Cum am ajuns eu să nu mai cred în monştrii

Împotriva tuturor poveştilor de groază eu mă opun cu vehemenţă. O dată că mor de frică, iar a doua oară mă consider un om al atitudinilor deschise, colorate şi pozitive. Genul de speriat copiii până în măduva oaselor nu m-a pasionat niciodată, din simplul motiv că mă speriam de obicei mai tare decât toată lumea la un loc. Pot asculta poveşti incredibile sau să văd chiar filme din categorie şi n-am nimic, totul decurge normal, până în deosebitul moment în care rămân singură. Ei, atunci, aud orice scârţâit de parchet, orice foşnet, am impresia că un suflet nevăzut sălăşuieşte lângă mine, că pereţii au ochi şi urechi, că sub pat doarme omul-negru, că din dulapuri vor ieşi sutele de milioane de iele rele. Şi atunci începe paranoia şi halucinaţiile şi un fel de schizofrenie de moment. Am senzaţia că ciorile zgribulite de pe sârmele de telegraf se uită la mine şi că vor apărea stafii de după perdea. După toată spaima, într-una dintre zilele trecute, în timpul unei lupte crâncene cu obsesiile mele negre, cum m-am tot gândit eu la una sau la alta, încât să-mi pot reveni un pic la starea de normalitate, cum că sunt un om în toată firea şi nu se cade să mă speriu ca un ţânc, am avut un fel de revelaţie revelatoare şi anume aceea că în ciuda tuturor dovezilor contrare, de fapt şi de fapt, în defintiv nu există monştrii.

Advertisements

6 thoughts on “Cum am ajuns eu să nu mai cred în monştrii

  1. Si acum daca esti singura gata, te poti uita la filme de groaza fara teama? Te intreb pentru ca se pare ca si eu sufar cam de aceleasi simptome:)), in mare. Dar apropo de sperieturi am patit cand eram mai mica asa una de m-a lasat la propriu fara suflare cateva clipe. Imagineaza-ti ca stateam cu spatele la niste tufe de coacaza si a aparut cineva brusc in spatele meu..booooo! :)) Acum e amuzant sa imi amintesc, dar atunci…

    • Nici vorba de fara groaza. Sunt ingrozita pana la radacina. O fricoasa de n-a vazut Parisul. Si eu am patit multe sperieturi din-astea, dar nu cred ca de acolo mi se trage spaima patologica ce-o am. Cred ca sunt mai slaba de inger. Orice miscare mai dubioasa e interpretata drept sfafie din taramuri necunoscute. Si insotita de tremur si paralizie. Vai de capul meu….

  2. atata timp cand copilul din nou va fi treaz ne vom speria de mici sau mari monstrii inchipuiti sau rali. Eu am avut “protectie” cand eram mica, asa mi-a spus mie bunica “atotstiutoare”, ca toti copii sunt au cate un ingeras si sunt vestic alaturi de copil, numa ca aveau o scapare….trebuiau sa de raportul mamelor. 🙂 Partea buna cu monstrii e ca intodeauna exista o cale sa fie batuti, chiar daca ei sutn inchipuiti, in acest caz e mai simplu iti imaginezi tu calea de scapare si gata….

  3. Mi-am si amintit faza cu pisicul alb de la geam…doamne ce vremuri…mi-e dor sa dormim in aceeasi camera mai multi copii de frica sa nu vina monstrii la noi…

    • Oare aici stau de vorba cu vreun verisor?? Care a asistat la unica si magnifica poveste cu pisica??? Si pentru mine a fost cea mai de groaza intamplare traita!!! Doamne ce sperietura am tras!!!!! Si ce bine ca eram mai multi, intr-adevar, in cortul de sub masa… Si cum am mai ras dupa…
      Daca nu e vorba de verisorii mei, a nu se lua in seama. Poate si altii au experimentat pisici albe, noaptea pe la geamuri si speriat maxim! Atunci ma bucur ca n-am fost singurii!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s