Am ajuns la concluzia ca barbatii nu stiu da dea ton de fax

In lungile mele preumblari prin meandrele birocratiei, ma lovesc mereu de sincope stralucitoare, care-mi fac inima bucati. Ba pauza de masa, ba simpatici de genul “eu sunt nou angajat si nu stiu”, ba predicatori de biserica in spiritul “da’ dumneata nu stiai atata treaba?”… Dau peste tot felul de indivizi care se ascund dupa sistem, iar unii fac totul dupa bunul-plac, asigurandu-te ferm ca “e bine, e bine asa, daca nu… reveniti”, acel “reveniti” fiind intodeauna o nebuloasa masiva, in care, precis, daca intri nu-ti mai revii niciodata. Niste ametiti au tulburari de personalitate, exprimandu-se in sensul “stiu eu cum se rezolva asta”, iar altii sunt ca pasarile brusc trezite din somn, zbarlindu-se ofticati “va voi suna, cu siguranta, si-am sa va spun atunci mai multe”. Cu siguranta, nu mai auzi nimic de la ei. Unii vorbesc la mai multe telefoane deodata, eu fiind, evident, telefonul numarul doi, “neimportantul”, dar care a trebuit luat, deoarece aparatul taraia in draci si trezea colegii de breasla din somn. Am fost trimisa la plimbare, am fost “informata”, si-am fost si catalogata. Nici macar daca am cerut minimalul ton de fax, n-am primit decat o baritonala asigurare gen “acuma”, ca apoi sa-mi scrie mare-n frunte: eroare.