Foarte si din cale-afara

Talentul meu nu este vast, ba dimpotriva, este mai mult decat limitat. In ordinea asta de idei, stiu numai o treaba, si anume ca am talent la a descoperi lucruri, vorbe, fapte si oricare alte cele, ce se gasesc pe lista generala de “chestii” frumoase. Talentul meu in acest punct este adevarat, nu spun doar asa, descopar si ma minunez cu gura cascata la talentul altora. Pai si asta e ceva, nu? Mi se pare foarte usor sa treci pe langa chestiile astea frumoase fara nici macar sa le bagi in seama, iar asa, trebuie sa ma laud si sa-mi etalez talentul asta deosebit in a observa, nu orice, ci exact acel orice care e deosebit de frumos si mai mult decat toate, talentat.

Mai degraba azi e prima zi de primavara

Saraca Primavara! Dupa multa vreme in care a stat cuminte, cu toate pregatite langa ea, gata-gata sa porneasca, sa i se dea startul, si dupa ce a tot asteptat si-a asteptat, si-a mai asteptat, si inca iar, la auzul unui simplu indemn a tot pornit, fara sa mai auda cuvantul ”maine”. Si impreuna cu ea, au pornit toate, ca si cum toti ar fi inceput cu bucurie sa alerge la un maraton. Lumea intreaga a iesit din case, florile au aparut, soarele si-a luat locul in fruntea cerului, razand, pasarelele s-au pus pe zbenguiala, si, cu toate eforturile Primaverii de a le spune tuturor ca e doar o greseala, ca de fapt maine, maine e prima zi in care trebuia sa iasa din barlog, nimeni nu s-a obosit s-o mai asculte. Iar acum, in mijlocul multimii, descumpanita, zicandu-si in sinea ei ca poate chiar nu e o greseala capitala, se uita pierduta la toti si la toate, cu un fel de blandete a faptului consumat, ca m-a induiosat cu totul!

Neincrederi absurde si cu siguranta surde

Neincrederea, se spune, omoara spiritul. Pai, daca e drept ce se spune, eu chiar as prefera sa omoare spiritul din dulapul de pe hol, cel care tot ciocaneste cu disperare in usa, promitand ca ne indeplineste dorinte daca ii dam drumu’, sau care noaptea canta cu huhurezii, ca e pe invers, el doarme ziua pe lumina si sta treaz pe intuneric, ala de-a dat gata tot detergentul lichid si nu s-a imbatat deloc, doar a sughitat fara oprire vreo cateva zile la rand, acelasi spirit care molfaie bucuros tocuri de pantofi ori talpi de sandale si care aprinde toate lanternele pentru a crea, in dulapul cu pricina, efectul de glob disco, ori sta pe intuneric, pretinzand ca aude portile universului cum se deschid… ka-ching! Si nu, n-am deloc incredere in spiritul asta.

Mi-a lipsit timpul

Timpul acela petrecut cu mine insami, in care sa ma vad cu ochii mintii, cutreierand un oras nou, stand langa o cladire sau alta, in admiratie, sa ma vad cumparand un ruj rosu-aprins, chiar daca nu ma dau in veci cu el, sau leganandu-ma intr-un balansoar pe timp de apus intr-o zi fara ploaie, ori invesmantata intr-una dintre cele mai fragile si mai mladioase dintre rochiile de matase, sa ma vad dormind sub frunzele unui copac cu coroana atat de larga, incat sa se vada din avion ca o pata verde, sa ma aud razand si chicotind la un film la cinema, pe care nu m-am dus neaparat sa-l vad. Mi-a lipsit timpul asta, nici n-am bagat de seama cat de mult.

May the rest win

In mare nevoie de odihna ma aflu. Cautarile mele, oricum le-as invarti si suci, tot intr-acolo ma duc. Insa trag de mine cat pot, sa nu merg pe drumu’ ala. Si desi inainte ma tineam pe picioare macar, acum ma tarasc intr-un hal fara de hal. S-ar putea sa cedez, ce-i drept imi trece asta deseori prin minte, in ciuda faptului ca sunt un om destoinic, care crede despre sine ca nu se lasa asa usor prada nevoilor atat de simple si primare. Dar, probabil, cel mai curand, resursele se vor epuiza, si, intr-un fel, va trebui sa dorm.

Cookies

Cat de mult imi place mie cand, pe cate o pagina de net, scrie fraza cu acest site foloseste cookies, ca si vad cu ochii mintii un informatician nebarbierit, cu pulover tricotat cu guler in v, ce sta stramb de spate desupra mesei sale de birou, inconjurat prin toata camera de zeci de monitoare, cu castile sale enorme pe urechi, cu mama punand masa in sufragerie si strigandu-l incontinuu sa vina sa manance cat e cald, cu tata uitandu-se absent la rezumatul meciurilor de aseara. Si cu el, molfaind concentrat prajiturele uscate, neauzind si nebanuind nimic, neobservand ca fiecare miez de fursec ce-i cade, se pierde instantaneu printre literele de pe tastatura, si de-acolo pana jos, printre lianele junglei automatizate ce-a crescut, in nestire, printre retele.

Roi

Le-am vazut pe cand treceam prin dreptul unei vitrine, dupa ce ochii multor trecatori au ramas atintiti asupra mea, aparent fara vreun motiv anume. Si-asa am depistat eu roiul, chestiile plutitoare din jurul capului, si nu, nu era vorba nici de fire de fular si nici de vreo alta piesa de imbracaminte. Minunandu-ma si eu la randul meu, de toate cate se invarteau nestingherite pe langa urechi, prin par si pe deasupra, am descoperit ca nu erau nici musculite, nici puf iesit din fas, ci multe ganduri mici, zburdalnice si topaitoare. Cum naiba au ajuns ele afara din cap?! m-am intrebat eu intr-un mod firesc, ca mai apoi sa-mi dau seama ca n-au iesit ele de buna-voie, ci pur si simplu n-au mai incaput.

Copiii sunt fiinte superioare

In ciuda staturii lor si a faptului ca uneori nu se pot exprima pe limba noastra, a celor mari, cei mici ne sunt totusi net superiori, neavand compozitie de “om”, ci fiind mai degraba “esenta de om”. In consecinta, merg pe principiul ca este o mare eroare sa astept de la copii sa ma impresioneze cat mai des si pana in adancul inimii, prin cumintenia ori realizarile lor, ci mai degraba imi bat capul si ma straduiesc continuu in a gasi cai si modalitati de a-i impresiona eu pe ei.

Sunt ok

In ziua de astazi, a fi bine nu e bine deloc. Adica e chiar o problema mare, te cearta toata lumea ca n-ai ochelarii pe nas, esti descris ca fiind un pierde-vara, cu flori in par, necunoscand realitatea obiectiva si dura si adevarata. Cu alte cuvinte, a fi bine e o catastrofa. Nu poti fi asa, bine, cum sa zic, fara sa-ti fie de fapt foarte rau, ca doar nu sunt motive destul de bine-ntemeiate ca acest bine sa poata exista, nu se poate si pace. Dar parca, totusi, fara pace, ca aia e tot din categoria lui “bine”, ala de nu exista decat in povesti, sau pentru oamenii ce sunt cu mintea putin sau mai mult dusa. Deci, repet, nu, nu sunt bine, ca si-daca as fi, oricum n-as mai zice nimanui.

Languroasa

Desi e ger si zapada afara, azi e cald. Sosetele sunt moi si placute, tocmai am baut o cana plina cu ciocolata fierbinte si stau deasupra unei pufosenii de cuverturi, in care mi-as baga nasul si nu l-as mai scoate vreodata, daca asta ar fi posibil, ascult ceva bun de tot, sporovaiesc cu veselie, chicotesc pe sub mustati, pleoapele mi se inchid si adorm fara sa-mi dau seama. Si-n vis imi apare revelatia care spune ca poti fi cat de feelingaros vrei, daca ti-e cald.

Sincer, norocul nu da peste nimeni

Unii asa se exprima, ca stau locului, asteptand cuminti sa dea norocul peste ei. Dar auzi, norocul nu e om, sa nu vada pe unde umbla, sa se-mpiedice in sireturi, sa stea dimineata pe marginea patului in speranta ca-si va aminti mai usor peste cine are de dat in ziua respectiva, sau sa-si bea cafeaua spunandu-si, in gand, o lista lunga-lunga de oameni pe care ii va ferici si-i va imbaia si-i va unge din cap pana-n picioare cu alfie proprie rupta din soare. Nu, norocul nu face asta, chiar nu cred asa ceva, adica daca tot ar fi sa fie vreo chestie cu “datul peste”, atunci n-ar putea sa fie decat vina intamplarii, ca intamplarile se intampla anapoda, te miri cum si te miri cand, nu au un calendar precis, o regula sau ierarhie, pe cand norocul e diferit, adica daca se hotaraste sa puna mana pe tine, cu siguranta ca ai fost deja in miscare, nu asteptand cuminte, si ceva al tau personal i-a sarit in ochi, acel ceva unic si fascinant, care il frapeaza si-l nedumireste si-l determina sa-ti puna-n palma alifia, direct la salut, scuturandu-te putin, in acelasi timp, sa poti fi, cum s-ar spune, pe faza.

Si cateodata imi dau voie sa nu am nimic de scris

Desigur, cred ca uneori, in loc sa folosesc cuvinte handmade, e ok sa cumpar cuvintele de la piata, sa le cantaresc pe-ndelete, sa le aduc acasa-n pungi de plastic si sa le imprastiu pe masa de bucatarie, sa le spal sub jet abundent de apa curata si apoi sa le gatesc. Nu mai poti scrie pe foi astfel de cuvinte, ca sunt pline de sosuri. Asa ca pur si simplu le mananc. Imi dau voie sa fac asta uneori.

Camera Zenilor

Ca si in orice alta Camera, cum ar fi Camera Lorzilor sau Camera Comunelor, Camera Zenilor este pur si simplu o sala enorma, dar fara ecou, unde se aduna multa lume. Si nu toti din aceasta “multa lume” sunt Zen. Zenii se deosebesc de la o posta, fara prea mare efort, fiindca au in jurul lor o aura linistita. Si merg foarte, foarte, foarte lent. Si vorbesc foarte, foarte, foarte lent. Si-ai putea spune ca nici nu gandesc, dar ei gandesc foarte, foarte, foarte lent. Insa, dupa cum am mai spus, in aceasta camera nu se afla doar Zenii. Printre ei se aduna multi gura-casca, pierde-vara, cativa chiulangii si somnorosi pe langa o mana de oameni de serviciu. Uneori, la sedintele de pe ordinea de zi participa si stagiarii, acestia fiind intr-un contrast deosebit, mereu in alerta, incercand sa fure meseria de la adevaratii maestri. Dar maestrii nu se sinchisesc deloc sa se explice, ori sa dea lectii, ori sa faca altceva inafara de a fi foarte, foarte, foarte zen si intr-un fel foarte, foarte, foarte normal. Cu alte cuvinte, nu e simplu sa fi stagiar de Zen. Uneori se intampla ca agitatia stagiarilor chiar sa supere, Presedintele Camerei asigurandu-i ca daca nu se potolesc, pot fi lesne poftiti afara. Efectiv insa, nici un Zen nu-si pofteste afara stagiarul. Se uita cu buna-vointa la el si cam atat. A scoate un stagiar din camera presupune mult efort, ceea ce ar fi sub demnitatea unui Zen si, cel mai probabil, ar insemna sifonarea definitiva a aurei sale, poate chiar ar conduce la ridicarea calitatii de membru. Si niciun Zen n-ar putea trai cu asa ceva pe constiinta, fiindca odata ce esti Zen, am auzit ca nu mai ai astfel de capacitati.

Silentiu!

Imi placea sa cred ca modul meu de a-mi transmite mesajele, emisiunile, show-urile si tot asa, e de departe unul legitim, incercand sa nu ies pe aratura si nici sa-ncalc regulile, adicatelea sa ma intind doar pe lungimea mea de unda si nu peste lungimile in care se propaga altii. Dar ascultand o inregistrare a propriei desfasurari, in toata amploarea ei, mi-am dat seama ca n-am habar nici cat un cal breaz!

Lucruri ce se rasucesc

Imi facusem bine planurile, atata doar ca nu a iesit nimic in conformitate cu ele. Si, cautand sa nimeresc cumva-cumva punctul din care ata desfasurarii evenimentelor s-a destramat, mi-am gasit de-mult-pierdutul carnetel. Un fel de iPhone pe hartie, unde scrisesem eu tot ce prevedeam, la momentul respectiv, ca se va intampla fix acum. Si spre marea mea uimire, am avut atunci dreptate, iar acum, pierzand controlul si incurcand ata, mi-am castigat, de fapt, adevaratul drum. Banuisem eu c-o sa-l pierd, de carnetel vorbesc, iar in el apare cum ca banuisem eu ca o sa fac cumva incat sa incurc ata, ca banuisem eu c-o sa-l regasesc, tot de carnetel e vorba, chiar asa scriam eu pe-atunci – ca am incredere in mine sa gasesc si drumul si carnetelul si ata si planurile si sucirea tuturor lucrurilor de mai sus pana in punctul destramarii. Evident, e un carnetel clar-vazator.

Bildingul de sticla

Stau cu nasul lipit de un geam imens, un perete transparent, ma uit la o parcare goala, visez. Visez veri in culoarea nisipului de aur, intr-un spatiu al cedarii in lumina de sofran, cu lampioane construite din licurici enormi, cu aripi ca filele de carte, cu sentimentul acela ca nu muzica ar ridica simturile, ci ca tocmai ele ar duce muzica pana departe, in zarea amurgului de mure prea coapta. Apa, croita din cercuri albastre de panza, venind si plecand, vorbind usor, lovind talpile, pamantul de dedesubt adormind incet, tinand lumea pe ramurile sale ca si cum, in jos si deasupra, toate s-ar afla in plutire, deopotriva cu acei corpi stelari iesind parca de pretutindeni. Linia subtire a orizontului pierzandu-se pe apa si prin aer, intr-o topire fireasca a celor doua raiuri. Ma duc sa-mi iau un covrig.

Si daca tot am zis de sertare

Ei bine, despre ele as putea sa vorbesc o mie de ani. Intotdeauna mi-au placut. Imi aduc aminte de cel mai mic sertar din lume, cel de masina de cusut a strabunicii, in care incapea o lume intreaga, desi era ingust cat o jumatate dintr-un caiet, si in care ma pierdeam uneori, ca abia ma mai puteam intoarce in lumea reala. Acum am si eu un sertar la meu. Multa vreme l-am tinut gol, deschizandu-l ocazional si uitandu-ma cu drag la el, parca nevrand sa-l umplu de la bun inceput, lasandu-l sa respire, lasandu-l sa se bucure de libertatea lui incapatoare. Dar incet-incet, incep sa pun in el, viata mea, trecutul meu, scrierile mele, toate.

Sufletul-pereche din manunchiul de bujori

Pot iubi oameni si carti si constelatii stelare, pot iubi carnetele cu foi pastel si cuvinte inocente si secrete din dictionar, pot adora uriasi pitici si pitici uriasi, ca depinde de unde privesti lucrurile, ori povestile lor ilustrate si ilustratiile in general, pe orice tema, doar sa fie in tus fin, de zero-cinci milimetrii, pot iubi mici galagiosi cu mustati de lapte si noroi pe ghete, cu maini lipicioase razand gras de fericiti ce sunt, pot iubi armate de insecte ce dau navala de-indata ce li se deschide calea, ori grupari de zgomote teroriste care ocupa cerul dupa-masa, pot iubi cani si sertare si tuburi cu vopsele si prietenii ce-si atarna amintirile-n copaci, pot iubi bratele fotoliilor ce ma primesc deschis atunci cand sunt obosita, dar ador, slavesc si venerez mica fabrica de voie-buna, bine-ascunsa intre petalele imbujorate, ce produce arome si dulceata si miresme si care imboboceste fara oprire, de seara pana dimineata, doar asa, sa ma intampine cu ceva bun, din partea casei.

Cat de larga si cuprinzatoare poate fi biblioteca memoriei mele

Asa. Biblioteca asta n-am aranjat-o eu personal, ci s-a descurcat memoria singura in a-si aseza cartile intr-un mod nebanuit si care functioneaza bine-mersi. Ca n-o pot eu influenta in privinta a ceea ce aruncam si a ceea ce pastram, asta e o cu totul alta poveste, despre care nu mi-am propus sa vorbesc acuma, dar macar imi da constant dovezi cum ca nu doarme la munca si ca, desi are prostul obicei de a intarzia dimineata, totusi e pe baricade. Si-acum, sa spun ca am facut 8 ani de germana. Timp irosit complet, fiindca nu stiu o boaba. Sau cel putin asa credeam, pana cand, din biblioteca asta, in care efectiv n-am intrat niciodata, au iesit pe rand, din cand in cand si clar nu atunci cand poate as fi vrut eu, cuvinte nemtesti, toate corecte si perfect pozitionate in propozitie, care-au aparut, parca s-au spus singure, pe urma stanga-mprejur si-napoi in cartile de la subsol. Pai ce sa mai zic? Ave moi! …nu?

Venim!

Adultii sunt extrem de plictisitori. Orice ii ingrijoreaza, orice ii streseaza, se supara din nimicuri, au probleme complexe pe umeri si de cele mai multe dintre ori uita sa fie altceva decat niste masini de calcul matematic. In aceasta ordine de idei, mi-am dat seama ca si eu am o imagine oribila pentru toti cei mici, care ma vad exact ca pe oricare alt adult insuportabil, care le cere doar sa stea pe loc, sa nu rupa, sa nu cada, sa nu, sa nu, sa nu. Iar azi, fiindca apreciez cand mi se ofera un bun motiv de sarbatorire, am decis sa ma joc toata ziua, si sa las casa si regulile si ingradirile si toate nemultumirile pe seama celor mai mari.

Afara cu toate suruburile de mos-stramos

Mai, nu cred ca faza asta cu imbatraneala e pe bune. Adica, nu toate din om imbatranesc pe deplin, ci doar unele ligamente, fie ele din os moale, fie din taria caracterului. Ma gandesc ca unele trasaturi le am neschimbate, ca atunci cand aveam tot atatia ani cate degete la o mana, exemplu elocvent – felul in care fluier. Pai fluier la fel, nici in plus, nici in minus, deci nici tanar, nici batran, cum se spune de cand lumea si pamantu’ – eu cand fluier, fluier, si punct. Nu pot sa cred ca, daca ar fi sa existe vreun elixir de intinerire, ar face el ceva miracole in privinta asta. As putea sa beau litrii intregi ca tot acolo as fi. Suruburile care sunt cu adevarat ramolite, astea sigur, afara cu ele, ca nu mai pot fi scoase ca pernele la soare, poate-poate se primenesc, nu, afara cu totul si duse la fier vechi, ca de-aia ii zice asa, fier-vechi, ca sa inteleaga tot omul ca nu cosmeticalele ajuta, vopselele inutile, ci renuntarea perpetua la legaturile ruginite.

You are my morning star

Multele mele ape vin si pleaca peste mine, asa sunt eu, cu ganduri siroind la vale, putin dusa, involburata, ori cu sentimente mediteraniene. Si chiar daca eu curg, ori ma revars ori ma intind prea mult, viata mi-o ghidez dupa tine. Daca toata noaptea, pe marea mea, a fost furtuna, tu rasari dimineata, in fiecare dimineata, langa mine, pentru mine, orice-ar fi, oriunde-as fi, si-atunci oricum rasaritul tau e steaua mea calauzitoare, e drumul meu.
My morning star. ‘Cause that’s the way you are.

Melopee

Cel mai bun sentiment pentru un elf matinal este sa-i rada soarele in fata de dimineata. Si sa asculte muzica la casti, in acelasi timp. Si sa-si bea cafeaua, afara in racoare. Si sa fie sanatos.

Coming out

De cand ma stiu eu n-am mai vazut asa ceva, oameni de nadejde misunand pe afara, stand pe la colturi de cladiri, atarnati pe balcoane, acoperisuri, terase, sau in plina strada, absolut peste tot si la vedere. Clar, azi e parada tuturor fumatorilor ce au fost fortati sa iasa din dulap.

Teoria lui orice

Pe langa bine-cunoscuta teorie a lui nimic, care vorbeste in principal de beneficiile majore aduse de vidul intelectual, aceasta noua teorie sustine, intr-un mod socant, taman opusul. Mai pe larg, decat sa nu faci nimic, nimic pentru tine, nimic pentru ceilalti, nimic pentru trecut si in niciun caz nimic pentru viitor, e dovedit stiintific faptul ca e mai bine sa faci orice, orice pentru tine, pentru ceilalti, orice din trecut pentru orice viitor, iar partea fabuloasa a acestei descoperiri este condensata elegant si gratios in credinta ca poti face orice, dar care nu neaparat sa fie si diferit de nimic.

Strajerii de pe marginea drumului

Intr-o noapte uscata cu dinti de frig imfipti in caldaram, stand si admirand uluitoarea magie a naturii metropolitane cufundate-n somn, am auzit vorbe intr-o limba pe care n-am putut s-o deslusesc la inceput. Ascultand-o minute-n sir, ca pe-un cantec, mi-a trecut prin gand ca ar putea fi vantul. Insa nu era asa, fiindca el avea un nai mai subtire, el suiera serpuitor printre cladiri si copaci, dar cumva paralel cu cantecul meu. Abia intr-un tarziu am realizat ca palavrageau intre ei paznicii trotuarelor, stalpii inalti, cu palarii luminoase si cu siluete egale, drepte, vorbeau despre vant si luna, despre oras si despre mine, ca nu-s bufnita si totusi uite ca nu dorm.

Calea Lactee

Imi imaginez mii de vacute zburdand pe camp, sarind bucuroase si rotindu-se-n piruete stregaresti prin aer, ori zbenguindu-se sprintene si neastamparate, cu zulufii lor cei moi fluturand, saltand in pasul-scolarului, topaitul ala de pe-un picior pe altul, cel far’ de grija, cel ce denota emotie pozitiva, care cu siguranta vine numai si numai de la tihna deplina, dobandita de l-atata iarba cu lapte.

Nu e nebunie mai mare decat sa fii om normal

Adineaori, pe balcon, vad pe sus o farfurie zburatoare. Si zic farfurie zburatoare, fiindca la ora asta nu poate fi altceva, ca avion nu e, stiu asta precis, deoarece cunosc prea bine orarul aeroportului si un astfel de zbor nu e trecut acolo, nici elicopter care stropeste nu poate fi, din simplul motiv ca n-are ce stropi, plantele sunt amortite de-a binelea, iar orice pilot care se respecta sta si doarme-dus sub pilota, stea – nu, ca e innorat, iar altceva, ce? ce sa fie altceva? Si gata, nod in gat mi se pune, emotii in stomac, ganduri apar de nicaieri – oare vad si altii ce vad eu, oare n-ar trebui sa filmez, de unde pana unde la noi asemenea aparitie, pe cerul orasului nostru, desupra blocului nostru, in intunericul nostru, si toate pret de cateva secunde, ca mai mult n-a tinut zborul miraculos. Dar pe cand s-a dus cu totul, revin si concluzionez ca n-o fi fost mai mult de-o farfurie aruncata de certaretii de la patru ce-a stralucit in lumina slaba a neoanelor si ca nu e nimic mai nostim decat un om normal caruia-i trec prin minte ozn-uri.