Când domnul Ceas nu mai e lângă mine

Revin peste mine tabieturi, chestiuni de migală, obișnuințe obsesedante. Mă simt ca un geamantan ce stă pe-o bandă rulantă, în aeroport. O valiză nerevendicată de nimeni, ce merge în cerc. Acum aștept ziua de mâine, cu ora zero. Oră în care, din păcate, domnul Ceas nu stă prea mult.

La o pipă cu domnul Ceas

El fumează doar trabuc și printre rotocoale imense, îmi vorbește despre culmile atinse de-a lungul vieții lui, despre mici probleme tehnice de genul unor rotițe stricate, sau despre finele dispozitive elvențiene, care l-au ajutat să fie apeciat la adevărata lui valoare. Îmi prezintă lent, cadențat, fiecare cuvânt, și expresiile sale picură, se preling pe lângă dârele vaste ale nopții. Chiar dacă aduce a omidă înțeleaptă, nu-i trebuie ochelari, e sănătos tun, are chiar și poftă de mâncare, unii îi spun, cu subînțeles, că-i prea rotund. Însă el face mișcare în mod constant, îmi subliniază atent. Nu-l mai deranjează nimic. Chiar dacă a obosit să se tot învârtă, continuu, în respectivul rotund.

–      De ce nu pot să merg și eu ca toată lumea, în linie dreaptă? m-a întrebat oftând ușor cu capul sprijinit pe mâna dreaptă.

–      Păi… ar fi inacceptabil, domnule Ceas! am replicat rapid. Nu avem întâlnire mâine la aceeași oră…?

Nimeni n-are să citească ceea ce voi scrie acum

Trebuie să ai un loc în lumea asta largă, în care să poți scrie orice, fără să-ți fie teamă că vei fi citit. Unele gânduri nu sunt menite a ieși din carapacea craniană, așa cum unele rânduri n-au ce căuta pe hârtie. Astfel, trebuie să existe ceva pe care să poți scrie într-un alfabet propriu, sau poate cu stilouri unicate, iar cuvintele să fie închise pe dinăuntru. Mesajele din depărtare să vină pe unde radiofonice, prin fire de telegraf, iar tu să poți comunica exteriorului doar sentimentele bune și pline de lumină. Cele care au crescut în beciul casei, să rămână știute doar de tine.

Eterna primăvară

Nimic nu se compară cu o primăvară pe cinste. Cu adolescenții ce se sărută cu nesaț pe băncile umbroase din parcurile municipale, cu muguri de frunze ce apar printre tufele până atunci golite de vrăbiuțe, de-a lungul unei ierni ce abia-abia a trecut peste ele. E magnific să vezi aceste păsări miniaturale odihnindu-se la soare, încercând să-și aranjeze cu pliscul, într-un mod extrem de pedant, penele zburlite de umezeala trecută.

E mai mult decât poți să respiri. Aerul vine cu arome atât de proaspete, să învăluie un oraș ce parcă a înțepenit, în aceeași poziție, un timp mult prea îndelungat. Vântul răscolește printre blocuri, aducând prima miasmă de ceapă verde și ridichi, în nările avide ale trecătorilor. Norii devin albi, iar soarele și-a recăpătat în sfârșit culoarea galbenă.

Cerul ridat, de avioanele cu reacție ce-și lasă în urmă liniile perfecte, pare mai larg, iar în urechi zumzăie un roi de copii.

Complicațiile unei vieți prea pretențioase

Viața mea a luat-o razna de o vreme-ncoace. Acuma râde cu gura până la urechi, acuma își plânge un amar (despre care doresc să explic că nu e chiar pelin, ci e doar un grapefruit cam necopt) imens, pe care dacă-l vede deasupra capului, are tâmpita senzație că stă să cadă peste ea. E ca oricare altă viață, cu fericiri și nenorociri, cu râsu’-plânsu’ despre care vorbeam adineaori. Atâta că are niște pretenții… maxim exagerate! Vrea tot timpul să fie luată în seamă, să fie prima la toate întrecerile, să fie răsfățată la orice oră din zi, să aibă cel mai bun somn din noapte, să fie lăudată, chiar și atunci când greșește, să fie o zână bună, și-o regină cu umor, și-o prințesă pe catwalk, și-o divă în cearceafuri, și-o starletă de cinema… Are pretenția ca eu să îi veghez drumul spre înfăptuire fără să-mi doresc să fug.

Camere

Eu locuiesc de multă vreme în Inima Lui. Am patru odăi largi, confortabile, tapetate în roșu de jar, cu privesliști viscerale. Singurele lucruri care mă sâcâie puțin sunt că locuința mea se transformă de cel puțin 90 de ori pe minut într-o adevărată piscină, de tot atâtea ori e cutremur, casa nu e decomandată, și, cum sunt unic-locatar, mă simt uneori prea singură…

Cartea mea tehnică

Aparatul foto, aragazul cu aprindere electrică, cuptorul preistoric și cel cu microunde, hota, storcătorul de fructe, telefonul mobil și un mic site despre ceaiuri, intră toate în cartea mea. Cea tehnică.

Restul e tăcere… Căci am stricat robotul de bucătărie. Evident!

Zile de pe talpă

Pe lângă zilele de pe urmă, mai există un soi de zile crepusculare, acelea care, ca nişte adevărate lipitori, se prind extrem de bine de crampoane, şi care nu se lasă cu-una-cu-două. Nici în ruptul capului (şi spun asta fiindcă îi ştiu pe unii care au recurs la gesturi sumbre, doar-doar vor scăpa de ele). Se ataşează perfect etanş pe talpa câte unuia dintre pantofi şi, chiar dacă trec deodată cu acesta prin urgiile vremii, nu mai au bună-voinţa de a părăsi scena, decât după ce-ai fi crezut că n-o să mai plece niciodată. Este vorba despre zilele acelea lungi cât trei sute de gâtlejuri de girafă, puse unele după altele, în şir indian, în înconjurul pământului.

Zile care atunci când se despind, într-un final apoteotic, rămân uitate-n câte-o băltoacă.

Norocul meu nu mai e la modă

Înainte toate mergeau strună. Începând de dimineaţă, când mi se prindea în păr câte o rază de soare ca o agrafă cu chihlimbar, şi terminând cu lăsarea serii, ce aducea apusuri de zirconiu întunecat, dar foarte bune pentru somn. Hainele mi se pictau cu acuarele multicolore, de râs, de dans, de pas alert şi de înseninare. Obiectele prindeau viaţă în mâinile mele, experimentând fel şi fel de peripeţii fenomenal de ilare. Evenimentele se scurgeau printre şiruri de perle verbale sau printre rânduri de întortocheate trăiri ce aveau cumva tendinţe foarte îndrăzneţe. Acum m-am demodat. Şi eu, dar şi norocul meu. Am descoperit împreună că nu mai eşti în trend dacă râzi ca prostu’, dacă porţi tenişi în loc de pantofi cu toc cui, dacă alergi pe stradă ca o scolăriţă, dacă vorbeşti tare, ca şi cum ai vrea să acoperi fanfara, dacă te sui pe un piedestal al optimismului şi nu-ţi plangi de milă nici măcar o secundă. Norocul meu s-a ascuns într-un dulap de pe hol, şi nu mai vrea să iasă de acolo. Niciodată!

Cică pink is not the new black. Not anymore…

Sufleu de suflet

Se amestecă două bucăţi de suflete proaspete (atenţie, luate direct din atmosfera îndrăgostirii), se pisează cu un blender mărunt-mărunt (să se-aleagă praful şi pulberea de ele), apoi se amestecă cu pupici de zahăr şi cu albuşuri de norişori plutitori (bătute spumă în prealabil). Se dau la cuptorul de foc intens al iubirii, până ce cresc, şi tot cresc (a nu vă speria creşterea). După ce compoziţia a fost bine înfiebântată şi astfel crescută, se scoate afară, se ornează cu frişcă şi cu zmeură, să se asorteze cu rozaliul care a rezultat. Iar aici vine secretul À la chef: sufleul preparat cu măiestrie se serveşte imediat ce este gata, căci, din păcate, se lasă tare repede.