi de-aicea nu plecăm! Şi, dotate cu centuri de siguranţă, să-i râdeţi în faţă! Asta ar trebui făcut! Să-i râdeţi în faţă!

Naufragiu

Când m-am izbit de ţărm, am crezut că a venit sfârşitul lumii. Toate zburau care încotro, urlete şi ţipete şi descreierare în jur, barca s-a descompus ca un joc de lego. Pânzele s-au sfâşiat, atârnând greu sau fluturând unele peste altele. Cârma a luat-o la vale, derivând printre ape până când n-am mai putut s-o văd. Am simţit cum se năruie lumea, cum cade până la nivelul solului întreg cerul, cu nori cu tot. Dezamăgită, speriată, naucită şi şocată, am încercat să înot, dar fără rezultat. Mă luptam oarecum contra curentului. Dintr-un orgoliu prostesc m-am încăpăţânat să continui, până la epuizare, când am cedat într-un mod foarte laş şi nedemn. Am renunţat astfel, ca să-mi dau seama că eram la mal, că apa nu-mi ajungea mai sus de genunchi şi că uneori dezastrul este că te aştepţi la un dezastru, te comporţi ca atare şi ai pretenţia să te îneci.

Sweet

După ani şi ani în care te cunoşti şi te tot cunoşti, ajungi într-un punct în care ai senzaţia că ştii tot despre el. Că-l ţii în buzunar, că pot anticipa orice cuvânt sau reacţie, că nimic nu te mai poate surprinde, doar îl ştii pe dinafară, e o carte deschisă. Dar când după un timp de astfel de siguranţă, vine cu un sărut adevărat, ca-n primele zile, atunci rămâi la propriu, fără suflare. Şi te simţi mai zăpăcită ca o adolescentă, mai pierdută, mai rătăcită. Şi cum te strânge în braţe, râzi puţin forţat, desigur din cauza uimirii şi a senzaţiei că ai luat-o iarăşi de la capăt cu cercetarea şi cunoaşterea. Când te aşează cu capul pe pieptul lui, eşti deja demoralizată. Ai luat doar locul doi, el fiind pe primul. Empatia ta s-a lovit de un zid, s-a zdrobit bine, iar bucăţile s-au împrăştiat. Eşti abia la first base.

Cum am ajuns eu să nu mai cred în monştrii

Împotriva tuturor poveştilor de groază eu mă opun cu vehemenţă. O dată că mor de frică, iar a doua oară mă consider un om al atitudinilor deschise, colorate şi pozitive. Genul de speriat copiii până în măduva oaselor nu m-a pasionat niciodată, din simplul motiv că mă speriam de obicei mai tare decât toată lumea la un loc. Pot asculta poveşti incredibile sau să văd chiar filme din categorie şi n-am nimic, totul decurge normal, până în deosebitul moment în care rămân singură. Ei, atunci, aud orice scârţâit de parchet, orice foşnet, am impresia că un suflet nevăzut sălăşuieşte lângă mine, că pereţii au ochi şi urechi, că sub pat doarme omul-negru, că din dulapuri vor ieşi sutele de milioane de iele rele. Şi atunci începe paranoia şi halucinaţiile şi un fel de schizofrenie de moment. Am senzaţia că ciorile zgribulite de pe sârmele de telegraf se uită la mine şi că vor apărea stafii de după perdea. După toată spaima, într-una dintre zilele trecute, în timpul unei lupte crâncene cu obsesiile mele negre, cum m-am tot gândit eu la una sau la alta, încât să-mi pot reveni un pic la starea de normalitate, cum că sunt un om în toată firea şi nu se cade să mă speriu ca un ţânc, am avut un fel de revelaţie revelatoare şi anume aceea că în ciuda tuturor dovezilor contrare, de fapt şi de fapt, în defintiv nu există monştrii.

Revino-ţi, femeie!

– … m-am îmbărbătat eu. Cine o să poată să creadă că eşti atât de sensibilă şi fragilă şi-amărâtă şi neputincioasă, când vine vorba de o simplă ciocolată? N-o mânca şi punct. Ce atâta vorbărie, atâta tam-tam? Un pic de voinţă şi lucrurile se rezolvă de la sine.

– Ooo, dar o vreau atât de mult, şi are de toate şi vanilie şi lapte şi bucăţi întregi de portocală, este din colecţia specială pentru Crăciun, şi e deosebit de delicioasă… Şi e ambalată în aşa manieră, uite, are şi posibilitatea s-o închizi după ce ai mâncat o patrăţică…

– O pătrăţică zici? Ai să mănânci tu doar o singură pătrăţică?! Asta chiar e o glumă bună!!

– Nu, nu, chiar am să mă rezum la una singură. Hai două că, na… de poftă… Să nu mint. Două. Mă rezum la două cu siguranţă, chiar nici n-o să-mi trebuiască mai multe.

– Nu??? Eşti sigură? Am numărat şi sunt foarte multe pătrăţele în total, iar tu vrei să mă convingi că doar două, vrei tu doar două???

Mintea mea a continuat să aibă cele două personalităţi încă mult şi bine. Chiar după ce am aruncat ambalajul la gunoi.

Iarbă

Nimic nu mă încântă mai mult. Face viaţa verde şi dă poftă şi celor mai anchilozaţi în gândire sau în simţuri. Când se pierde sub brumă sau dispare cu totul sub gheaţă, fericirea mea se duce şi ea pe apa sâmbetei. Combinaţia perfectă este cea de soare şi iarbă, dar pot accepta şi lipsa soarelui, atâta timp cât o am pe cealaltă. E bună şi uscată, dacă aceasta este singura posibilitate, deşi eu prefer mugurii şi rămurelele pline de savoare. Iar dacă între timp s-a scurs vremea şi ea s-a cam veştejit, nu-i problemă, merge şi aşa, măcar nu-mi pierd iluziile. Dar să nu existe deloc… ei, asta e de-a dreptul tragic. Îmi place să văd în faţa ochilor câmpii şi căpiţe şi orice alt aranjament, genul ierbarelor sau a celor pe care le poţi percepe prin simţul tactil. Ce ţine de imaginaţie, de genul „azi-vară când mirosea a iarbă proaspătă…”, mă irită, căci simplul timp trecut îmi readuce în prim-plan faptul că acum nu este. Şi nici nu va fii. Mintea mea de fum va trebui să aştepte.

Cine a furat vacanţa

Probabil că a fost un căpcăun rău la suflet, cu dorinţe meschine şi cu un singur ochi, ce îşi duce veacul prin ascunzişuri obscure, prin mlaştini şi prin turbării. Un asemenea căpcăun, care dacă merge, se aude un ticăit ciudat de picior de metal, iar dacă-şi dă jos hainele răpciugoase i se văd muşchii încolăciţi pe după nişte oase proeminente. Un căpcăun care a fost batjocorit de mic, pentru că se opunea oricărei idei optimiste, sau pentru că făcea comentarii total nelalocul lor la adresa unor iniţiative de altfel demne de admirat. Un căpcăun crescut la internat, care s-a făcut mare doar în ciuda celorlaţi, ce ar fi capabil să fure, după care să stea tot el îmbufnat pe viaţă, ascuns în tufărişurile lui dubioase, din ruine, cu clipele preţioase ascunse sub pernă.

London

Din primul moment în care m-am mutat în acest oraş, am ştiut că ceva nu este fix pe placul meu. Am crezut în primă fază că oamenii din jur sunt de vină. Însă, curând de tot, mi-am făcut prieteni şi amici şi zeci de cunoscuţi care de care mai bine-voitori. Apoi, am fost sigură că problema constă în locurile total necunoscute pentru mine, străzile fără amintiri de care să mă leg, şi blocurile prea gri. Dar, în scurt timp, am început să mă orientez în spaţiu, să ajung să cunosc localurile pe gustul meu, magazinele ce merită a fi vizitate şi librăriile care au de toate. La urmă, am crezut că e de vină casa în care stau, o garsonieră ca să fiu sinceră. Mi se părea ba prea rece, ba prea strâmtă, prea în centru etc, etc. Însă, după ce am cumpărat un apartament mai mare, inima mi s-a rupt în două când a trebuit să las în urmă cei patru pereţi îndrăgiţi la maximum şi balconul cu privire la bulevard. Astfel, cu părere de rău, nu pot decât să ajung la concluzia că nu-mi prea place vremea de aici.

Nu-mă-uita

Mi-am dat seama că, după atâta toamnă spre iarnă în oase, am uitat să iubesc aşa cum numai eu ştiu s-o fac. Mi-am dat seama că floarea cu pricina, ce apare cu prisosinţă primăvara, şi-a greşit meseria şi perioada. Ar fi mult mai indicat, după părerea mea, să iasă de sub mormanul de frunze galbene şi ude, şi să-mi aducă atunci aminte. Căci pe vreme bună, toate aleargă şi se rezolvă parcă de la sine, însă atunci când începe domnia crivăţului, toată lumea se zăpăceşte de cap, se agită fără rost şi-şi cam pierde din elan. Cine pierde în toată treaba asta, e feeling-ul bun. Şi chiar n-am vrea să pierdem un feeling bun. Nu se face. Astfel că, exact cum punem ceasul cu alarmă să ne facă larmă dimineaţa, pentru că nu avem cum să ne aducem aminte să ne trezim, din moment ce dormim buştean, tot aşa, ar trebui plantate mii de floricele albastre care să fie puse pe marginea drumurilor şi prin parcuri şi pe străzi, şi la ferestre şi prin balcoanele de la etaje superioare, şi la orice colţ spre care ne întoarcem privirea, să ne putem aduce aminte, să nu cumva să uităm.

Peste bord!

Eu am aruncat toată ziua din lucrurile care îmi prisosesc. Le-am făcut ghem, le-am prins bine şi gata! Le-am aruncat efectiv, bineînţeles la containerul special creat pentru acareturi domestice. Gata cu huzureala, cu nervii, cu cearcănele, cu stomacul lipit de burtă, cu oamenii care nu-şi fac bine treaba, cu oamenii care muncesc prea mult, cu cei care te ţin la coadă, cu cei care te reped fără motiv, cu plictisiţii, cu răsfăţaţii, cu flecăreala de doi bani, cu discuţiile prea filosofice, cu ploile fără oprire, cu cerul prea albastru, cu liniştea apăsătoare, cu plictiseala, cu alergătura, cu hainele învechite şi cu banii prea mărunţi. Cu cei din urmă a fost cel mai ilar, căci am avut un adevărat morman, doi pumnii de bănuţi strălucitori, pe care nici măcar vânzătoarea de la magazinul din colţ nu i-a primit. A spus cu seninătate că, nimeni nu-i vrea. Nimeni nu mai aşteaptă un rest atât de mic. Păi atunci, off with the head!!!

Principiile revigorante ale unei îmbăieri

Mie nu-mi place să fac baie iarna. Din simplul motiv că e mult prea dificil să ajung la performanţa de a mă relaxa cu un astfel de procedeu. Să explic cum funcţionează: intru sub duş. Apa la început e rece, căci abia se reglează temperatura. Deci, aştept răbdătoare, zgribulind. Apoi vine jetul de apă clocotită, ce mă arde, evident. Dau înapoi robinetul pe apă ceva mai rece. Greşeală. Mai aştept două minute, căci iarăşi se reglează temperatura. Astfel, aştept răbdătoare, zgribulind, din nou. Vine iarăşi apa caldă, de data asta suportabilă. Mă grăbesc, evident, să mă săpunesc. Termin în două secunde procedura, dar simt că ceva nu e în regulă. Sunt înconjurată de un abur de-l poţi tăia cu cuţitul. Simt cum mă sufoc, devin claustrofobică, mă ia cu ameţeală. Se declanşează efectele anemiei. Opresc apa caldă. Greşeală. Trec încă două minute, căci apa îşi reglează temperatura. Refuz să-mi mai săpunesc şi părul. Ies pe jumătate, când îmi aduc aminte că nu m-am clătit. Intru înapoi. Repornesc robinetul şi reiau totul. De data aceasta îmi săpunesc şi părul, căci dacă tot am petrecut o jumătate de oră zgribulind, măcar să nu mai am de-l spălat mâine.

Am încercat să fac şi baie în cadă. Experienţe de poveste. Prima a fost când am aprins o grămadă de lumânări, pentru un plus de relaxare, mi-am zis. Dar nu. Nu. N-a fost bine deloc. Semi-întunericul mi-a provocat o frică periculoasă, iar când a intrat el în baie am urlat cu putere, căci avea un foehn în mână, şi-am fost sigură că vine spre mine cu intenţii criminale. A doua încercare a fost când am pus săruri parfumate în apă, şi ceva spumant, mi-am umplut un pahar lung de şampanie şi l-am savurat cu satisfacţie. Dau nu. Nici de data asta n-a fost bine, căci sincer mi s-a urcat la cap. Probabil de la alcool, de la abur şi de la fum (căci mi-am aprins şi o ţigară, să fiu aşa, ca-n filme) mi s-a făcut rău, fiind aproape de leşin. O singură dată, mi-am spus că orice ar fi, tot fac o baie pe cinste. Şi-am făcut. O, şi cât de bine a fost, cât de relaxant! Dar vai, cât de lung… căci am ieşit după vreo două ore, vânătă de la frig!

Nu am concluzii. Nu am cum să am. Duş tot am să fac! Nu primesc alte idei, căci s-ar putea să mă convingă.

Three apples high

Locuind într-o ciupercă măruntă la marginea oraşului, în nişte încăperi cu tavanul jos, ca o carapace obsesiv-compulsivă, mâncând la mese ca pentru piticii din poveste şi ronţăind mereu câte un ursuleţ gumat, am senzaţia că am intrat la apă. Că am ajuns să fiu mică, mică, mică, fix cât trei mere puse cap-în-cap. Cineva a dat drumul la robinetul de apă rece, care acum curge, curge şi nu pare să se mai oprească până când nu mă micşorez până la nivel de hobbit din comitatul pădurilor fermecate. Cu cât mă cobor mai jos, simt frigul ce trece prin parchet şi am senzaţia ciudată că cei de lângă mine se transformă în uriaşi care dacă fac un singur pas, mă vor strivi ca pe un biet gândăcel. Am senzaţia că dacă cineva va deschide frigiderul, aerul îngheţat dinăuntru mă va paraliza pe loc, lăsându-mă fără răsuflare ani şi ani de-a rândul. Mi-am dat seama că de la atâta apă am devenit o fricoasă şi jumătate, în aşteptarea viiturii celei mari. Mi-am adunat boabe de piper şi frunze de dafin şi multe, multe beţigaşe de vanilie, căci în caz de potop, să-mi pot face arca salvatoare, în care să încapă şi ceilalţi locuitori ai casei mele aflate în plin proces de diminuare. Cu siguranţă, când se vor aduna straturile groase de zăpadă, acoperişul casei ori va ceda, şi ne va prinde pe toţi, cu mici cu mari, sub greutatea corespunzătoare, ori va rezista eroic, dar atunci vom fi blocaţi pe timpul întregului anotimp, fiind nevoiţi să trăim cumva din micile provizii adunate peste an în cămară. Iar dacă ne vom păstra aceste dimensiuni reduse, de oameni mărunţei, dacă vom avea curajul să păşim măcar înafara casei, probabil să fim aruncaţi de colo-colo, în bătălia dintre ţurţurii de gheaţă, burniţă şi ploaie. În cartea de vrăji a celor mai neajutoraţi, scrie cu cerneală roşie de atenţionare că, dacă ai curajul să te aventurezi după uşa blocului, pentru a câştiga lupta cu apa, trebuie să faci incantaţii sub prosop.

Telegrama

Mama,

Vin. Ajung la orele fixe, la gară. Cu multe bagaje. Să fii acolo. Pe peron. Vezi că aduc cu mine doi prieteni: Frigul şi Gerul. Să le pregăteşti şi lor un locşor lângă foc. Acuma fug.

Îmbrăţişări. Ştii tu de la cine e.

Furtună într-un pahar cu fervex

În fiecare week-end, corpul meu stă în agonie. Ştiu sigur că nu mai poate, cade lat din cauza oboselii. Dar peste toate astea, în ultima vreme, cade bolnav. Ieri spre exemplu, am băut ceaiuri peste ceaiuri, am luat medicamente alopate şi homeopate, am stat sub pături groase şi-am bolit în toată regula. Am mâncat doar pâine prăjită cu un pic de unt. Şi tot rău mi-a fost. Cu dureri musculare şi tot tacâmul. Boală, ce să mai vorbim. Din cauza stării mele generale, am refuzat să beau cafea, să nu-mi deranjez, vezi-Doamne, stomacul. Şi am greşit maxim, fiindcă, lângă toate simptomele complicate s-a adăugat şi cea ce somnolenţă contagioasă, căci nu-mi puteam ţine ochii deschişi şi nici nu-mi auzeam inima să bată. Astfel, am luat mai multe medicamente şi în ceaiuri am pus miere şi sirop de brad cu echinaceea. Şi nimic! Nimic pe sfânta lume! M-am hotărât ca azi să nu mai merg pe mâna doctorilor, mi-am luat inima-n dinţi şi-am zis gata! s-a terminat cu toate! Voi bea cafea, voi sta cu un fular peste gât, am ca rezervă o tonă de batiste de hârtie şi voi aştepta vindecarea de la sine. Am încredere că sine este cel mai bun farmacist, cel mai bun medic generalist, cel mai priceput tămăduitor. Dacă sine dă greş, voi merge de urgenţă la urgenţă.

Ce nu se poate, nu se poate

Nu pot să cânt. Frumos zic, că de lălăit pot, fireşte. Nu pot să stau seara trează până târziu, căci nu mai am rezerve nelimitate, ci unele chiar foarte limitate. Nu pot să fac terci cu mâncarea în farfurie, pentru că aspectul încă îmi face viaţa mai frumoasă decât este în realitate. Nu pot să uit CNP-ul meu, fiindcă-i al meu. Nu pot să-mi aduc aminte niciodată numărul meu de telefon, căci dacă-i al meu, nu prea îl folosesc. Nu pot să mănânc zmeură fără să mă gândesc la tarta făcută de mama. Nu pot să tac prea mult, fiindcă sunt una din categoria extrovertită până la moarte. Nu pot să ascult prea mult, fiindcă trebuie eu să vorbesc. Nu pot să rabd oamenii mari cu caracter mic. Nu pot să nu iubesc copiii mici, cu inimă mare.

Fanteziile nejustificate ale după-amiezii de joi

Joia nu se întâmplă niciodată nimic. Este cumva în mijlocul acţiunii, dar totuşi este atât de plictisitoare, prin însăşi definiţia ei. Monotonia intervine în special după o anumită oră din zi, când nu este nici început de săptămână, dar nici vineri, încât să simţi prin vene adrenalina de week-end.

Ce-ar fi dacă într-o anumită joi, am ieşi de la serviciu şi-am fi aşteptaţi în pragul casei de Louis de Funes, am primi o masă caldă din partea lui Jamie Oliver, am pleca de urgenţă la magazinul lui Coco Chanel, să ne ajute să găsim o toaletă potrivită, pentru că ar urma să ieşim la grădina de vară, să-l ascultăm pe Sinatra cântând? N-ar fi cool?

Scrisori de la capătul Pământului

Ca sfârşit al călătoriilor mele imaginare, am ajuns într-un punct de maximă îmbolnăvire şi-aş vrea să găsesc rădăcinile arborelui meu genealogic, să mă întorc acasă. Din păcate nu mai ştiu adresa, nu-mi aduc aminte strada, probabil că nici vecinii nu m-ar recunoaşte pe mine, căci sunt un altfel de om. Cu o putere care pe vremuri mi-a lipsit cu desăvârşire, drept e că nici n-aş fi avut nevoie de aşa ceva pe-atunci. Nenorocirea e că schimbarea de care vorbesc nu se referă doar la putere, ci şi la o secătuire a umorii ochilor, a subţierii sângelui şi a lipsei totale a poftei de mâncare. Am nevoie de câteva indicaţii precise, să-mi aduc aminte unde este steaua nordului, unde e bradul din faţa casei mele natale şi codul poştal al dorului. Vreau să mă regăsesc. Aştept ajutor.

În care se povesteşte istoria sângeroasă a şosetelor murdare

Stau pe balcon şi îmi trag sufletul. Mi-am turnat un pahar mare de suc cu gheaţă şi mă uit la opera mea din cursul acestei după-amiezi. Am fost criminală în serie. Cu premeditare. Mi-am luat armele mortale, mi-am pus masca pe faţă (s-ar putea crede că nu aş fi avut curajul să mă las recunoscută de mâna poliţiei nemiloase, dar nu – ideea e că victimele mele au şi ele metodele lor de apărare, malefice uneori şi greu de învins fără protecţia necesară) şi am pornit vânătoarea. Le-am urmărit în toate cotloanele obscure, pe sub paturi şi pe rafturile dulapurilor, prin sacul unde sălăşuiesc de obicei, prin dormitoare şi săli de mese, inclusiv în debaralele învechite. Şi le-am prins. Pe toate. Se văitau de mama focului, unele cădeau la înţelegere, altele încercau armistiţii sentimentale, altele, diplomate, doreau doar pace. Cele mai războinice au scos armamentul. Un miros de adidaşi încinşi pe terenurile de fotbal sau de pantofi purtaţi 12-14 de ore fără întrerupere. Lupta a durat mult, minute şi minute chinuitoare în care, fără respiraţie, am câştigat redută după redută. Nu m-am oprit până când nu au fost toate, dar toate, învinse. Şi băgate în maşina de spălat.

Niciodată să nu ne pierdem cu firea

Era odată ca niciodată o salcie, pe marginea unei ape şi stătea ea supărată foc, pe viaţă şi pe moarte. Căci numai ramurile ei creşteau în jos. Oricât se chinuia şi se lupta, gravitaţia, căci numai ea putea să fie, îi trăgea crengile spre adâncurile pământului, în loc să le lase să se îndrepte către sfânta lumină. Şi-a plâns, şi a tot plâns, până într-o bună zi. Când, o familie de arici, cu o droaie de puiuţi, au ajuns la tulpina copacului întristat, şi-au observat dintr-o primă privire, cel mai bun loc de cuib. Şi, ca o echipă veritabilă, s-au apucat, împreună, cu mare spor şi zarvă, de muncă. Aranjat şi adunat şi schimbat şi ajustat. Au construit cel mai intim şi mai confortabil locaş al iubirii, într-o scorbură a salciei noastre. În fiecare seară primeau musafiri, oaspeţi de seamă, în fiecare zi făureau construcţii noi, gospodăreşti. Salcia privea de sus, uimită de faptul că umbra ramurilor sale, făcea atât de bine unor fiinţe de care nici nu ştia că există pe planetă. Că exact motivul supărării sale face diferenţa pentru ceilalţi din jur.

Ţara lui Papură Vodă

Ooo, şi ce ţară!!!! În lung şi-n lat, Pământul nu a mai văzut aşa ceva. Atât de falnică, mândră şi prosperă, cu un popor de dat ca exemplu pentru măiestrie şi meşteşug, organizare şi hărnicie. Pe harta lumii, ţara asta se distinge de departe, cu toate formele de relief, bogăţia faunei şi florei, cu toate stindardele şi standardele ridicate la maxim.

Cât despre Papură…, ce să mai vorbim? Un voievod drept şi corect, cu curaj şi dăruire, un conducător fără seamăn.

Ţara este pregătită pentru un război nuclear, având rezerve serioase de flori şi fluturi şi panglici roz-bonbon, deci să ne alăturăm cauzei.

Veţi primi invitaţia pe o reţea de socializare.

Căci altfel nu se pune.