Relaxare

Azi mai scriu, dar mâine nu. Și nici poimâine. Că nu mai am idei. Și am nevoie să mă duc să-mi vină. Din altă parte. De pe Marte. Mi-am încărcat racheta cu răspomenitele bagaje și-am zburat.

Vreme bună, poftă mare!

Iar cum au venit fix deodată, lumea s-a redus, în primă fază, la proporții microscopice, ca mai apoi să se extindă-ntr-o explozie, un bum nuclear asurzitor, format din fascicole de lumină, globuri de picături, fire de praf și cenușă, cu emanare de căldură, cutremurând din încheieturi anchilozarea omenirii.
În sfârșit vara-cea-vară. Cu pepene roșu la desert.

Imi picura din tavan

In camera de solitudine si profunda reflexie, am doar o saltea, intr-un colt. Caldura de afara a umezit peretii, si i-a scorojit pe alocuri, descoperind de dedesubt un fel de var verde, poate penicilina. Deasupra, langa plafon, sta adunat fumul galben, de tutun prea ars de soare, iar pe podelele din scanduri se vad urmele mele de pasi. Cand pictez, imi manjesc talpile cu vopsea, sa pot retine mai usor traseul spre ideea de geniu. Dar azi n-am chef nici sa merg, nici sa colorez panze albe, nici macar sa-mi aprind o tigara. Imi adun imoralele haine de lucru, intr-un colt dezgolit de frumusetea lumeasca, langa o scrumiera prea plina, si langa un ziar din deceniul trecut, pe care nu l-am citit niciodata, si ma las pe spate, incovoind salteaua, sub o greutate nefireasca. A mea si salciei plangatoare care-mi creste in minte.

Dimineata

Esti adorabil. Pur si simplu adorabil. Te ador cu totul. Ai calitati ce trebuie adorate, ai defecte catastrofale, ce se adora de la sine. Esti adorabilul meu imperfect.
Azi-dimineata dormeai atat de dulce. Se vedea pe tine ca zambesti prin somn, fara sa misti buzele. Erai tare fericit. Erai somnoros in somn. Si adorabil, in lumea viselor. Sa stau sa te privesc cum iti destinzi corpul in somn, si sufletul tot, si mintea si inima si buzele acelea adorabile, e cel mai adorabil mod de a-mi incepe o zi.
Milioane de vrabiute pe cerul de azi. Eu zambesc in continuare. In continuare, tu esti adorabil.

Despre cum sa spui adio unui vis

La revedere nu merge, caci nu va veti mai revedea absolut niciodata. Trebuie sa fie un adio, cuvant scurt, cu rezonanta, transant si putin caustic. Trebuie sa pregatesti visul, dinainte, cu migala. Sa-i faci bagajul, sa-i cumperi bilet, sa ai grija sa pui ceasul sa sune, il imbraci frumos de calatorie, ii pui merinde, ii inchizi nasturii de la camasa, pui o palarie, alergi dupa autobuz. Il ajuti sa coboare si-apoi sa se suie-n avion, ii faci cu mana. Faci doar cu mana, si-apoi soptesti clar, sa-ti poata citi pe buze acel cuvant de despartire, iar el porneste-n sus, in zbor. Tu ramai pe loc, faci cu mana in continuare, desi, sincer, nu cred ca te mai poate vedea.
Mai stai un minut cu ochii-n zare si cu inima franta, si-apoi poti sa plangi.

Mai am inca zece minute. Ce sa-ti mai scriu?

Am avut zeci de revelatii in ultimul timp. In fiecare seara, de altfel. Ma verific, sa vad daca ma gandesc la tine, si o fac. Ma gandesc. Dar am numai ganduri pozitive si placute. Uit de mine si de tine si fac asta gandindu-ma la tine. Te gasesc si te pierd in acelasi timp. Dar sunt fericita. Nu stiu cum, dar sunt. Simt o fericire ciudata, grea, ce s-a instalat cu forta, fiindca am fost sucita si a venit s-ajute. Sa nu ma lase sa mor cu zile. Sunt diagnosticata cu fericita cronica.

Acuma am plecat.