Scary?! Nah… just a movie!

M-am intalnit intr-o zi cu un balbait. Micut si imbracat in haine negre, parca de hornar, m-a oprit brusc pe strada, si m-a intrebat daca nu cumva am vazut un do… do… do…
Plictisita, si grabita, l-am intrebat daca nu e cersetor. A dat din cap ca nu-nu, nici vorba de asa ceva, doar ca el a scapat de sub control un do… do… do… Nicicum! L-am lasat balbaindu-se, si m-am indepartat, sigura fiind ca azi e ziua tuturor nebuniilor, cand, m-am oprit brusc si-am palit la fata, caci am zarit in fata o vitrina sparta, sticla cazuta peste tot, o dara de fum iesind dintre obiectele imprastiate, iar din mijlocul dezastrului auzindu-se, balbait, scuzele spuse pe o voce baritonala, a unui… do… do… dovleac!

Advertisements

Plictiseala

Azi n-am facut nimic special. Sunt zile care trec egal, dar atat de egal, ca nici nu pot deosebi momentele intre ele. Ziua a inceput egal, cu minute numarate pe ceas, apoi au venit alte momente, paralele unele cu altele, ca betisoarele de chibrituri. Cu un pic de flacara in varf, si-apoi tot stingere. Normal, ziua a continuat egal, si se va sfarsi la fix. Chestii rotunde, pi patrat, doua jumatati si paralelipipede.
Ce sa zic, egalitate de sanse.

Sufar de romantism fara clasicism

Eu nu sunt construita bine, mi-am dat eu seama de asta. Ceva s-a incurcat pe undeva, caci nu totdeauna functionez normal. De exemplu, romantismul meu e uneori iesit din tipare. Aflandu-ma intr-un oficiu postal, stand la coada, in loc sa ma gandesc la timbre sau plati de facturi, eu am scris in minte o scrisoare catre un eschimos singuratic (pe care o voi posta mai la iarna), iar in alta zi, asteptand la semafor, m-am cocotat pe o gura de canal, imaginandu-mi ca-i astept sa iasa prin ea pe fugarii si indragostitii soricei, care au evadat din inchisoarea ciorilor, si tot asa. Unele locuri, lipsite de orice farmec lumesc, ma determina sa fiu romantica, sa spun lucruri frumoase sau sa fac gesturi neasteptate, pe cand cele pline de trandafiri si lumanari, nu-mi inspira nimic. Nu sunt lipsita de sensibilitate, dar pur si simplu, lumanarile vorbesc ele, nu mai incapi sa spui ceva. Ele fac atmosfera, iar intr-o asemenea atmosfera, cuvintele mele palesc. Astfel, ma apuca iubirea pe langa sinele de tren, sau langa un colt crapat de cladire prea veche, sau intr-un chiosc de ziare de pe cealalta vreme. Constructia mea nu e fundamentata, probabil. Sau, cel care a facut arhitectura, cred ca era putin luat.

Pe atunci nu stiam ca erau de vina puricii

Fiind atat de cu multe chitibusuri dupa mine, ma incita cand ajung si eu la vreun lucru mare, dar mare de tot, cum ar fi un balon cu aer cald, sau vreun schelet de dinozaur prin vreun muzeu, un eveniment desfasurat la sala sporturilor, ori vreo fosila de 90 de ani care inca bantuie prin blocul meu. Iar cand, stand si asteptand nu conteaza ce, am zarit cu un ochi aproape acoperit in totalitate de o pleoapa complet extenuata, un puricel mic-mic care topaia cu bucurie printre frunzele absolut lesinate pe caldaram, am simtit cumva ca la capitolul fericire, suntem depasiti definitiv.

Te iubesc

Vorbele acestea doua sunt mai cu semnificatie decat semnificatia in sine, cuprinzand in ele tot cerul si pamantul, toata viata si moartea si toata inima unui om, fie el si slab de inger, dar care bine-voieste a-si imparti cu altcineva sirul, mai mult sau mai putin lung, al unor experiente, mai mult sau mai putin ciudate, experiente care il fac sa exclame din adancurile ratiunii sale, ca si-a deslusit destinul, ca stie spre ce se indrepta, ca stie cine merge cu el pe drum, astfel ca daca le spune, ar trebui sa insemne ceva, acel ceva care face toata diferenta, intre cer si pamant, intre viata si moarte, fiindca ele doua nu lasa loc de nicio indoiala fiind precise si la obiect, obiectul tuturor asteptarilor, iar atunci cand sunt spuse, trebuie crezute si savurate, caci valoarea lor nu poate fi transformata in aur, nici tranzactionata, nici tainuita, ele avand puterea de a deschide orice usa si de a face din cel care le aude un fel de victorios castigator al lozului cel mare, iar in ordinea aceasta de idei marete, nu se cade ca cineva, oricine, oricat de neinsemnat, sa scape din greseala vorbele astea.

Comme ci, comme ça

Totul la mine trebuie facut asa. Asa cum trebuie. Nu concep abateri, delegari, sau alte mijloace marsave de ocolire a procedurilor. Sunt o perfectionista stupida, care se infige intr-un rictus gri si intr-o intepenire in zona lombara, cand vine vorba de indoire. Daca asa trebuie facute, pentru a fi facute dupa bunul meu plac, atunci asa trebuie. Trebuie sa fie asa.
Dar, din prea mult teribilism, lucrurile mele merg din asa, in asa-si-asa.