Lila-n dungi

Vorbele sunt de toata groaza! De ce se spun anumite vorbe? De ce nu pot fi toate vorbe-n vant? De ce sa mai vorbim, oricum? Nu mai vreau sa vorbesc despre asta!

I just wanna dream…

Unele somnuri nu vin ca niste somnuri normale. Vin navala peste pernele mele si mi le botesc in ultimul hal. Uneori dorm cu ochii deschisi. Alteori, ii inchid, dar nu dorm.
O ciudatenie. Asa sunt eu, asa e lumea asta mare, cu somnul ei cu tot. Si-as vrea sa nu dorm cateodata, ci sa stau calma, cu ochii inchisi, doar eu cu visele mele deschise.
Simt ca pot sa nu fiu chiar azi. E o zi cu ploaie, cu oameni perfect amabili, cu lucruri care se rezolva, cu sarcini usoare. Nu se intampla, de fapt, nimic. Nu s-ar pierde nicio agrafa. Nu ar fi o catastrofa, ca nu s-ar putea. Totul e lin, plan. Prea multe cuvinte egale. Multumesc, sigur, maine. Facem. Dregem. Mai vedem.
Pot visa acum? E voie sa dormi pe scaun? Cu fruntea pe computer, incercand sa patrunzi cu imaginatia in reteaua mondiala de vise? Pe net gasesti orice, de la pastile de somn, la imagini care sa te faca sa nu mai adormi niciodata… Unii sunt nedormiti de prea multa vreme…

La propriu… omorand timpul liber!

Dandu-ma de ceasul mortii, l-am repezit. I-am spus rece ca ma enerveaza fiindca se comporta ciudat, ca nu are nicio valoare in fata mea. I-am spus sa plece si el a ramas tintuit pe loc. M-am rastit la el sa iasa afara, sa ma lase in pace si a tresarit. Nu avea cum sa ma paraseasca. Incepuse sa transpire. Incurcat. Si-atunci, din mine s-a rupt ceva si mi-am iesit din minti. Am scos revolverul si-am tintit. S-a blocat, cu o privire muta, ingrozita, iar eu am tras si el s-a izbit de perete. S-a agatat intr-un cui, unde a si ramas pe veci. N-a murit, dar a intrat intr-un fel de coma, soptind fara vlaga, repetativ, singurele lui doua cuvinte – tic-tac!
Hmm, …un incompetent!!!

Afara e soare

N-am nimic impotriva, de obicei imi place, insa azi are un altfel de aura in preajma lui. Cred ca am visat prea mult azi-noapte… In concluzie, soarele ma enerveaza, ma deranjeaza, ma scoate din minti. Clar ca am ceva cu el, si chiar as vrea sa-i dau vreo doua, sa plece de pe cer. Ranjeste ca un nesimtit! … fericit, sociabil, empatic…
Cu cine naiba empatizezi, ma? Da-te jos de-acolo si fa si tu ceva util!

Two shoes versus La vie on rose

Noi suntem doua orase: eu sunt Saint Tropez, iar tu esti New York. Eu te sarut atat de frantuzeste, iar tu ma iubesti atat de arhitectural, construindu-ti sentimentele unele dupa altele, zgariind norii. Eu sunt marea, in timp ce tu esti libertate. Eu sunt atat de briosa, iar tu atat de hot dog. Survolam intre spatiu si timp, ne iubim intr-un plan turistic, cu veniri si plecari. Chiar daca suntem pe continente diferite, fiecare are ceva ce-l atrage pe celalalt, intr-o asemenea masura, incat intre noi e doar un mare ocean, peste care plutim, insa, fara nicio greutate. Comparatia de mai sus pare fortata, dar chiar asa suntem. Eu in treaba mea, tu intr-a ta, si amandoi intr-o treaba atat de comuna. Suntem ploaie cu soare, baie termala la minus 40 de grade. Cookies cu ravase.

Tu esti my time square, eu sunt arcul tau de triumf. De fapt, nu ne-am intalnit niciodata.

Mecanisme de aparare

Eu nu sunt o razboinica a luminii, eu ma luminez razboindu-ma.
Unicul inamic sunt chiar eu. Si chiar impreuna ducem lupte, planificam atacuri sau retrageri.
Cuceriri.
Am un arsenal complet de atac. Sinteza si abstractizare, clasificare, vocabular, memorie, atentie distributiva. Stau fiecare pe cate un raft acoperit de o folie rosie cu buline albe, prinse in brocane cu capac etans. Le dau drumul ca la pitbulli si daca asa le poruncesc, rad totul in cale.
Am, insa, doar un singur mecanism de aparare, si anume o uitare foarte fina.
Si completa. Pot uita orice.
Chiar orice.
Chiar si vremea buna.
Chiar si vremea noastra.

S-a nascut plictisit

Zace in mine. Nu l-am vrut, dar zace acolo, lenes, plin de bube, murdar si las. I-am spus sa plece acasa, si nu vrea. Vorbeste mult, pe un ton egal, fara noima uneori. Alteori, imi tine teorie. Ca nu-s buna de nimic. Iar cand ma rastesc la el sa taca, incepe un sir de injuraturi, la adresa cerului si a atotcunoasterii. E si putin nebun. Are toane, canta haotic, soarbe cand mananca, si se sterge la gura cu reverul manecii. Are senzatia ca le stie pe toate, ca e batran, dar nu e. Si ca e inaintea timpurilor noastre, venind cu idei din trecut. Il gasesc intins pe jos, din cand in cand. Sta culcat, sa vada imaginea de ansamblu. Un perete interior, un ziar aruncat pe ici pe colo. E un imprastiat. Face scandal la doua noaptea, arunca cu obiecte, se enerveaza si apoi asculta radioul dat la maxim, sa se poata calma. L-am gasit chiar ascuns dupa perdele, urmarind cu interes miscarea continua, scuipand tutun pe genunchi. Se poarta ca un vagabond. Un om al strazii, cersetor. Zice ca a decazut. Dar eu stiu ca a venit de jos in sus.

Doar pentru mine

Azi a fost o zi doar pentru mine. Cu nimic în plus. Nimeni nu-mi poate spune nimic, eu n-am vrut pur și simplu să aud. Cine să-mi conteste decizia? E grav când ajungi în astfel de puncte, dar uite-mă cum mă complac, fără voia mea. Dacă aș fi știut unde am să ajung, m-aș fi oprit la jumătatea drumului, dar sincer n-am avut nici cel mai mic habar. Poate când voi crește mare, voi știi mai multe. Și mai bine.
S-ar putea, la fel de bine însă, să nu mai cresc niciodată.

Un fel de PS: Și da, am vrut să-l închid. Dar nu pot. Acum am să scriu și pentru ea. Îți mulțumesc, știi tu cine, cu razele de lumină!