Poveste despre fluturas

Ei bine, povestea asta este despre un fluture care s-a nascut in clanul fluturilor din stomac, dar care nu s-a nascut nici bezmetic, nici prea darz si in niciun caz cu alura de sportiv. De fiecare data cand se dadea alarma de roire, fluturasul isi punea mainile in cap, plin de disperare. Era una sa fi fost vorba de-un fel de sprint, unde hai-mai-treaca-mearga, s-ar fi descurcat cumva, insa un maraton prelung ii parea pur si simplu un calvar. Intr-una dintre zile, in timpul unei astfel de invartiri incoace-si-ncolo-si-aiurea, care a durat si-a tot durat, prafuit si vlaguit, el s-a asezat fara aer, sa-si traga sufletul pentru un minut, si-a adormit. Adevaru’-adevarat e ca intotdeauna a fost cam artist el asa, de la natura.

Cotcodac sau potpodac?

Chestia cu nu pot aia sau nu pot cealalta mi se pare un lait-motiv al noii generatii, care se ascunde in spatele acestei neputinte imaginare si care, de asemenea, se sustrage extrem de elegant de la orice sarcina. Pai nu pot, nu? ce sa mai zici la asta? Asa ca, tot gandindu-ma eu cum sa impulsionez puisorul in a depasi acest refuz auto-impus, in loc sa tot cert, sa mustruluiesc sau sa cotcodacesc, am inceput sa ma comport ca un adevarat potpodac, cel care in loc de nu-pot-nu-pot-nu-pot spune doar poooot-pot-pot-pot-potpodaaaac! Si a ras, evident, si-a si putut pe urma.

Incerc sa tin pasul cu vocabularul

La o intrunire. Eu naturala, ca asa mi-e firea. Neincarcand sa ma autodepasesc, desi cam despre asta era prelegerea. M-a trezesc ca spun, ca o insuficient citita ce sunt, hai sa n-o mai lalaim. A se pune si caciulitele de rigoare, in minte, cand se citeste. Deci, hai sa n-o mai lalaim, zic, ca incepeam sa ma plictisesc cu povestile de adormit adultii neinspirati si simteam c-o sa-ntepenesc pe scaun, ca un popandau. Si, din coltul opus, o colega ma sustine. Da, are dreptate, subliniaza ea, incercati sa nu procrastinati. Prea bine-mi zic, asta patesc daca accesez doar vesiunea on-line si nu dorm cu cartoiul sub perna.

It’s no rocket science

Mi-am dat eu seama asa, ca lucrurile bune care trebuie sa se intample, se intampla. Nu e nevoie nici de cercetari alambicate, ori de cunostinte savante, nici de o adevarata parara de cuvinte care mai mult sa-ncurce, decat sa ajute la dezvoltarea entuziasmului propriu, cum s-ar spune din dotare. E nevoie doar de trebuie. Daca trebuie lipseste, gata toata sandramaua, pufff!

Cand unele conversatii isi depasesc conditia

M-am avantat intr-o conversatie neobisnuita. Asta facand parte din planul meu de a rapune plictiseala, mai nou fac conversatie, cu oricine are cateva minute de alocat pentru sporovaiala. In aceasta ordine de idei, m-am avantat. Nici vorba sa banuiesc de la inceput ce surpriza aveam sa descopar, si nici pomeneala sa fii avut vreo asteptare in acest sens. Conversatia a inceput lin, ca un fluviu ce nu prevesteste vreo involburare sau cascada ulterioara, cu si despre cine, ce si cum. Un soi de mica barfa non-ostentativa, generala, la adresa societatii, a oamenilor neseriosi din ziua de azi, abureala normala legata de ce s-ar putea face mai bine, in ciuda faptului ca nimeni nu se apuca sa faca nimic. Apoi, la fel de lin, am detectat o intorsatura, un fel de cot, mici aluzii spuse cu finete, care mi-au intors antenele si care au aparut pe radarul meu ca un miracol. Vorbeam in sfarsit despre ce imi place mie cel mai mult, ne regaseam in acelasi film, pe o singura sarma de telegraf, telepatie sau compatibilitate, ceva unit, acolo intr-un punct. Vorbeam deschis, curgand la vale cu subiectul, apa vorbelor agitandu-ne, insa fara sa ne rastoarne caiacul, fara sa ne smulga placerea conversatiei facute pe de-a-ntregul. Uimita sunt si-acum. Aud toate vorbele in minte, unele dupa altele, stiu totul pe de rost. Ce sincera ma simt cand pot vorbi asa.

Maruntisuri de companie

Imi iubesc pixul rosu cu gel, ca pot sa fac insemnari atat de academice cu el si ca sclipeste daca privesti scrisul dintr-un anumit unghi, mi se pare foarte necesar necessaire-ul meu cu de toate, ce sta umflat si fanfaron in poseta, gata sa sara la nevoie cu agrafe, potiuni si pansamente, mici notite legate de informatii pretioase care iti trebuie taman atunci cand nici nu gandesti, ori cu elastice, forfecute, pensete, poze in miniatura si multe altele asemenea, imi ador pantalonii de pijama, mai lungi decat ar fi indicat sa fie, dar tocmai de-aia extrem de caldurosi pe timpul asta, apoi ma incanta mereu un mic cos alb din hol in care incap atatea pachete cu servetele de hartie, de parca ar fi gaurit ori chiar bolnav el insusi, imi plac intotdeauna buzunarele de la paltoanele sau fasurile mele, in care, intr-un mod misterios, raman in urma banuti sau abtibilduri sau firimituri de un anume soi, care imi amintesc mereu de proprietarul lor de drept, respectiv cel care le-a varat acolo din capul locului, si chiar ma distreaza oja mea cea ambitioasa, care se incapataneaza sa nu se mai termine, in ciuda faptului ca nu-si face treaba asa cum poate mi-as dori eu, dar care are o culoare blajina si increzatoare. Imi plac toate fleacurile mele, fara de care precis cred ca n-as mai fi bine.

Strategii utile

De cele mai multe ori ma incapatanez sa cred ca doar eu am dreptate. Norocul meu este totusi ca, daca mi se aduc argumentele cele mai solide si mai grozave, decid in final ca poate si altul sa detina o parte din adevar. Asa ca multumesc pentru argumente si pentru rabdarea de a mi le prezenta sub forma cea potrivita. Numai asa am ajuns eu sa-mi fac minutios, punct cu punct, planul de supravietuire in cazul unei invazii de zombies.

Revarsari

Am spus deja ca am facut o lunga pauza, pauza neinspirata, in care n-am avut nimic somatic, ci doar o amortire in brate, care m-a impiedicat sa scriu. Iesind insa, ca pe-o usa, din pauza asta prelunga, mi-am dat seama ca lucrurile ce-au ramas nescrise, s-au adunat in mine ca un munte, si deschizand eu usa aia, au navalit si ele buluc. Ma gasesc acum in imposibilitatea de a ma opri. Scriu frenetic, incontinuu, cuvintele imi roiesc in jurul capului ca un nor de musculite agitate, scriu cu creioane grafice, scriu si cu creioane mintale cand primele se rup, umplu file dupa file, foi lungi sau patratele colorate de post-it, as scrie pe coltul mesei, pe table imense, ori pe pereti, ca nebunii aia care nu mai au liniste pana nu-si elibereaza demonul. E de speriat ce mi se intampla!

Déjà vu, jamais vu

Greu de crezut ca am ajuns in punctul in care ne incurajam prin mesajele de pe pernute, sau de presurile de la intrare ori ceasurile de perete. Be happy. Laugh every day. Take your time. Keep calm. Dream. Smile. E ca si cum as suferi de tot soiul de amnezii si fara aceste mesaje scrise chiar sub ochii mei, as uita sa fac toate cele de mai sus. Si nu inteleg de ce-as fi mereu calma. Mie nu-mi plac oamenii care nu-si pierd calmul din cand in cand, sau cei care rad non-stop, cu motiv sau fara, ori cei sunt atat de happy, incat ai crede ca e vorba de vreo idee deliranta ce-i mana si nu de o realitate normala. Astia zen mi se par artificiali pana in maduva oaselor. Pai, daca locuiesti in Tibet, atunci da, te bucura orice ciripit de pasare, pentru simplul fapt ca-l auzi, ori daca esti intre sase pereti, indemnat doar de perne, ceasuri si sorturi de bucatarie in a fii echilibrat, atunci a te numi linistea intruchipata e o micuta si urata utopie. Mie-mi place ca nu-s zen.