My tutu dress

Niciodată nu mi-am dorit să fiu balerină, ca orice fetiță normală. Eu îmi doream doar să port rochia aceea, fără să mai trebuiască să fac altceva.
Eu n-am plutit niciodată în ea, dar ea plutește în mine.

Ca un salcâm somnoros

Așa mă imaginez că arăt în câte-o dimineață. Stând drept, de sus până jos, cu rădăcini înfipte în pământ, exact ca tenișii mei, cu trunchi scorojit, cu ramuri bâzâite de tot felul de albine, cu părul în vânt. Dormind în picioare.

Supraaglomerație

Prea multă lume. Încep să am fobie de atâția oameni care te opresc pe stradă la vorbă, sau stau în dreptul ușilor când te grăbești, care se uită prea lung, sau care nu se uită deloc, care citesc orare de pe uși, sau care vând covrigi când afară e ger. Un oraș supraabundent, supraestimat, supradimensionat. S-ar putea să locuiesc într-o suprafortăreață. Sau e vorba de o supradoză.

Un aer adorabil

Asta am adoptat eu. N-a fost ușor, e de la sine înțeles. Am fost la oficiul de adopții, am stat la coadă, am depus cerere, am făcut un dosar cât un munte, am fost testată din toate punctele de vedere, pentru a se stabili dacă sunt eligibilă, apoi mi s-a făcut anchetă socială. Am fost sunată de vreo câteva ori, cum că mi s-a ivit șansa, dar acele aere nu erau compatibile cu stilul meu de viață, astfel că nu mi s-au încredințat. N-a fost o conexiune bună între noi, nu eram prea fericiți unii cu alții. Astfel că atunci când am fost înștiințață că am un aer așa cum îl vreau eu, și că el mă vrea pe mine, am fost bucuroasă să semnez actele de adopție.

Între două straturi mici de flori

Acolo s-au adăpostit cu toții după ploaie. De fapt a fost mai mult o ploaie înghețată, căci unora le-au cam degerat piciorușele. Și, fiindcă florile încă nu erau ieșite din pămănt, iar pământul era acoperit de un soi de zăpadă murdară, au fost mai mult decât siguri că au ajuns la destinație. O pribegie lungă, plină de obstacole, pentru niște vietăți atât de fragile, cu aripi subțiri și fără pălării. Și nu mică le-a fost mirarea în momentul în care au realizat, peste câteva săptămâni, când cerul s-a mai descărcat de nori, că n-au trecut granița peste gard, ci se aflau tot în aceeași grădină pustie. Iar acum, pe deasupra, le era și foame.

Ghid de supraviețuire cu părul ciufulit

Trebuie să te urci în cel mai înalt brad, să scuturi zăpada. Să calci peste pojghița de gheață a băltoacelor, să le-auzi cum râd timid. Trebuie să spui poezii la miezul nopții, exact când iese luna de după blocul din stânga. Să aduni firimiturile de pe jos, să le usuci pentru la vară, când le va fi foame gândăceilor grăbiți ce-ți trec prin casă. Să umblii noaptea pe lângă spitalul de psihiatrie, cu ciupici peste ghete să nu faci zgomot. Trebuie să calculezi traiectoria meteoriților, și să înveți pe de rost prognoze meteo. Trebuie să-ți torni tuș pe tălpi, să ți se vadă urmele. Să probezi hainele bunicii, poate chiar au ajuns momentul în care să-ți vină, ca turnate. Să amesteci ketch-up-ul cu muștarul, chiar dacă Rembrandt ar fi dezamăgit că te joci ca un copil cu mâncarea, pentru a da o pată de culoare. Trebuie să te crezi Spiderman, doar pentru că ai branulă în vena stângă și iei injecții. Și chiar trebuie să te piepteni.

Din vremea lui Han-Tătar

Făceam parte dintr-un trib ce cutreiera lumea, dintr-o hoardă albastră de mongoli, foarte nobili în suflet, dar extrem de cruzi. Ne luam merele din pom cu săgeata. Iar când nu erau fructe, pur și simplu trăgeam cu arcul spre stepă. Și nu-mi prea plăcea să călăresc, deși era chiar obligatoriu. Locuiam în cort. Oribil. Și luptam, și luptam, și luptam. Doamne, cât mai luptam. Ca niște barbari. Dar fiindcă eram cea mai mică de acolo, un fel de talisman norocos, mă lăsau să mă urc pe mormanul de capete tăiate, la final.