Imperiul construit de şcoala arhitecturală

Puse cap-la-cap, clădirile sunt hidoase. Unele au pereţii prea drepţi, altele prea strâmbi, şi într-o încercare de mijloc, nu se lasă decât cu o imagine suprapusă peste douăzeci de piloni imenşi, care ţin toată hardughia în spinare. Blocurile vechi sau zgârie-norii din fotografii par a fi lustruite cu ceară, însă în oraşele mele toate au iz de gârbovire, de încovoiere, de delăsare sub atâtea ploi, sub gheaţă. Unele acoperişuri par pânze de păianjen, iar unele ferestre – ochi mari, larg deschişi spre un cer mult prea orb. Sub ceterne se ascund păsări mici, ce nu îndrăznesc să ciripească cu putere. Unele clădiri par compuse din prea multe cărămizi, iar altele par golaşe, cu foi mari de sticlă fumurie ce le ascund ruşinea, ca dup-o batistă. Mergând pe stradă, găsesc uneori câte un monstru arhitectural, care mă dezgustă până în ultimele molecule, şi nu din cauză c-ar fi urât, ci pentru că îmbină vopsea nouă cu zgrunţuri din epoci răpuse, pentru că cei care au făcut restaurarea au furat fardul de pleoape al clădirii, fondul de ten, şi i-au pus în schimb o perucă blondă, total nelalocul ei, iar pe burlane au pus tone de sclipici murdar, care îi dau un aspect de femeie uşoară ce speră să obţină un compliment de la un ultim cerşetor de vise.

Clădirile sunt hidoase. Unele au camere prea largi, de-ţi îngheaţă picioarele pe pardoselile lor de faianţă, iar altele au încăperi mult prea mici, iar dacă stai în mijloc pe un scaun şi gândeşti, simţi cum ideile se izbesc de toţi pereţii şi dintr-un efect de bumerang, se întorc în cap cu viteza luminii, lăsându-te la fel de trist şi de firav. Şi de dezamăgit.

A fi arhitect cred că înseamnă să fi cel mai bun psiholog. Să-i înţelegi pe oameni, să ştii exact ce vor să aibă în faţa ochilor când merg obosiţi spre muncile lor silnice, şi ce să le scoţi în drum când vin prăpădiţi înapoi spre casă. Să nu pui în calea lor gorile imense fără cap şi fără coadă, pictate lupestru şi ţipător, să nu-i obligi să-şi ridice prea tare ochii să poată privi cerul. Unii nu au văzut soarele de ani de zile, iar streşinile i-au umbrit în aşa măsură încât nici nu se mai bărbieresc. Desenatorul-şef trebuie să ştie că nici măcar carapacele broaştelor ţestoase ce stau la baza lumii nu pot să ţină în echilibru un imperiu arhitectural care nu lasă posibilitatea de a citi printre rânduri.

Advertisements

4 thoughts on “Imperiul construit de şcoala arhitecturală

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s