Scriu pentru doi

In curand ma voi muta. Nu azi, nici maine, ci peste ceva vreme. Nu stiu inca adresa, sunt abia in cautare. Am zis ca aici am de pus 400 de posturi, si-am pus chiar mai multe. Asadar si asa deci, este vorba de poteci.
Unul dintre cei pentru care scriu, sunt chiar eu. Iar celalalt e doar un mare si frumos secret.
Pupici! Si ne mai vedem!

My own empire – Ea, Una, Două. O poveste în trei părți. Partea unu

Palatul Reginei Ea

– Pe tine de ce nu te lasă să intri? a întrebat Una printre gene.
– Ba mă lasă… dar nu vreau eu! răspunse parcă șuierat Două.
– De ce?
– Ce tot ai cu mine? Din cauza mea s-a construit dihania asta gri și urâtă și…
– Nu-i urâtă, o întrerupse Una rapid. E doar mare. Noi n-am mai locuit într-un asemenea castel niciodată. Și de-aia nu-nțeleg de ce nu vrei să intri, să vezi și tu saloanele, tablourile, galeriile cu boltă… Offf, câteodată chiar, chiar nu te înțeleg…
– Nici nu trebuie, răspunse Două puțin șifonată. Nici nu vreau să intru. Ce să văd la tablouri? Iar galeriile sunt doar o scăpare arhitecturală a Ei. Bineînțeles că și-a construit galerii… să se plimbe toată ziua! Să nu muncească, ci să huzurească printre așa-zisele ei gânduri elevate… mai lasă-mă-n pace! E urât mă, așa e. Vezi și tu! Nu mai fii așa romantică Una, că nu ai să ieși bine…
Una tăcea. Stăteau împreună pe scările intrării principale, destul de amărâte de toată situația. Două era prea căpoasă. Ce era dacă intra? Măcar până Una își aduna lucrurile, să poată pleca la picnic. Și i-ar fi arătat toate minunățiile pe care Ea le-a adunat acolo, cele care făceau viața frumoasă și diminețile aromate și munca ușoară. Două se ridică brusc și întrerupse șirul monologat de gânduri ale Unei. Își îndreptă rochia, cu un gest destul de feminin, în contrast cu principiile rigide pe care le afișa atât de la vedere. Ar fi vrut să se nască băiat, într-o țară cu o cultură mai serioasă, mai puțin permisivă, mai ordonată. Fetele astea însă parcă erau rupte de realitate cu castelul lor. Probabil că l-au și umplut de păpuși…
– Vii, Una?
– Unde să vin? Păi nu mi-am luat nimic, sunt doar cu ce am pe mine…
– Nici nu-ți trebuie prea multe… facem baie în iaz abia după-masă. Acum mergem doar să cercetăm! Hai!
Pe drum Una continuă.
– Și tu unde ai să dormi?
– N-am să mai dorm! replică Două tăios. Ei, hai, lasă gândurile astea complicate. De ce nu ne putem bucura de o dimineață atât de însorită, fără să ne legăm a mia oară de adevărurile și dreptățile absolute? Și nu te mai tot bosumfla, Una, că nu-ți stă bine deloc. Tu ești frumoasă, dar numai când râzi.
Au lăsat în spate palatul regal. Un mare munte de piatră cioplită brutal, parcă în grabă, cu turnuri ridicate spre cer, parcă în batjocură. Alergau ținându-se de mână, intim, frățește, deși nu erau surori. Erau la început. De aici încolo, totul avea să fie bine.

Ferestrele

Regina Ea locuia mai demult într-o cutie craniană de femeie caucaziană, de vârstă mijlocie. De când s-a născut și până la vârsta adolescenței n-a pus nicio întrebare. Nimănui. Locuința nu era prea vastă, n-avea nici confortul necesar, fiind îngrămădită și mirosind un pic ciudat. Dar Ei nu i-a păsat deloc, fiind mult mai preocupată de a studia orizontul de dincolo. Petrecea ore în șir privind luminile de afară, spectaculoase prin faptul că ele erau acolo și ea aici, la mii de kilometrii distanță. Abia când a ajuns la o vârstă matură și-a dat seama că ceva nu era în regulă, privirea ei nu ajungea unde trebuia. Într-o zi și-a făcut curaj și l-a întrebat pe bibliotecar, dacă și el vede aceleași lucruri când privește afară.
– Ce lucruri ar trebui să văd? … întrebă confuz un bătrânel subțire, fără să ridice ochii din cartea deschisă în fața sa.
– Nu știu, răspunse Ea. Se văd doar linii, uneori puncte, de lumină, cred… și mă întrebam ce sunt. Nimeni nu mi-a spus nimic de ele, a continuat.
– Pe fereastră te-ai uitat? a replicat bibliotecarul contrariat. Ferestrele noastre au obloane din os pe deasupra, nu ai cum să vezi nimic. Doar prin cei doi globi… Nu ți-a spus nimeni?
Ea a înțeles. Liniile pe care le vedea nu erau orizontul, nici lucruri reale, nici obiecte ciudate, erau doar ce erau. Fascicole de lumină. A luat hotărârea exact în acel moment, al dezamăgirii. Nimeni nu-i spusese nimic, deși toți au văzut-o de mii de ori, cum cerșea după ceva, ceva ce i-ar fi putut explica viața, ceva ce ar fi putut să-i satisfacă pofta curioasă. Era cert. Ea va pleca să caute. O va lua pe Una cu ea, poate și pe Două. Le va promite un nimb luminos, sau poate un palat. Pe tărâmuri noi, adevărate, rupte de țeasta odioasă care le ține prizoniere. Va fi regină, și va avea un popor pe care să-l conducă, și va avea o țară-ntreagă. Și grădini cu pomi portocalii, și turnuri îmgâmfate, cu nasul pe sus. Și sute de pahare de sticlă, ceasuri cu cuc, dulapuri și divane. Și un milion de ferestre.

Supușii

Ca o matcă grăbită a acționat regina Ea, forțând mutarea roiului. A împachetat provizii, de fapt doar strictul necesar, a făcut ordine în încăperile sărăcăcioase, s-a uitat în oglindă și-a fost mulțumită. Se putea porni. A chemat-o pe Una, apoi pe Două, și le-a explicat, în linii vagi, cam care era planul. Evadarea nu avea să fie ușoară, nici distractivă, poate nici măcar cu suspans. Va fi o corvoadă să se strecoare până afară.
– Eu nu înțeleg totuși, ce v-a apucat, spuse Una, ronțăind o prăjitură veche. De ce ar trebui să plecăm? De ce azi? Și unde?
– Taci Una, replică Două. Pui prea multe întrebări. Vom pleca pentru că trebuie să plecăm, vom pleca azi pentru că acuma e momentul, şi-ţi spun eu şi unde: spre noul palat. Nu?
Două o privea fix pe Ea, în așteptarea confirmării inteligenței ei sporite, însă regina stătea cu spatele spre amândouă. Realiza că nu le va putea face pe cele două dubluri ale sale să-i îndeplinească planul, decât dacă le va da libertatea. Un fel de libertate mascată. Vor fi un fel de mercenari. Plătite pentru supunere, loialitate și decență. Așa era mai sigur că nu vor dezerta. Construcția unui castel în afară, nu putea fi un lucru de mântuială, cu atât mai puțin facil, cu siguranță. Și cum drumul era complet necunoscut, era mai indicat să aibă lângă ea doi parteneri, decât două slujnicuțe, care pănâ atunci nu vorbeau nimic neîntrebate. Le va oferi câte o cameră fiecăreia, le va da funcții înalte, le va ocroti. Și le va folosi.
Nici Una, nici Două, n-au avut nimic de obiectat.

Labirintul din curțile regale

– Mai e mult?
– Nu știu Una. Probabil că mai este.
– Dar am obosit cu totul, se plânse Una. Și nu mai am merinde și Ea e mult prea în față. Unde se grăbește așa? Nu vede că noi nu putem în ritmul asta? E diabolică, nu știu ce pune la cale, dar văd că și tu te prostești după ea. Nu văd de ce trebuie să plecăm. Și nici nu ne-a spus măcar dacă a găsit locul pentru a face palatul ei de vis… Cât mai visează… și uite că a luat curba, n-o mai văd…
– Da, se duce cam repede, ce-i drept, răspunse Două, după care căzu pe gânduri.
Erau între două cărări cerebrale. Drumul era alunecos, plin de suișuri și coborâșuri, iar dacă nu erau atente fie dădeau cu capul de scoarță, fie intrau în straturile moleculare, exact ca într-o mlaștină. Și chiar dacă aveau echipamentul necesar unei astfel de aventuri, era greu să menții un pas alert, era greu să găsești exact locul pe unde se putea trece, iar între cărări era cel mai urât din punctul ăsta de vedere. Una avea dreptate să se smiorcăie. Ea trebuia să rămână cu ele, să le susțină, și unde mai pui că le lăsa aproape-n beznă.
Trebuiau s-o ajungă din urmă. Dar părea aproape imposibil.
Ea, pe de altă parte, era dârză și mergea fără oprire. N-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că era obosită și frământată de imposibilitatea găsirii unei soluții salvatoare. Mărșăluiau deja de câteva ore bune, și peisajul era neschimbat. Nu știa de unde a venit și spre ce se îndreaptă. Unde e capătul, ieșirea? Dacă se învârteau în cerc? Nu așa a spus filosoful, că totul e rotund? Bolta de deasupra părea încovoiată. Oare să nu existe nordul?
Ajunsă aproape de extenuare, hotărî un popas. Trebuia să decidă încotro vor merge și trebuiau luate niște repere. Însă celelalte nu se vedeau din urmă, așa că se instală pe un fel de nodul și încercă să se liniștească. Nicio regină nu poate da bir cu fugiții. Era mai important acum să gândească o strategie, căci în curând vor rămâne fără puteri și se aflau nicăieri.
Se auzi din departare grasul Unei. O striga cu putere, o chema. Se ridică rapid, alergă, căzu. Se ridică din nou și încercă să găsească de unde vine glasul. Le găsi într-un final în fața unei intrări. Pășiră deodată, într-un fel de culuar întunecos, pâclos. Ar fi înaintat mai mult, însă erau pereți osoși peste tot. Când în stânga, când în dreapta. Era un labirint?
– Da, concluzionă Două. Asta cred că este. Cu toate că n-am mai fost niciodată-ntr-unul. Tu ai mai fost, Una?
– Nu, dar am auzit că te poți rătăci și să rămâi pierdut pe vecie… spuse cu o voce stinsă, lipsită de entuziasmul ei caracteristic. Eu zic să nu intrăm…
Dar au continuat. Mergeau încet, ca prin canalele subterane ale unui oraș de-afară, tremurând. Aici era mai frig.

Va urma

Ziua de 10

Azi e 10. Aprilie. Și-am văzut pe stradă zece călugări (i-am numărat, că mie îmi poartă de zece ori noroc), am prins toate cele zece semafoare pe verde, am ajuns la serviciu și-am avut exact zece mail-uri de citit, am vorbit cu zece oameni, am fredonat zece melodii în gând, m-am uitat la ceas fix la ora zece.
Poate că ăsta e noul meu număr favorit!

O regina in rugina

Ca in marile sperante.
Stand in mijlocul palatului gol, numarand firele de praf de pe podele.
Stand in largile gradini regale, observand nuanta de verde a statuilor ornamentale.
Stand in rochii de sifon, mult, mult prea sifonate.
Asteptand.