De meserie despicatoare de fire

De obicei despic firul in 4 sute. Sigur, trebuie si firul sa fie unul destul de sanatos, ca altfel nu merge, dar totusi asta e recordul meu personal. 4 sute, pe bune. Pe numarate. Un fir despicat e ca un peste in carlig, faci poza cu firul, te publica la ziar, firul ajunge intr-o rama speciala, la pastrare, si apoi vin toate medaliile aferente. Evident, nu-mi iese perfect de fiecare data, si asa cum spuneam, depinde mult de fir. Unele nu se lasa, altele ar putea fi despicate la nesfarsit. Insa 4 sute, retineti. Dintr-unul singur. Despicat!

Advertisements

Ganduri albastre

Anotimpul roieste deasupra, de parca ii e frica sa coboare, sa se imprastie printre case si pe strazi, eu stau intre timpuri, intre anotimpuri, nu ies dintr-unul sau sa intru in altul, stau albastra, intr-o seara albastra, avand ganduri albastre, noaptea roieste, anotimpul pluteste, norii se destrama si se-mpaca intre ei, auzindu-se incet, in fundal, vocea unui povestitor care imi pare ca e Morgan Freeman. In astfel de momente, parca imi vine sa aduc din casa cutia aceea speciala plina cu ace de gamalie si sa tivesc seara, cerul si gandurile, sa prind laolalta norii de ganduri si povestile de nori, vantul de anotimp si strazile toate de cea mai albastra dintre nopti.

Taci, ca mi-am amintit!

Cu parere de rau afirm ca se intampla sa uit lucruri importante, pe care, in clipa numarul unu, jur ca n-o sa le uit vreodata, acel vreodata insemnand, cu exactitate, clipa numarul doi. Cu alte cuvinte, oricat de importante sunt unele chestiuni, uneori apas din greseala butonul eject si duse sunt, se catapulteaza ca dintr-un avion in picaj, habar n-am cum dispar, prin urechi, ori prin ochi sau se pierd in pacificul mintii. Si cam asta e, le consider duse, pai cum altfel? Insa, daca toata lumea isi vede de treaba si ma lasa-n voia mea sa le caut pe-ndelete, poate-poate mai gasesc cate-un lucru important, plin de alge si devastat pe jumatate de catre pestii cei mari ce salasuiesc pe fundul oceanului neuronal.

Nu stiu altii cum sunt, dar mie imi place sa:

…sa privesc norii, sa ma plimb, sa fac felicitari, sa stau sa ascult muzica, sa mananc budinca, sa intind rufe la soare, sa citesc la umbra, sa dorm in aer liber, sa ma joc, sa scriu scrisori, sa culeg flori de pe camp, sa ma dau in leagan, sa dansez de una singura, sa fac cadouri, sa privesc ploaia, sa culeg nuci, sa impodobesc bradul de Craciun, sa fac cu mana pasarilor calatoare, sa hranesc pisica, sa filosofez, sa port discutii lungi, sa locuiesc intr-o casuta din copac, sa merg pe sub cupole din frunze, sa numar stele, sa lipesc, sa scotocesc, sa amestec acuarele, sa gust din lingura de lemn, sa capturez momente pe-o pelicula, sa pescuiesc broaste, sa pipai pene sau puf, sa cresc, sa beau cafea, sa cred in ingeri, sa ma lupt, sa impart, sa fauresc si sa inventez, sa cos, sa pretind intamplari in mintea mea, sa fac portrete, sa ascult vantul, sa ma pierd printre oameni, sa ma regasesc in propria casa, sa stiu despre lume, iar lumea sa nu stie de mine, sa zbor cu avionul si sa vad dedesubt caracatite luminoase, sa pun intrebari, sa apas butoane, sa ma intind si sa incalt sandale, sa stau cu parul ud si sa merg pe autostrada, sa caut in oameni soarele…

Per pedes

Hai-hui pe strazi, printre roboti in esenta umani si printre roboti in esenta roboti, care iti dau apa, ori care iti lumineaza drumul, printre masini si masinarii, printre reclame cat casa si printre case cat in reclame, in alta lume decat in a mea, printre atatea suflete, feelin’ kinda lonely.

Iulie

Trec pe strazi si vad de dupa garduri rasarind, ciripind, umbrind si existand, intr-un mod parca prea armonios, gradini cu ierburi inalte, cu zumzet si forfota micuta, cu umbrele din frunze si racoare fosnind in dungi gri, combinate cu raze portocalii, cu palarii din aripi transparente si perdele din impletituri verzi, tubulare. Ma uit prelung, stau cateva clipe sprijinindu-ma in privirea mea si plec mai departe, gandind s-ajung cu bine in gradina ta.

Bleh

Azi e o noua zi dintr-aia urata, dar urata de tot, cu totul mergand pe dos, de la ciorapul care mi s-a rupt, pana la toate-toate. De unde vin asa, dintr-odata, atatea de multe lucruri care sa nu-mi placa, nu prea stiu. Insa stiu ca sunt multe si coplesitoare, adunate intr-o stiva a balotilor cu suparari, compactati, stransi bine in vrafuri absolute si invincibile. Nu stiu nici ce ma supara mai mult, sincera sa fiu, stiu doar ca nu pot sa urc muntii astia adunati peste noapte si ma simt, la poalele lor, lipsita de speranta, asteptand ca noaptea urmatoare sa aduca vreo minune, iar dihaniile sa dispara. Iluzii. Cred ca imi sunt contabilizate momentele de bine, si dupa ce se atinge numarul maxim la care am dreptul, suna un clopotel si din clipa aia se da drumul la suparari, curgand la robinet, adunandu-se si tot adunandu-se si revarsandu-se peste buza chiuvetei, inundand intreaga casa, apoi iesind in strada, inunand drumul si masina si blocurile vecine si tot cartierul, tot orasul, curgand pana in capitala si facand un fel de potop universal.