Poveste despre fluturas

Ei bine, povestea asta este despre un fluture care s-a nascut in clanul fluturilor din stomac, dar care nu s-a nascut nici bezmetic, nici prea darz si in niciun caz cu alura de sportiv. De fiecare data cand se dadea alarma de roire, fluturasul isi punea mainile in cap, plin de disperare. Era una sa fi fost vorba de-un fel de sprint, unde hai-mai-treaca-mearga, s-ar fi descurcat cumva, insa un maraton prelung ii parea pur si simplu un calvar. Intr-una dintre zile, in timpul unei astfel de invartiri incoace-si-ncolo-si-aiurea, care a durat si-a tot durat, prafuit si vlaguit, el s-a asezat fara aer, sa-si traga sufletul pentru un minut, si-a adormit. Adevaru’-adevarat e ca intotdeauna a fost cam artist el asa, de la natura.

Advertisements

Cotcodac sau potpodac?

Chestia cu nu pot aia sau nu pot cealalta mi se pare un lait-motiv al noii generatii, care se ascunde in spatele acestei neputinte imaginare si care, de asemenea, se sustrage extrem de elegant de la orice sarcina. Pai nu pot, nu? ce sa mai zici la asta? Asa ca, tot gandindu-ma eu cum sa impulsionez puisorul in a depasi acest refuz auto-impus, in loc sa tot cert, sa mustruluiesc sau sa cotcodacesc, am inceput sa ma comport ca un adevarat potpodac, cel care in loc de nu-pot-nu-pot-nu-pot spune doar poooot-pot-pot-pot-potpodaaaac! Si a ras, evident, si-a si putut pe urma.

Incerc sa tin pasul cu vocabularul

La o intrunire. Eu naturala, ca asa mi-e firea. Neincarcand sa ma autodepasesc, desi cam despre asta era prelegerea. M-a trezesc ca spun, ca o insuficient citita ce sunt, hai sa n-o mai lalaim. A se pune si caciulitele de rigoare, in minte, cand se citeste. Deci, hai sa n-o mai lalaim, zic, ca incepeam sa ma plictisesc cu povestile de adormit adultii neinspirati si simteam c-o sa-ntepenesc pe scaun, ca un popandau. Si, din coltul opus, o colega ma sustine. Da, are dreptate, subliniaza ea, incercati sa nu procrastinati. Prea bine-mi zic, asta patesc daca accesez doar vesiunea on-line si nu dorm cu cartoiul sub perna.

It’s no rocket science

Mi-am dat eu seama asa, ca lucrurile bune care trebuie sa se intample, se intampla. Nu e nevoie nici de cercetari alambicate, ori de cunostinte savante, nici de o adevarata parara de cuvinte care mai mult sa-ncurce, decat sa ajute la dezvoltarea entuziasmului propriu, cum s-ar spune din dotare. E nevoie doar de trebuie. Daca trebuie lipseste, gata toata sandramaua, pufff!

Cand unele conversatii isi depasesc conditia

M-am avantat intr-o conversatie neobisnuita. Asta facand parte din planul meu de a rapune plictiseala, mai nou fac conversatie, cu oricine are cateva minute de alocat pentru sporovaiala. In aceasta ordine de idei, m-am avantat. Nici vorba sa banuiesc de la inceput ce surpriza aveam sa descopar, si nici pomeneala sa fii avut vreo asteptare in acest sens. Conversatia a inceput lin, ca un fluviu ce nu prevesteste vreo involburare sau cascada ulterioara, cu si despre cine, ce si cum. Un soi de mica barfa non-ostentativa, generala, la adresa societatii, a oamenilor neseriosi din ziua de azi, abureala normala legata de ce s-ar putea face mai bine, in ciuda faptului ca nimeni nu se apuca sa faca nimic. Apoi, la fel de lin, am detectat o intorsatura, un fel de cot, mici aluzii spuse cu finete, care mi-au intors antenele si care au aparut pe radarul meu ca un miracol. Vorbeam in sfarsit despre ce imi place mie cel mai mult, ne regaseam in acelasi film, pe o singura sarma de telegraf, telepatie sau compatibilitate, ceva unit, acolo intr-un punct. Vorbeam deschis, curgand la vale cu subiectul, apa vorbelor agitandu-ne, insa fara sa ne rastoarne caiacul, fara sa ne smulga placerea conversatiei facute pe de-a-ntregul. Uimita sunt si-acum. Aud toate vorbele in minte, unele dupa altele, stiu totul pe de rost. Ce sincera ma simt cand pot vorbi asa.

Maruntisuri de companie

Imi iubesc pixul rosu cu gel, ca pot sa fac insemnari atat de academice cu el si ca sclipeste daca privesti scrisul dintr-un anumit unghi, mi se pare foarte necesar necessaire-ul meu cu de toate, ce sta umflat si fanfaron in poseta, gata sa sara la nevoie cu agrafe, potiuni si pansamente, mici notite legate de informatii pretioase care iti trebuie taman atunci cand nici nu gandesti, ori cu elastice, forfecute, pensete, poze in miniatura si multe altele asemenea, imi ador pantalonii de pijama, mai lungi decat ar fi indicat sa fie, dar tocmai de-aia extrem de caldurosi pe timpul asta, apoi ma incanta mereu un mic cos alb din hol in care incap atatea pachete cu servetele de hartie, de parca ar fi gaurit ori chiar bolnav el insusi, imi plac intotdeauna buzunarele de la paltoanele sau fasurile mele, in care, intr-un mod misterios, raman in urma banuti sau abtibilduri sau firimituri de un anume soi, care imi amintesc mereu de proprietarul lor de drept, respectiv cel care le-a varat acolo din capul locului, si chiar ma distreaza oja mea cea ambitioasa, care se incapataneaza sa nu se mai termine, in ciuda faptului ca nu-si face treaba asa cum poate mi-as dori eu, dar care are o culoare blajina si increzatoare. Imi plac toate fleacurile mele, fara de care precis cred ca n-as mai fi bine.