Oamenilor-frunza

Am descoperit ca sunt si eu un astfel de om. Un om caruia nu-i plac ramurile goale, casele goale, anotimpurile goale, ferestrele goale, copacii goi, o insiruire de pantofi cu noroi si niciun fel de strigoi.

Advertisements

Ministerul capetelor neluminate

Ma amuza ceva ingrozitor cand vad cum unii stau in bezna. Dar cumva, nu e bezna nestiintei, ci e pur si simplu bezna neplatii facturilor emise de companiile producatoare de lumina mintala. E ca si cum dumnealor ar fi putut avea mintea clara, luminata in nuanta cold-white, dar, din comoditate, au ramas intr-un becisnic intuneric. Si-asa, s-a ajuns la infiintarea Ministerului, inaugurat fara prea mare pompa, minister unde lucrez si eu, ca slujbas insarcinat cu aprinderea becului. Am procent din iluminari si pierd totul daca cel in cauza nu crede ca si l-a aprins singur, conform convingerii ca lucrurile se rezolva pur si simplu si de la sine.

Lucruri rasturnate

Oare cum ar fi ca oamenii de zapada sa fie facuti din fructe, sau cum ar fi daca toate pernele ar fi umplute cu zulufi de inger, si ce s-ar putea intampla daca am avea puterea de a preface lumea in portelan, atunci cand vorbeste prea mult sau fara sens, sau cum ar fi sa putem trage catre cer cu bile mici facute din speranta ori de cate ori ne-am simti neajutorati, ce s-ar imtampla daca de fiecare data cand am sughita s-ar ivi de nicaieri un cadou, sau chiar sa putem avea, pe bune, un unicorn care sa ne transforme, cu cornul lui magic, toate vanataile de pe corp in tatuaje sau in curcubee. Si cum ar fi ca toate casele sa fie facute din macaroane, iar atunci cand ar ploua, ele sa se umfle si sa devina mai calduroase si mai mari, astfel incat sa ne putem juca fara probleme inauntru, ori sa existe o baba care sa ne spuna tot adevarul drept in fata, ori sa avem fiecare un atelier in Paris, unde sa mergem si sa ne putem lasa in voia sortii si a muzelor artistice, daca ne-am simti terni sau imbacsiti.

Neincrederi absurde si cu siguranta surde

Neincrederea, se spune, omoara spiritul. Pai, daca e drept ce se spune, eu chiar as prefera sa omoare spiritul din dulapul de pe hol, cel care tot ciocaneste cu disperare in usa, promitand ca ne indeplineste dorinte daca ii dam drumu’, sau care noaptea canta cu huhurezii, ca e pe invers, el doarme ziua pe lumina si sta treaz pe intuneric, ala de-a dat gata tot detergentul lichid si nu s-a imbatat deloc, doar a sughitat fara oprire vreo cateva zile la rand, acelasi spirit care molfaie bucuros tocuri de pantofi ori talpi de sandale si care aprinde toate lanternele pentru a crea, in dulapul cu pricina, efectul de glob disco, ori sta pe intuneric, pretinzand ca aude portile universului cum se deschid… ka-ching! Si nu, n-am deloc incredere in spiritul asta.

Cookies

Cat de mult imi place mie cand, pe cate o pagina de net, scrie fraza cu acest site foloseste cookies, ca si vad cu ochii mintii un informatician nebarbierit, cu pulover tricotat cu guler in v, ce sta stramb de spate desupra mesei sale de birou, inconjurat prin toata camera de zeci de monitoare, cu castile sale enorme pe urechi, cu mama punand masa in sufragerie si strigandu-l incontinuu sa vina sa manance cat e cald, cu tata uitandu-se absent la rezumatul meciurilor de aseara. Si cu el, molfaind concentrat prajiturele uscate, neauzind si nebanuind nimic, neobservand ca fiecare miez de fursec ce-i cade, se pierde instantaneu printre literele de pe tastatura, si de-acolo pana jos, printre lianele junglei automatizate ce-a crescut, in nestire, printre retele.

Camera Zenilor

Ca si in orice alta Camera, cum ar fi Camera Lorzilor sau Camera Comunelor, Camera Zenilor este pur si simplu o sala enorma, dar fara ecou, unde se aduna multa lume. Si nu toti din aceasta “multa lume” sunt Zen. Zenii se deosebesc de la o posta, fara prea mare efort, fiindca au in jurul lor o aura linistita. Si merg foarte, foarte, foarte lent. Si vorbesc foarte, foarte, foarte lent. Si-ai putea spune ca nici nu gandesc, dar ei gandesc foarte, foarte, foarte lent. Insa, dupa cum am mai spus, in aceasta camera nu se afla doar Zenii. Printre ei se aduna multi gura-casca, pierde-vara, cativa chiulangii si somnorosi pe langa o mana de oameni de serviciu. Uneori, la sedintele de pe ordinea de zi participa si stagiarii, acestia fiind intr-un contrast deosebit, mereu in alerta, incercand sa fure meseria de la adevaratii maestri. Dar maestrii nu se sinchisesc deloc sa se explice, ori sa dea lectii, ori sa faca altceva inafara de a fi foarte, foarte, foarte zen si intr-un fel foarte, foarte, foarte normal. Cu alte cuvinte, nu e simplu sa fi stagiar de Zen. Uneori se intampla ca agitatia stagiarilor chiar sa supere, Presedintele Camerei asigurandu-i ca daca nu se potolesc, pot fi lesne poftiti afara. Efectiv insa, nici un Zen nu-si pofteste afara stagiarul. Se uita cu buna-vointa la el si cam atat. A scoate un stagiar din camera presupune mult efort, ceea ce ar fi sub demnitatea unui Zen si, cel mai probabil, ar insemna sifonarea definitiva a aurei sale, poate chiar ar conduce la ridicarea calitatii de membru. Si niciun Zen n-ar putea trai cu asa ceva pe constiinta, fiindca odata ce esti Zen, am auzit ca nu mai ai astfel de capacitati.