De sărbători

Sunt furnicuţa ce găteşte, spală, umblă brambura prin magazine pentru aprovizionare, şterge pahare şi cotrobăie prin dulapuri pentru ultimele retuşuri. Îmi pare că aşteptarea Moşului trebuie făcută în acest fel, şi mă dedic acesteia, astfel că timpul de creaţie a rămas la urmă. Eu am finalizat pentru acest an procesul de exprimare şi de cuvântare în acest loc. Mă voi întoarce la el cu forţe proaspete după ce noul an va fi început de vreo câteva zile. Spun asta pentru că voi avea nevoie de ele, pentru o revenire de ansamblu, căci întreaga tevatură pentru celebrarea de iarnă este pe cât de emoţionantă, pe atât de obositoare.

Urez lumii întregi să aibă iubire!

Advertisements

Fecioara şi racul

Toată lumea ştie că eu vreau pământ, iar el vrea apă, deci, concluzia firească e că uneori iese mocirlă. Ne mai scapă totuşi faptul că eu – semn pozitiv, iar el – semn negativ, ne atragem ceva fantastic. Zic fantastic, pentru că pe el îl guvernează Luna, iar pe mine Mercur, deci ceva farmece au fost la mijloc, clar că ne-am întâlnit în lumea vrăjitoriei. Ce e drept, m-a cucerit la vrăjeală, iar eu am fost capabilă să analizez în aşa hal vorbele lui, încât să pară pură realitate. Dar realitatea e că eu sunt cârcotaşă, iar el e familist, astfel că ne petrecem timpul stând acasă şi în contradictoriu.

Mă ascund după deget

Din păcate după deget este un loc tare strâmt. Şi total inconfortabil, fără lampă la cap şi fără conexiune la internet, fără est şi fără vest. Trebuie să mă înghesui, să mă strâng, şi m-am trezit ultima dată că m-am făcut atât de mică, încât gămălia unui ac părea un mare brontozaur. Nu pot să-mi duc halatul şi papucii de casă, nici măcar o carte pentru lectură, ci trebuie să stau dreaptă, ţeapănă, cu mâinile pe lângă corp, până când simt că-mi plezneşte o venă. Nu-i un loc rotund, sau circular, cum s-ar crede, ci este unul pătrăţos, pătat cu remuşcările celor care au poposit înainte, plin de mucuri de ţigară, căci aşteptarea lor probabil că a fost, ca şi-a mea de altfel, foarte lungă. Nu poţi să te ascunzi după deget şi apoi să ieşi într-un moment nepotrivit, ci trebuie să aştepţi acolo până când lumea a uitat tot ce s-a întâmplat, iar tu te prefaci că ţi-ai luat doar o mică pauză de cafea. Te întorci printre ceilalţi cu o faţă radiantă şi întrebi nevinovat – ce s-a mai întâmplat? Iar ei te cred că nu ştii nimic, doar nu ţi-au descoperit ascunzătoarea. Mai enervant este atunci când te ascunzi din motive personale, iar cel care trebuie să nu te vadă este chiar ochiul propriei minţi luminate. O, acel ochi este ochiul necuratului, căci este unul extrem de vigilent, parcă n-are somn niciodată, şi nu iartă. Nu iartă. Te întreabă şi după câteva luni de zile unde ai fost în ziua de, la ora de, iar tu ce să zici? Că erai după deget? Nu se poate, căci acela este ultimul refigiu accesibil şi nu poţi renunţa aşa de uşor la el. Şi, chiar? Ce s-ar întâmpla fără el, fără deget zic? Ar trebui să spunem numai şi numai adevărul şi în aşa manieră încât să te creadă şi ochiul Eu-lui. Iar dacă s-ar ajunge într-un astfel de punct, toate ar decurge în felul următor – azi adevărul, mâine adevărul, poimâine scrie la ziar că Eul s-a împuşcat în cap, după-masa la ora cinci, fiind oripilat de ştirile de la televizor.

El e iubirea

El e pentru mine, făcând aşa o analogie poate puţin forţată, ca o mănuşă groasă. Mă acoperă, şi nu mi-e niciodată frig. Pe el cad greutăţile, în el se lovesc problemele, iar eu stau liniştită, la căldura siguranţei mele. Mă ţine departe de lumea zbuciumată, şi tot el mă face pe mine să râd. Mă uit uneori în sus la el, şi-i văd o cută de încruntare, şi-l întreb dacă e ceva grav, iar el mă mângâie, şi mă-ndeasă mai avan în mănuşă. Pe el îl ninge, iar eu fac fulare lungi, lungi. Eu am puterea să fiu senină în furtuna de-o viaţă, în prăpădul zilnic, într-o paranoia generală. El străbate şi răzbeşte, cărându-mă-n buzunarul interior. Multă lume mi-a zis că sunt foarte sigură pe mine, şi curajoasă şi aşa – dintr-o bucată. Însă puţini ştiu că dacă ai mănuşi pe mâini, niciodată nu te poate lovi gerul.

Sunt o întreţinută – îmi întreţine liniştea.

 

Articol înscris în http://www.mostwantedblog.org/2011/12/blog-power-editia-3.html

Tema a fost propusă de http://little-thoughts08.blogspot.com/

Alţi participanţi:

http://nymphtamine.blogspot.com/2011/10/lupta-pentru-aer.html

http://d-alesabinei.blogspot.com/2011/12/s-o-vad-si-ma-linistesc.html

http://pooh-dreams-roxy.blogspot.com/2011/12/sentimente-legate-de-sufletul-tau.html

http://lotussarina.blogspot.com/2011/12/plange-timpul-in-clepsidre-reci-si.html

Imperiul construit de şcoala arhitecturală

Puse cap-la-cap, clădirile sunt hidoase. Unele au pereţii prea drepţi, altele prea strâmbi, şi într-o încercare de mijloc, nu se lasă decât cu o imagine suprapusă peste douăzeci de piloni imenşi, care ţin toată hardughia în spinare. Blocurile vechi sau zgârie-norii din fotografii par a fi lustruite cu ceară, însă în oraşele mele toate au iz de gârbovire, de încovoiere, de delăsare sub atâtea ploi, sub gheaţă. Unele acoperişuri par pânze de păianjen, iar unele ferestre – ochi mari, larg deschişi spre un cer mult prea orb. Sub ceterne se ascund păsări mici, ce nu îndrăznesc să ciripească cu putere. Unele clădiri par compuse din prea multe cărămizi, iar altele par golaşe, cu foi mari de sticlă fumurie ce le ascund ruşinea, ca dup-o batistă. Mergând pe stradă, găsesc uneori câte un monstru arhitectural, care mă dezgustă până în ultimele molecule, şi nu din cauză c-ar fi urât, ci pentru că îmbină vopsea nouă cu zgrunţuri din epoci răpuse, pentru că cei care au făcut restaurarea au furat fardul de pleoape al clădirii, fondul de ten, şi i-au pus în schimb o perucă blondă, total nelalocul ei, iar pe burlane au pus tone de sclipici murdar, care îi dau un aspect de femeie uşoară ce speră să obţină un compliment de la un ultim cerşetor de vise.

Clădirile sunt hidoase. Unele au camere prea largi, de-ţi îngheaţă picioarele pe pardoselile lor de faianţă, iar altele au încăperi mult prea mici, iar dacă stai în mijloc pe un scaun şi gândeşti, simţi cum ideile se izbesc de toţi pereţii şi dintr-un efect de bumerang, se întorc în cap cu viteza luminii, lăsându-te la fel de trist şi de firav. Şi de dezamăgit.

A fi arhitect cred că înseamnă să fi cel mai bun psiholog. Să-i înţelegi pe oameni, să ştii exact ce vor să aibă în faţa ochilor când merg obosiţi spre muncile lor silnice, şi ce să le scoţi în drum când vin prăpădiţi înapoi spre casă. Să nu pui în calea lor gorile imense fără cap şi fără coadă, pictate lupestru şi ţipător, să nu-i obligi să-şi ridice prea tare ochii să poată privi cerul. Unii nu au văzut soarele de ani de zile, iar streşinile i-au umbrit în aşa măsură încât nici nu se mai bărbieresc. Desenatorul-şef trebuie să ştie că nici măcar carapacele broaştelor ţestoase ce stau la baza lumii nu pot să ţină în echilibru un imperiu arhitectural care nu lasă posibilitatea de a citi printre rânduri.

Averea ca principiu

Foarte bogat Licurici ăsta. A adunat, a tot adunat, toată viaţa lui. Nu-i un zgârcit, dar aşa îi place lui. Să ştie că are multe, multe, multe rezerve. De lumină. A pus-o bine, în borcane cu capac etanş, undeva într-un beci ce se întinde pe sute de hectare. A lucrat singur, căci copiii şi nepoţii lui sunt parcă din altă lume, stau şi huzuresc toată ziua, fac gropi în canapele. El nu se supără, chiar dacă poarte ar avea dreptul s-o facă. Se duce înainte, căci a fost educat în spiritul în care munca îl înnobilează şi-l ridică din mocirla celor care stau ca trântorii pe spatele altora. Are acum cea mai mare avere din lume. S-a estimat anul trecut la miliarde de raze, iar cel care le-a numărat, a orbit în urma întregului proces. Licurici a intrat astfel în topul firmelor pe locul fruntaş, lăsându-i pe ceilalţi cu mult în urma sa. A fost invitat să ţină un discurs, dar a refuzat diplomatic, cum că el nu poate să se laude în faţa tuturora cu ceva ce e în caracterul lui, dar care n-a fost pus acolo de el însuşi, ci de strămoşii strămoşilor lui, cei care făceau ca ziua să poată dura luni întregi, pe când el,… el abia ţine crâmpeiele în frâu… A dat un singur interviu unui repoter băgăcios, dar a folosit fraze atât de scurte, încât bietul ziarist a trebuit să mai înflorească pe alocuri, încât să nu fie monosilabică redarea.

Şi acum, când eu scriu toate acestea, el tot munceşte. L-am întâlnit de dimineaţă. S-a oprit din cules, şi-a ridicat respectuos pălăria şi-a mormăit ceva, eu am mormăit la rândul meu. Brutăreasa din colţ ne-a văzut, iar când am ajuns în dreptul ei m-a întrebat, cu un fel de aprostrofare în glas – Ei, ce-a zis, azi ne lasă să vedem soarele?!, iar eu am dat din cap că nu, şi i-am surâs.

Fire de cuvinte

Croşetând toate clipele pe care le-am trăit până acuma, s-ar merita să păstrez o şăpcuţă, două mănuşi cu două degete şi eventual o pereche de ciorapi de lână. Nu s-a strâns suficient material pentru un pulover gros care să-mi ţină cald indiferent de anotimp, nici de pantaloni care să-mi poate picioarele pe tărâmuri estice sau vestice de punctul unde mă aflu, nici măcar de o vestă care să ţină la depărtare vântul vorbelor urâte. Am tot tors în mâini un fel de fir subţire, care abia dacă se vede uneori, şi care neavând bune proprietăţi fizice, se rupe şi trebuie din când în când a fi înnodat. Astfel că am în gât plin de noduri, de câlţi şi strănut des, şi tuşesc şi mă lamentez că firele mele nu sunt împletite cu beton armat. Am sute de cămăşi din mătasea asta blestemată şi în fiecare seară stau să cos rupturile de peste zi. Uneori tricotez şi atunci înseamnă că firele s-au mai întărit, s-au sucit mai multe la un loc, fiind astfel mai puternice. Când îmbrac hainele acelea însă, lumea zice că-s înfumurată de la atâta fum, şi s-o las mai moale cu cuvintele, să stau mută şi liniştită. Iar dacă mă întorc la cămăşile mele brodate fin, tot nu-i bine, căci par mai mică de statură şi mai vulnerabilă, şi probabil că aşa şi sunt. Lucrez încă de anul trecut la o rochie lungă-lungă, cu trenă chiar, sub care să asund vreo trei cămăşi, două perechi de pantaloni şi acestea, împreună cu şăpcuţa şi mănuşile, sper să mă ajute să pot face faţă gerului de Bobotează.