Oameni buni!

E noul meu tic verbal. L-am preluat. Nu stiu exact de unde, si cred ca a intrat in rezonanta cu ceva personal, s-a lipit. E dificil sa-l scot, ma chinui inca. Dar nu iese. La oricare adunare, incep, parcurg si finalizez cu omni-prezentii oameni buni. Uneori o zic pe-un ton scazut, alteori o zic ca pe-o mustrare. Si stau de-atunci sa ma intreb ce inseamna cu adeverat pentru mine – e o obisnuita sau un indemn?

Cat de aprig e de fapt un melc?

Simt ca ar trebui sa am reactii mai prompte. Si, sigur, s-ar cadea sa ajung mereu la timp, sa cronometrez timpii morti si sa-i mai omor o data, sigur ca ar fii indicat sa fiu mereu prezenta acolo unde trebuie sa fiu asa, si simt ca, poate, n-ar mai trebui sa ma invoiesc la mici rasfaturi care consuma, ca niste carii, din timpul meu cel pretios. Trebuie sa vin pregatita, sa sosesc mereu, sa razbesc iute si sa ies cu bine. Dar, culmea, stand aici pe buturuga asta, imi vine doar sa-mi mai aprind o tigara si sa mai meditez putin la subiectul asta.