Ai mei

Au fost niste oameni fascinanti pentru mine ca si copil, si nu numai, caci inca au puterea de a ma captiva. Niste oameni care au colindat intreaga lume prin intermediul bibliotecii din sufragerie, cea care se transforma in vapor peste tari si mari, oameni buni cu vorbe adanci, cu principii vechi si adevarate, cu un munte de curaj in suflet, cu scoala si cinste, cu mandria propriilor radacini, cele ce s-au intins peste decenii, prin razboaie, printre arbori genealogici de pagini intregi, pe mai multe continente, pe mai multe dimensiuni, oameni pe care ii puteai privi sau asculta cu orele fara sa te poti satura, fiecare cu felul si particularitatile sale, oameni, personalitati, eroi. Eroii mei.

Teoria

Cea mai veche teorie de pe planeta sustine ca toti oamenii nervosi sunt de fapt flamanzi. Si-mi imaginam cum as potoli o criza de isterie a unui postas pierdut pe sutele de strazi si printre sutele de numere, oferindu-i o felie de pizza, sau cascada verbala a vreunei birocrate disperate cu o bucata serioasa de cioco, ori cate o sedinta a locatarilor din bloc, care de fiecare data se lasa cu scandal, punand in fata intrarii un tonomat de inghetata. Si nu vorbesc de cadouri cu substrat, ci as da o lege. Fiecare om care se simte depasit de situatie sa fie indopat. Ca in reclama aia, care se termina cu “mai bine?”

Imi pregatesc un cadou

De ceva vreme tot scriu lista-listelor, cea care sa cuprinda-n desfasurarea sa, toate dorintele mele ce nu mai suporta amanare. Si-am ajuns sa impart cadoul in categorii, pe nuante si pe definitia pragmatica a obiectelor din care se compune, nadajduind ca la urma, in ziua-cea-mare, il voi reasambla ca pe-un intreg surprinzator. Idei am, nevoie de idei n-am, caci trebuie sa tin cont de modestia plapumei sub care dorm, si chiar n-as vrea sa creez degeraturi celor care oricum sacrifica din binele lor pentru a mi-l aduce mie. Conceptul meu legat de acest cadou este pe cat de vast, pe atat de simplist, ajungand pe lista-listelor doar obiectele de stricta si maxima necesitate, dar care au totusi intr-nsele si stropul acela de inutilitate, care fac dintr-un cadou sa fie intr-adevar un dar nepretuit. Cum s-ar spune, ceva ce nu te-nduri sa-ti cumperi, decat daca vrei musai sa te rasfeti.

Numar de ordine

Mi-am dat seama, azi, ca asa de bine vorbesc limba italiana, ceva de nedescris! Si chiar daca nu am studiat-o in scoala, a ramas o urma a emisiunilor de pe Rai Uno in mine, pe care evident ca n-o pot sterge. Pe vremea cand vizionam de zor italienii, intelegeam tot, si limba lor si viata mea. Si uite ca si in ziua de azi, gasesc de cuviinta sa am sens pentru amandoua, in ordinea care trebuie si fara sa sar randul.

Eu descopar magazine

Nu le caut, nu aud de ele de la altii, ci uneori ma trezesc ca ma indeamna ceva sa intru pe cate o usa, nu ma pot opune si intru, iar dincolo de barele ferecate se deschide o alta lume. Ultima descoperita e o lume de panglici. In fascinatia mea, am petrecut doua ore uitandu-ma cu ochii largi si indragostiti la ele, cum stateau de-a lungul tuturor peretilor, insirate in mosoare cuminti, aliniate crescator pe nuante si latimi, si imaginandu-mi cum imi fac acasa un dulap cu sute de sertarase, ca un fel de casute pentru fiecare in parte, caci le-as fi cumparat pe loc pe toate. Iar la nevoie, sa-mi bat degetul de tampla si sa ma intreb cu aplecare, oare ce material s-ar potrivi unei mustati ciuntite de pisoi, ce culoare unei toarte rupte de ceasca, care marime unei rotile sparte de la vreun geamantan, sau care buline unui buzunar dezlipit de pe vreun sort de bucatar, care s-ar cuveni in forma de funda pe scrisoare, si care ar merge impletita in cosita, sa scot panglica din sertar, s-o infasor, s-o leg sa-i fac nod strans, ca mai apoi sa prind de ea, cu-n ac de gamalie, si-un pupic de veselie.

Pana ma pornesc

Ma simt ca o buturuga mica ce trebuie sa rastoarne carul mare, si nu vorbim de vreo masina ce trece alene pe bulevardul principal, ca aia ar fi mult prea simplu, ci vorbesc de adevaratul car, cel cu M mare, cel format din stele si aflat la milioane de ani lumina, sclipind doar pe timp de vreme buna, iar in rest ascuns privirii de buclele norilor, cel ce n-a fost niciodata in istorie rasturnat de vreun pamantean, oricat de temerar, oricat de bun sau de nebun, cu alte cuvinte treaba grea, masiva, cu nopti albe si privit prin telescop, care vasazica privit spre un unic scop, iar astfel, pana la urma si prin urmare, repet, ma simt ca o buturuga mica, stand pe linia de vopsea din mijlocul bulevardului principal, cocotata pe-un scaunel care sa ma faca sa ajung mai lesne la luna, la scop si, fireste, la telescop, incercand sa-mi dau seama cum as putea sa leg stele si vreme buna de rasturnari grele si masive de situatie.

Panorama

N-o sa mai scriu lucrurile marete si crete pe care le avem in minte in legatura cu mine si bine, si-o sa spun doar ca uneori degetele imi miros a guma de creion, ca sunt meteo-dependenta, ca imi plac varfurile de munti din fotografiile vechi, ca eu am cateodata nopti cu soare si zile cu luna, ca eu inca mai cred in fantome bune la suflet, care nu te sperie niciodata, ci doar te insotesc in serile lipsite de activitate, ca imi place zgomotul facut de rasfoirea cartilor, ca pentru mine nasturii sunt toti o natie de capete cu ochi, ca astept cu nerabdare prima ninsoare din iarna si primul val de la mare, ca mananc cu pofta numai dulciurile, ca ma trezesc odihnita daca visez ca ma plimb pe camp sau pe strada, sau intr-un oras nemaivazut, ca ador ploaia doar daca e civilizata si dureaza putin, ca inca vorbesc cu prieteni imaginari, gasiti prin buznare, prin posete, in tabachera, ascunsi in cascada din sticla de apa minerala, ori lipiti cu magneti pe frigider, ca eu sunt suta la suta sigura ca intelepciunea are culoarea mov-pastel, asa cum sunt convinsa ca intr-o zi voi intelege ca tot binele din lume e facut numai din glume.