Călătorie spre sufletul uriaşului

Uriaşul astronomic a adormit, culcat pe tânjală. Absorbit de lumina crepusculară, a cedat tentaţiei de a închide pleoapele preţ de o secundă, şi s-a cufundat evident într-un somn de plumb. S-a tolănit cu trupul lui masiv peste pragul dinspre cămară, şi-a început să şuiere încet-încet, semn că  nimic nu-l mai poate opri din visare.

Nimeni n-a încercat să-l trezească vreo câteva zile, până când mi-am dat seama că dulceaţa de căpşuni se află dincolo de uşa de stejar şi dincolo de corpul său, imposibil de urnit. Eu, împreună cu Me, Myself & I ne-am gândit toate cum să procedăm, ce rămâne de făcut, astfel încât cina să nu aibă de suferit. Niciuna dintre noi n-am fi vrut să mâncăm tartinele fără gem, astfel că înţeleapta de Me a ajuns la concluzia că nu avem altă ieşire din impas decât să-l escaladăm. Am pornit fluierând în misiune, cu bocanci rezistenţi şi cu o căciuliţă cu cozoroc foarte nostim, ce mă făcea să arăt ca o adevărată cutezătoare.

Urcarea a început lent, peste tălpile titanului, un teren brăzdat de amprente cu-n tipar bizar, şi-a continuat printre cotiturile gleznei, suindu-ne tot mai sus pe gambă. Am început să obosesc prin hăţişul de ierburi înalte ce cresc sălbatice pe pielea uriaşului, făcând ca fiecare pas să mă lase fără aer în plămâni. Celelalte, la fel ca mine, aveau respiraţia grea, anevoioasă, trepidată, dar erau totuşi înainte. Cozorocul l-am întors invers, ca şi cum ar fi fost un ochi ce să-mi vegheze spatele, am băut apă şi-am continuat.

Pe lângă catarama curelei, nu-mi mai simţeam picioarele. Una dintre camarade a renunţat silenţios la misiune, şi-a coborât ca pe tobogan în jos, până când nu s-a mai văzut. Broboane de sudoare îmi scăldau fruntea şi drumul era încă în faţă. Se ridica în faţa ochilor o spinare imensă, ca un Everest al marilor giganţi. Părea sinucidere curată. Fiecare pas, fiecare strat de aer rarefiat, fiecare clipă de întârziere însemnau mai puţine puteri. Myself o întreba pe Me în şoaptă dacă vom reuşi să-l trezim, având în vedere că abia putem să ne căţărăm pe el. Cum vom proceda, când va veni momentul? Eu eram în spatele caravanei, închizătorul de turmă, astfel că părerea mea n-a prea contat. S-a votat continuarea urcării. Către magica ureche.

Ajunsă pe umăr, am dat peste priveliştea vieţii mele. O întindere superbă de mici amănunte casnice, un carusel de obiecte mişcătoare, ce-mi compun microuniversul. Toate celelalte porniră revigorate, pe drumul dinspre gât, dar eu nu mă puteam desprinde de imaginea propriei case, privite dintr-o altă perspectivă.

Când ele se străduiau să urle în urechea colosalului, pentru-a-l trezi, eu deja treceam pe lângă, căci nu m-am mai putut opri. Tentaţia era prea mare. Vroiam să ajung mult mai sus.

Vroiam să privesc lumea prin ochii lui.

Most Wanted Blog

Blog Power


 

Advertisements

8 thoughts on “Călătorie spre sufletul uriaşului

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s