Un cub cu picăţele negre

Toată viaţa mea am alergat după valori!

Să fie totul frumos aranjat în casă, să fie înţelegere între conducătorii imperiului, să fie armonie între conducători şi supuşi, să am cele necesare sau mai puţin necesare pentru a întreţine curăţenia şi disciplina, să fie căldură pe tot parcursul anotimpului rece, cu termostatul pe cel puţin 21 de grade, să fie frigiderul plin cu mâncare, dar nu rece, ci gătită, să existe carduri cu mici rezerve de stat, care să asigure un fel de siguranţă financiară. Dar m-am cam săturat să le tot fac şi ele să revină cumva într-o stare jalnică şi patetică şi absolut repetativă şi expectativă. Aş vrea ca azi să arunc un zar şi să decidă el, nenorocitul, ce viitor strălucit vom avea.

PS O, dar stai! Azi e zi de salar?

Advertisements

Ochiurile din farfurie nu seamănă deloc cu ochii mei

Au exact aceeaşi compoziţie apoasă, cu un frumos iris in mijloc. Atâta doar că ai mei sunt verzo-căprui, iar cei din farfurie sunt galbeni. Şi oare cine are ochii galbeni, dacă nu este pisică sau altă lighioană sălbatică? Apoi am fost atentă la albuş. Perfect copt în tigaie, însă parcă prea alb. Ochii mei injectaţi nu au deloc un alb strălucitor, oricâte picături torn în ei, nu sunt albi nici dimineaţa, când aş zice că sunt odihniţi, şi nu sunt albi nici seara, dar atunci nici nu mă aştept să fie. Cele două ochiuri de ou stând aliniate în faţa mea, compun o faţă de felină cu strabism, ce parcă stă la pândă, fără să clipească fiindcă nu are pleoape, fără pupilă, dar cu multă agerime în privire. Am să pun mult piper negru, în partea de sus, pentru o mai mare asemănare cu ochii mei fardaţi intensiv.

Cine râde la urmă, râde

M-am trezit râzând de una singură de frunzele de pe trotuar. Iarăşi aţi picat, măi? N-aveţi nici un pic de forţă, moi ca nişte cârpe, cum bate vântu’ un pic, cum jos cu voi, pe burtă. Nu se poate să vă revoltaţi, măcar o dată? Să nu vă lasaţi aşa de uşor, să opuneţi măcar o fărâmă de rezistenţă, să vă uniţi forţele şi să ziceţi gata cu picatu’, gata cu plutitul până jos pe asfalt, gata cu îmbulzeala de genul cine ajunge prima la destinaţie? Parcă vă întreceţi, măi, nu alta. Parcă v-aţi înscris într-un fel de cursă finală cu maximă renunţare emoţională. Păi… sincer, eu zic că nu mai merge aşa, nu e normal, nu face bine la stima de sine. Şi iarăşi zic, ce mesaj transmiteţi voi? Ce să înveţe copiii, iar adulţii necajiţi cum să mai aibă speranţă, dacă voi, ca nişte dezertoare, vă abandonaţi demnitatea pe caldarâm? Las-o-ncolo de toamna deznădejdii, fiţi şi voi mai abrupte şi mai tranşante – noi de-aicea nu plecăm! Şi, dotate cu centuri de siguranţă, să-i râdeţi în faţă! Asta ar trebui făcut! Să-i râdeţi în faţă!

Naufragiu

Când m-am izbit de ţărm, am crezut că a venit sfârşitul lumii. Toate zburau care încotro, urlete şi ţipete şi descreierare în jur, barca s-a descompus ca un joc de lego. Pânzele s-au sfâşiat, atârnând greu sau fluturând unele peste altele. Cârma a luat-o la vale, derivând printre ape până când n-am mai putut s-o văd. Am simţit cum se năruie lumea, cum cade până la nivelul solului întreg cerul, cu nori cu tot. Dezamăgită, speriată, naucită şi şocată, am încercat să înot, dar fără rezultat. Mă luptam oarecum contra curentului. Dintr-un orgoliu prostesc m-am încăpăţânat să continui, până la epuizare, când am cedat într-un mod foarte laş şi nedemn. Am renunţat astfel, ca să-mi dau seama că eram la mal, că apa nu-mi ajungea mai sus de genunchi şi că uneori dezastrul este că te aştepţi la un dezastru, te comporţi ca atare şi ai pretenţia să te îneci.

Sweet

După ani şi ani în care te cunoşti şi te tot cunoşti, ajungi într-un punct în care ai senzaţia că ştii tot despre el. Că-l ţii în buzunar, că pot anticipa orice cuvânt sau reacţie, că nimic nu te mai poate surprinde, doar îl ştii pe dinafară, e o carte deschisă. Dar când după un timp de astfel de siguranţă, vine cu un sărut adevărat, ca-n primele zile, atunci rămâi la propriu, fără suflare. Şi te simţi mai zăpăcită ca o adolescentă, mai pierdută, mai rătăcită. Şi cum te strânge în braţe, râzi puţin forţat, desigur din cauza uimirii şi a senzaţiei că ai luat-o iarăşi de la capăt cu cercetarea şi cunoaşterea. Când te aşează cu capul pe pieptul lui, eşti deja demoralizată. Ai luat doar locul doi, el fiind pe primul. Empatia ta s-a lovit de un zid, s-a zdrobit bine, iar bucăţile s-au împrăştiat. Eşti abia la first base.

Cum am ajuns eu să nu mai cred în monştrii

Împotriva tuturor poveştilor de groază eu mă opun cu vehemenţă. O dată că mor de frică, iar a doua oară mă consider un om al atitudinilor deschise, colorate şi pozitive. Genul de speriat copiii până în măduva oaselor nu m-a pasionat niciodată, din simplul motiv că mă speriam de obicei mai tare decât toată lumea la un loc. Pot asculta poveşti incredibile sau să văd chiar filme din categorie şi n-am nimic, totul decurge normal, până în deosebitul moment în care rămân singură. Ei, atunci, aud orice scârţâit de parchet, orice foşnet, am impresia că un suflet nevăzut sălăşuieşte lângă mine, că pereţii au ochi şi urechi, că sub pat doarme omul-negru, că din dulapuri vor ieşi sutele de milioane de iele rele. Şi atunci începe paranoia şi halucinaţiile şi un fel de schizofrenie de moment. Am senzaţia că ciorile zgribulite de pe sârmele de telegraf se uită la mine şi că vor apărea stafii de după perdea. După toată spaima, într-una dintre zilele trecute, în timpul unei lupte crâncene cu obsesiile mele negre, cum m-am tot gândit eu la una sau la alta, încât să-mi pot reveni un pic la starea de normalitate, cum că sunt un om în toată firea şi nu se cade să mă speriu ca un ţânc, am avut un fel de revelaţie revelatoare şi anume aceea că în ciuda tuturor dovezilor contrare, de fapt şi de fapt, în defintiv nu există monştrii.

Revino-ţi, femeie!

– … m-am îmbărbătat eu. Cine o să poată să creadă că eşti atât de sensibilă şi fragilă şi-amărâtă şi neputincioasă, când vine vorba de o simplă ciocolată? N-o mânca şi punct. Ce atâta vorbărie, atâta tam-tam? Un pic de voinţă şi lucrurile se rezolvă de la sine.

– Ooo, dar o vreau atât de mult, şi are de toate şi vanilie şi lapte şi bucăţi întregi de portocală, este din colecţia specială pentru Crăciun, şi e deosebit de delicioasă… Şi e ambalată în aşa manieră, uite, are şi posibilitatea s-o închizi după ce ai mâncat o patrăţică…

– O pătrăţică zici? Ai să mănânci tu doar o singură pătrăţică?! Asta chiar e o glumă bună!!

– Nu, nu, chiar am să mă rezum la una singură. Hai două că, na… de poftă… Să nu mint. Două. Mă rezum la două cu siguranţă, chiar nici n-o să-mi trebuiască mai multe.

– Nu??? Eşti sigură? Am numărat şi sunt foarte multe pătrăţele în total, iar tu vrei să mă convingi că doar două, vrei tu doar două???

Mintea mea a continuat să aibă cele două personalităţi încă mult şi bine. Chiar după ce am aruncat ambalajul la gunoi.