Better yet

Mi se pare absolut normal sa-mi accept vina. Ca-i a mea, nu din alt motiv. Tot ce-i al meu, trebuie acceptat neconditionat, indiferent cum e, sau ce e. Si, oare chiar sa cred ca vina mea nu stie ca-i a mea, sau ca e vinovata, nu stie ea oare ca a facut o boacana, si ca stimabila si onorabila boacana e insasi scopul ei in viata? Ba stie foarte bine! Oricum, fiecare vina stie ca e vina, ca apartine cui o fi apartinand, simte ca e de ordin negativ, ca s-a nascut ca fluturii, traind pentru a se intampla si gata, ca nici macar n-are posibilitatea de a alege, ca e condamnata si la urma blamata, ba chiar lepadata, fiindca majoritatea declara mincinos, jurand ca ei n-au vazut-o niciodata in viata lor. Din cauza asta, orice vina este obligata prin lege sa se inscrie de la bun inceput in asociatia vina-care-e-vinovata-ca-s-a-nascut-vinovata, sa participe la terapia de grup si sa faca din omul ei, sponsorul care s-o ajute sa-si depaseasca drama si care s-o accepte, mai presus de orice, asa cum este.

Advertisements

Du-te vino

Pe strada doar culori, trecand dintr-o parte intr-alta, intr-o nebuna si ploioasa miscare browniana. Masini albe – igluuri de gheata in care pasagerii se pupa doar prin atingerea nasului, masini rosii – balti de sange cald din accidentele unor intersectari nefericite de destine, masini albastre – bucati de cer cazute-n drumul visatorilor ce-ar putea fi prinsi de radar, masini galbene – invidii trecatoare ca petalele de floarea-soarelui, masini bej – castele de nisip arab miruite-n vant, masini negre – spioni in traficul ilegal cu roti, rotite si alte mecanisme de traversare a timpului. Masini verzi – broscute full-option, cu un plus de vino-ncoa’.

Above the lime

Din pacate, inspiratia nu vine mancand. Ea se regaseste doar dupa ce o perioada meditezi, pana ce te regasesti in profundele imperii ale Sinelui, pana ce te impaci cu el si ingropi in curtea din spate securea razboiului, si-apoi incet-incet, la o pipa a pacii, incepeti impreuna sa va ridicati moralul unul celuilalt, levitand intr-o apocaliptica intelegere si nimicire a trasaturilor negative de caracter si-ntr-o armonie zodiacala a structurii personalitatii perfecte, sau macar dupa ce beti joviali o limonada la terasa de la mall.

Ia te uita ca traiesc!

Ombilical legata de trecut, si-ntr-o contemplativa asteptare a viitorului, ma vad nevoita, zi-de-zi, sa stau lipita de prezent. Sau el de mine, habar n-am care-pe-care. E un tip tacut, companionul perfect, care in ciuda faptului ca e un pic cam rotofei, se misca repede si fara sa faca prea mult zgomot. Ma insoteste peste tot, vine dupa mine, dar nu cu un aer resemnat, ci cu unul plin de deminitate, nascut sa serveasca, dar nu sa fie luat peste picior. Isi impune regulile, ma determina sa ma supun lor, apoi face singur totul pentru mine, intre aceste granite neobisnuite. Cateodata stie ca mi-e greu si vine si se-aseaza pe canapea, cu grija sa nu se puna pe fusta mea, dar nici sa stea prea lejer, rezemat de spatar, ci transmitand mesajul ca e aici, numai ochi si urechi. Iar cateodata, cand totul e asa cum trebuie sa fie pentru mine, sta deoparte sa nu-mi faca umbra. Primeste ca o gazda priceputa pe cei care vin in cercul acestei existente zilnice pe care o desfasor, si ii petrece la plecare, cu zambetul de v-asteptam-cu-drag-sa-reveniti, masoara, croieste, calculeaza, stabileste. Cateodata am senzatia ca tot el si decide, insa alung repede astfel de ganduri din minte, pentru ca daca ar fi adevarate, atunci cred ca eu as fi androidul, si nu el. Oricum ar sta lucrurile, ma bucur sa vad ca prezentul meu are grija sa am de toate, inclusiv mici surprize infinite, care sa ma faca sa-l observ si sa-l laud, precum merita. Si, poate, sa-l simt ca traieste.

Fix pix

Am tendinta oribila de a schimba dimensiunile. La orice! Hiperbole, parabole, toate care se termina in bole si altele asemenea, pe toate le fac. Bineinteles colosaliez, prapastiez, abisez, infinitez, pun lucrurile sub o lupa uriasa si ma ia cu fiori cand dau nas-in-nas cu paroxismul si incep sa strig in gura mare, ca iaca minunea ce mi se intampla, sau sa ma vait de oribilele orori la care sunt supusa, exacerbata in reactii ori indignata profund. Bineinteles ca ma speriu la fel de gigantic, universal valabil pentru toate situatiile, bineinteles ca ma bucur la fel de magnific, de exhaustiv, crezand ca nu-s o simpla gargarita pe-o boaba de mazare, ci o statuie care nu sta pur si simplu sub cer, ci care ea insasi tine cerul sa nu pice.

Paper suede

Trebuie sa recunosc ca ma plictisesc. Ma plictisesc ceva grozav. Nu e nici anotimpul care trebuie, nici ceva nou in viata mea, ceva nou, bombastic, un proiect sau o misiune secreta care sa ma uimeasca de sa raman stana de piatra, muta de uimire si cu un entuziasm intiparit in albul ochilor, sa ard de nerabdare de sa-mi vina sa m-apuc de treaba cu noaptea-n cap, de sa ma-nfior si sa-mi tremure mainile, de sa-mi vina sa topai in fata oglinzii din baie si sa rad in pumni de bucurie. Si daca tot am zis de ras, chiar si el e plictisit. Ca stam amandoi in pestera unui ardei si pictam omuleti caraghiosi pe semintele cele albe si nenumarate. Vad rosu in fata ochilor de la atata plictiseala, ba mai am si rafuniri isterice, tot din aceeasi cauza. Am noroc doar ca mai detin cateva mititele rezerve de praf de rabdare, pe undeva prin buzunarul de la blugi, si-mi mai presar pe cap atunci cand simt ca situatia e de fapt si ea plictisita, dar mai ales cand realizez ca o maretie se lasa intodeauna asteptata, macar sfertul academic.