Vis siberian

Fragi pe rug și rouă pe fragi.

Advertisements

Când domnul Ceas nu mai e lângă mine

Revin peste mine tabieturi, chestiuni de migală, obișnuințe obsesedante. Mă simt ca un geamantan ce stă pe-o bandă rulantă, în aeroport. O valiză nerevendicată de nimeni, ce merge în cerc. Acum aștept ziua de mâine, cu ora zero. Oră în care, din păcate, domnul Ceas nu stă prea mult.

La o pipă cu domnul Ceas

El fumează doar trabuc și printre rotocoale imense, îmi vorbește despre culmile atinse de-a lungul vieții lui, despre mici probleme tehnice de genul unor rotițe stricate, sau despre finele dispozitive elvențiene, care l-au ajutat să fie apeciat la adevărata lui valoare. Îmi prezintă lent, cadențat, fiecare cuvânt, și expresiile sale picură, se preling pe lângă dârele vaste ale nopții. Chiar dacă aduce a omidă înțeleaptă, nu-i trebuie ochelari, e sănătos tun, are chiar și poftă de mâncare, unii îi spun, cu subînțeles, că-i prea rotund. Însă el face mișcare în mod constant, îmi subliniază atent. Nu-l mai deranjează nimic. Chiar dacă a obosit să se tot învârtă, continuu, în respectivul rotund.

–      De ce nu pot să merg și eu ca toată lumea, în linie dreaptă? m-a întrebat oftând ușor cu capul sprijinit pe mâna dreaptă.

–      Păi… ar fi inacceptabil, domnule Ceas! am replicat rapid. Nu avem întâlnire mâine la aceeași oră…?

Nimeni n-are să citească ceea ce voi scrie acum

Trebuie să ai un loc în lumea asta largă, în care să poți scrie orice, fără să-ți fie teamă că vei fi citit. Unele gânduri nu sunt menite a ieși din carapacea craniană, așa cum unele rânduri n-au ce căuta pe hârtie. Astfel, trebuie să existe ceva pe care să poți scrie într-un alfabet propriu, sau poate cu stilouri unicate, iar cuvintele să fie închise pe dinăuntru. Mesajele din depărtare să vină pe unde radiofonice, prin fire de telegraf, iar tu să poți comunica exteriorului doar sentimentele bune și pline de lumină. Cele care au crescut în beciul casei, să rămână știute doar de tine.

Eterna primăvară

Nimic nu se compară cu o primăvară pe cinste. Cu adolescenții ce se sărută cu nesaț pe băncile umbroase din parcurile municipale, cu muguri de frunze ce apar printre tufele până atunci golite de vrăbiuțe, de-a lungul unei ierni ce abia-abia a trecut peste ele. E magnific să vezi aceste păsări miniaturale odihnindu-se la soare, încercând să-și aranjeze cu pliscul, într-un mod extrem de pedant, penele zburlite de umezeala trecută.

E mai mult decât poți să respiri. Aerul vine cu arome atât de proaspete, să învăluie un oraș ce parcă a înțepenit, în aceeași poziție, un timp mult prea îndelungat. Vântul răscolește printre blocuri, aducând prima miasmă de ceapă verde și ridichi, în nările avide ale trecătorilor. Norii devin albi, iar soarele și-a recăpătat în sfârșit culoarea galbenă.

Cerul ridat, de avioanele cu reacție ce-și lasă în urmă liniile perfecte, pare mai larg, iar în urechi zumzăie un roi de copii.

Complicațiile unei vieți prea pretențioase

Viața mea a luat-o razna de o vreme-ncoace. Acuma râde cu gura până la urechi, acuma își plânge un amar (despre care doresc să explic că nu e chiar pelin, ci e doar un grapefruit cam necopt) imens, pe care dacă-l vede deasupra capului, are tâmpita senzație că stă să cadă peste ea. E ca oricare altă viață, cu fericiri și nenorociri, cu râsu’-plânsu’ despre care vorbeam adineaori. Atâta că are niște pretenții… maxim exagerate! Vrea tot timpul să fie luată în seamă, să fie prima la toate întrecerile, să fie răsfățată la orice oră din zi, să aibă cel mai bun somn din noapte, să fie lăudată, chiar și atunci când greșește, să fie o zână bună, și-o regină cu umor, și-o prințesă pe catwalk, și-o divă în cearceafuri, și-o starletă de cinema… Are pretenția ca eu să îi veghez drumul spre înfăptuire fără să-mi doresc să fug.

Camere

Eu locuiesc de multă vreme în Inima Lui. Am patru odăi largi, confortabile, tapetate în roșu de jar, cu privesliști viscerale. Singurele lucruri care mă sâcâie puțin sunt că locuința mea se transformă de cel puțin 90 de ori pe minut într-o adevărată piscină, de tot atâtea ori e cutremur, casa nu e decomandată, și, cum sunt unic-locatar, mă simt uneori prea singură…