Ia te uita ca traiesc!

Ombilical legata de trecut, si-ntr-o contemplativa asteptare a viitorului, ma vad nevoita, zi-de-zi, sa stau lipita de prezent. Sau el de mine, habar n-am care-pe-care. E un tip tacut, companionul perfect, care in ciuda faptului ca e un pic cam rotofei, se misca repede si fara sa faca prea mult zgomot. Ma insoteste peste tot, vine dupa mine, dar nu cu un aer resemnat, ci cu unul plin de deminitate, nascut sa serveasca, dar nu sa fie luat peste picior. Isi impune regulile, ma determina sa ma supun lor, apoi face singur totul pentru mine, intre aceste granite neobisnuite. Cateodata stie ca mi-e greu si vine si se-aseaza pe canapea, cu grija sa nu se puna pe fusta mea, dar nici sa stea prea lejer, rezemat de spatar, ci transmitand mesajul ca e aici, numai ochi si urechi. Iar cateodata, cand totul e asa cum trebuie sa fie pentru mine, sta deoparte sa nu-mi faca umbra. Primeste ca o gazda priceputa pe cei care vin in cercul acestei existente zilnice pe care o desfasor, si ii petrece la plecare, cu zambetul de v-asteptam-cu-drag-sa-reveniti, masoara, croieste, calculeaza, stabileste. Cateodata am senzatia ca tot el si decide, insa alung repede astfel de ganduri din minte, pentru ca daca ar fi adevarate, atunci cred ca eu as fi androidul, si nu el. Oricum ar sta lucrurile, ma bucur sa vad ca prezentul meu are grija sa am de toate, inclusiv mici surprize infinite, care sa ma faca sa-l observ si sa-l laud, precum merita. Si, poate, sa-l simt ca traieste.

Advertisements