Unde se duc stelele căzătoare?

Cel mai probabil, ajung în iarbă.

Ergonomia supărărilor mele

Într-o zi ca oricare alta m-am enervat excesiv, nu enumăr motivele. Am urlat, m-am zburlit, m-am certat, am gesticulat, am răguşit. Piticii mei de pe creier se plimbau haotic pe cărările cortexului, de parcă ar fi trebuit să încâlcească toate iţele Universului, aşa cum le simţeam paşii mărunţi şi grăbiţi. La un moment dat, unul dintre ei a coborât pe scăriţa din urechea stângă şi-a plojat drept în bolul meu plin de lapte cu cereale, ca-ntr-un bazin olimpic. A ieşit la suprafaţă după câteva momente bune, s-a agăţat de un inel de grâu cu miere, ca de un enorm colac de salvare, deşi părea că ştie să înnoate. Mi-a zâmbit ştrengăreşte, şi-a dres glasul într-un mod demn şi mi-a zis doar atât:

– Hai scumpo, n-ai putea să ne cumperi şi nouă o maşinuţă?

Grădina de chiparoşi

Morcovii din grădina bunicii au tulpini până la nori şi rădăcini ce ajung aproape de nucleul pământului, macii dospesc seminţe de opiu, ardeii se umflă până când ai senzaţia că le va exploda pântecele, roşiile au culoarea buzelor proaspăt sărutate, iar păstăile nasc boabe de vrej fermecat. Salata verde face pe jos covor creţ, miţos, numa’ bun de călcat cu picioarele goale, mărarul stă falnic printre straturi, ca un paznic neobosit, ce veghează zborul gângăniilor flămânde ce ar roade puţin-câte-puţin din frunzele cărnoase de zarzavat. Pătrunjelul este puţin cam gay, cu aspectul lui de fetiţă cu fundiţe, iar ţelina e ca o cârtiţă ascunsă la subsol, scoţând la suprafaţă doar frunze curioase, un fel de detectivo-cercetaşe, să fie la curent cu se întâmplă la celălat nivel.

Nivel în care nişte siluete lungi culeg murea de pe rug, frăguţele direct dintre mărăcini, au grijă să nu confunde afinele cu nebunelele ce cad de prea coapte, aleg ciupercile otrăvitoare, smulg alunele din tufele înalte şi bat copacii să cadă nucile.

Nivel în care năluci gri-petrol stau seara pe prispa casei, în parfum de regina-nopţii.

Zen

Într-o bună zi am să-mi vând sufletul către necuratul pentru o vacanţă.

Ce rost mai are descrierea aerului cu aspect rarefiat de libertate, a mirosurilor de mâncare făcută pe sobă, a cântecului a ce-ştiu-eu-ce păsăroi, a drumurilor pietruite şi învolburate-n praf, a soarelui care apune la ora 7, a umezelii care cuprinde întreaga fire o secundă mai târziu, a ecourilor care răzbat când stai cocoţat pe vreo creastă de deal, a fricii de a nu-mi rupe picioarele pe cărări nebătute, a văcuţelor care vin acasă în grup, dar au înţelepciunea de a se despărţi la ceas de seară şi de a merge fiecare spre poarta ei, a apei rece ca gheaţa, de te doare gâtul dacă o bei pe nerăsuflate, a bunicilor care stau încreţiţi ca într-o fotografie din zona crepusculară?

Sincer, toate astea trebuie trăite, ca să simţi senzaţia adevărată. Altceva, e doar vorbă-n vânt.

Copii

Plec în concediu! Yupiiiiiiiii dupiiiiiiiiiiiiiii!!!!

Stăpânul cuvintelor locuieşte la munte

Dacă mergi pe drumul bătrânilor din Valea Speranţei, după cabana vânătorilor şi mai sus de jgheabul animalelor sălbatice, se întrevede pe creasta cea mai înaltă, un fel de locaş acoperit cu buruieni şi alte plante scurte şi ţepoase, în care loieşte Magul. Nu e vrăjitor şi nici duh nu e. El doar are grijă de cuvinte. Le ţine înşirate, pe stelaje de lemn încolţit, undeva în subteran, în inima muntelui, ascunse după uşi de fier greu, ferecate bine şi în întuneric. Le hrăneşte însă, şi le iubeşte. Le protejează de prădători, căci mulţi s-au aventurat să le fure, dar au murit eroic pe serpentinele întortocheate ale văilor şi-a pantelor abrupte. Nimeni nu a putut să-l convingă să mai vândă din ele, sau să le dea drumul din-când-în-când, ca porumbeilor voiajori. Unii chiar l-au ameninţat, însă unicul răspuns al lui a fost că s-a încuiat şi mai bine în ascunzişurile sale, printre galeriile scobite în pământ. Dacă ai survola cu elicopterul, l-ai putea vedea în fiecare dimineaţă ieşind şi luând aer curat, întinzându-şi articulaţiile şi scăldându-şi faţa în soare, ca apoi să dispară în văgăună, într-un fel ciudat, lăsând în urmă un praf auriu.

Până la cuvinte e marea, iar până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii!

Valetul meu personal

Este mâna dreaptă. E bucătăreasă, scriitoare, indicatoare, detectoare, secretară şi halterofilă. E şi sprijin pentru cap, atunci când nu se mai poate susţine de unul singur şi o ia razna, deci un fel de psiholog tăcut.

Droguri, bani şi sex

Azi nu am ce să scriu. Am rămas fără idei. Chiar e gol capu’ meu, săracu’…. Boltă senină, fără parale. Stau ca pe fundu’ butoiului şi n-am ce bea. Înot pe uscat etc, etc… cred că se înţelege. Ideea este că n-am idei. Le-am scris ieri pe toate, ca Moş Craciun, care goleşte sacul de jucării într-o singură noapte. Nu a mai rămas nimic, dar chiar nimic. Deja am scris vreo câteva fraze, care nu au conţinut, având în vedere că se învârt toate în jurul aceleaşi idei, ca muştele în jurul becului. Am să respir adânc de vreo câteva ori, să mă reculeg.

Iar dacă după toată povestioara asta cineva s-ar putea întreba, pe bună dreptate, ce legătură misterioasă are cu titlul pe care l-am dat, ei bine, pot să spun cu mâna pe inimă că nu are nici una. Atâta că un titlu pompos aduce mai mulţi cititori, iar azi mă simt comercială.

Huliganii

M-au furat, m-au jefuit. La impropriu. A nu se înţelege că am pierdut protofelul, căci pe acela, chiar dacă l-ar lua, n-ar câştiga mai nimic. Spun asta pentru că în el îmi ţin doar actele, iar alea, am văzut eu în filme, se pot folosi extrem de bine la fabricarea celor false, pentru infractorii de temut, ce vor să-şi schimbe identitatea. Nu e vorba de lucruri materiale, mie mi-au furat muzica, şi tot mergând pe urmele hoţiei, am rămas într-o expectanţă neclară, căci nu mi-a fost clar cum au reuşit.

Nu ştiu decât să fiu eu

Poate că uneori sunt sucită, poate că unii nu înţeleg perfect mecanismul meu cerebral, dar chiar n-am altul, n-am decât cu ce-am venit pe lume şi puţinul cât a crescut până la vârsta adolescenţei (căci am rămas, în vârful capului, la acel nivel). Nu vreau ca cineva să se supere pentru nimicurile mele, pentru unele cuvinte răsfrânte şi boante, pentru unele gesturi neinteţionate. Nu fac planuri, am mai spus-o într-un post anterior, căci nu-mi ies, atât de grozavă sunt, atât de precisă. Şi-atunci, cum să-şi imagineze cineva că aş vrea să rănesc o furnică măcar… Probabil c-o fac, de mii de ori, trecând pe stradă, dar e fără acel machiavelism sau auto-sadism, pentru care să-mi fi trasat o strategie bine pusă la punct. Nu ştiu decât că sunt chiar puţin altruistă în unele privinţe, şi nu spun asta ca pe-o mare satisfacţie sau împlinire în viaţă, căci nu-mi place că sunt aşa. Aş fi vrut, sincer, să mă fi putut înfige în unele situaţii, să nu-i fi lăsat pe alţii să-mi fure meritele, să nu-mi pese de starea lor, să mă culc fără regret. Dar nu sunt aşa, nici măcar n-am tupeul de a supravieţui uneori, trebuie să mi se reamintească să mănânc la anumite ore, sau să mă aşez o secundă să-mi trag sufletul, când mă agit prea tare.

Nu ştiu să fiu decât cine sunt. Cu bune, cu rele, începând de la creştet şi până la degetele mici de la picioare. Nu mă pot exprima pe de-a-ntregul, decât în limba mea.

Locuiesc şi am să mor în patria Cora.

Stocuri monocrome

Măi… am ajuns la concluzia că e greu fără stocuri. Zic că e nevoie să ai zilnic stocuri de zahăr, de bani, de răbdare şi de culoare. Eu nu m-am putut decide care este culoarea mea, aşa că mi-am făcut mai multe stocuri de roşu, galben şi albastru. Asta ca să nu mă tenteze să emigrez.

Globul de aur

Am văzut în spatele meu o lumină puternică, parcă venită din alte lumi paralele, m-am întors, s-o cercetez, mi-am încreţit nasul şi-am mijit ochii. Imposibil de te holbat la ea! Părea un glob gigantic, plin cu lavă. Cu ceva soi de materie care arde retina.

Am avut pe loc revelaţia cum că am fost invadaţi de populaţiile extraterestre. M-am gândit ce să iau cu mine şi să fug, iar apoi m-a lovit necazul cum că n-am unde fugi. Am câteva borcane cu mazăre, dar alea cât o să ţină sătule trei guri flămânde? m-am gândit în disperare, şi-am continuat o mişcare browniană, de du-te-vino, ala-bala cu emoţiile în gât, ce să mă fac? ce să mă fac?

Am auzit în fundal un fel de voce baritonală, ce aducea a „neaţa” şi m-am întors consternată: cine are chef de glume, în asemenea momente de răscruce? cine poate sta fără să se agite, să caute scăparea, armele de luptă, sau strategia de atac? poate strategia de fugă?

„Ce-i baiu’ dragă?” …

Ce-i baiu’? Ce-i baiu’????

Baiu’ e că arde casa!!!!!!

„Mă duc să mă spăl. Te rog calcă-mi pantalonii de in… se pare că e cald…”

„Uite, a ieşit soarele…”

!!!!…

Cuvintele curg ca laptele

Vorbele tale sunt albe şi gustoase. Le pot unge cu miere, cu dulceaţă de mure, cu sirop de caramel şi să mă răsfăţ cu gândurile tale, căci mă laşi să mă înfrupt din ele, ca şi cum aş fi la ora poveştii de seară. Poţi să-mi spui orice, din gura ta vine doar vara. Propoziţiile se repetă câteodată, ca o melodie de la pick-up, dar au puterea să mă înfioare, să mă îmbujoreze, să mă cutremure din încheieturi. Am să mă sting aceeaşi îndrăgostită, într-o cadă cu lapte, făcută din vorbe…

Despre ce nu vreau să uit

Cum să mă spăl pe dinţi, cum să fac supa de tăiţei, cum să încalţ pantofii cu toc, cum să te sărut, cum să aştern patul, cum să povestesc la telefon, cum să caut explicaţii la ora 3 noaptea, cum să duc în cârcă copilul, cum să mă uit în sus spre cer.

Cum să spun nu, cum să mă opresc sub o streşină când plouă, cum să-mi trec mâinile prin părul tău când e proaspăt tăiat, cum să trag cu ochiul, cum să cânt sub duş, cum să o iubesc pe mama.

Cum să cumpăr ciocolată, cum să-mi cos singură hainele, cum să caut sub pat jucăriile împrăştiate, cum să colecţionez poze, cum să fabric poveşti de adormit, cum să mă dau pe bicicletă, cum să mă uit după tine pe stradă când trebuie să ajungi acasă.

Nici o fantomă nu moare

Toate poveştile adevărate încep cu „m-am trezit de cu bună dimineaţă şi …”, iar eu n-am să mă abat de la regulă. M-am trezit de cu bună dimineaţă şi m-am hotărât să mă târăsc cu mai mare demnitate din pat până la baie. Să-mi aranjez părul şi să mă spăl cu mai mare jovialitate, nu cu faţa mea obişnuită de om chinuit de nesomn. Am reuşit să trec peste toate obstacolele din cale, mii de obiecte minuscule, pe care cu ochii doar de jumătate deschişi n-ai cum să le vezi, dar numai după ce mi-am îndoit degetul mic de la picior într-o maşinută de plastic verde. Am scrâşnit din dinţi, şi mi-am spus în gând că asta nu-i viaţă, iar când am ajuns în final în baie, am stat cu capul pe buza chiuvetei, să-mi treacă durerea, muşcând din porţelan, căci să urlu nu a intrat în discuţie. M-am ridicat încet, cu lacrimi micuţe la marginea ochilor, cu obrajii roşii şi părul zburlit, iar când mi-am văzut imaginea reflectată în oglindă, am avut o reacţie stranie, cum că seamăn cu bunica mea din cealaltă lume.

Noaptea vrajbei noastre

Nu sunt un om pe care să-l iubeşti ziua, sau numai noaptea, pot fi iubită fără noţiune. Nu mă mulţumesc cu clipele de tandreţe care vin inopinat, am nevoie de un nod, acela care leagă fricile instinctive care mă năucesc, timiditatea care mi-a fost făcută cadou la naştere şi sufletul meu de fiinţă mignona.

Nu pot fi ţinută în furtună, nu pot căra în spate dinozaurii unor trecuturi întunecate, nu pot fi decât iubită simplu. Nu pot să iubesc decât aşa.

Sleep will come

În mărăcinişul lunilor şi anilor, se adună unele peste altele fantome mai mari sau mai proeminente, unele paşnice, pline de dor şi iubire, altele de-a dreptul sadice. Şi bântuie nestăvilite printre emoţiile zilnice, printre cearceafuri, printre pantofii de pe balcon şi facturile de pe masă ce trebuie plătite. Somnul nu ajută, căci pleoapele au fost furate într-o după-amiază fără capăt. Merge un pic de aţipeală cu ochii deschişi, pe o canapea strâmbă, cu perne prea tari, cu draperii trase peste ferestrele ce ar putea însemna scăparea. Un vis în mijlocul zilei, fără nălucile de noapte. În rest este mulţumitor somnambulismul cretacic, de copac negru în mijlocul câmpiei, ce doarme în picioare.

Sleep will come. La sfârşitul lumii.

Să nu crezi că nu ştiu

Căci ştiu.

Suflete analfabete

Căutăm, fugim, găsim, căutăm altceva, fugim iară, şi căutăm să găsim. Iar când ajungem faţă în faţă suntem prea laşi, prea moi, prea sentimentali. Nu ne spunem nimic şi începe căutarea. Căutarea unui mod civilizat de a ne iubi. Nu găsim, şi atunci fugim fără să mai căutăm nimic. Ne refugiem undeva între noi.

Viaţa şi moartea doamnei Lenea

S-a născut într-o zi de vineri, în 1900 toamna. A copilărit ca oricare alt păcat biblic, în văzul şi traiul tuturor. A învăţat totul de la părinţi ei iubitori, Lăcomia şi Desfrâul. Surorile ei, Invidia şi Avariţia, au apărut abia mai târziu, căci pe ea au făcut-o de tineri. A trăit în belşug, cu poftele satisfăcute, având mulţi followers. Nu s-a căsătorit niciodată, dar a avut doi copii din flori – Furia şi Trufia, pe care le-a iubit din tot sufletul şi pe care le-a făcut urmaşe şi beneficiare ale averii sale, cele două preluând imperiul construit cu atâta grijă. A murit cu mare suferinţă, însă. Au participat la funeralii sute şi mii de sentimente, au îngropat-o cu lacrimi şi bocitoare. S-a stins ca oricare stea, ce-şi pierde din lumină odată cu zgomotul alarmei de la ora 7 dimineaţa, în ziua de luni.

Insomnie

Ştiu ceasul pe dinafară.

Lumea văzută şi nu auzită

În orişice caz, cel mai bine e să priveşti lumea prin ochi. Ochi de sticlă sau fumurii, ochi de păianjen după câte o noapte de nesomn, ochi de cârtiţă sau de bufniţă, lentile de contact, lupă sau microscop. Fiecare după plac, fiecare după timp sau ocupaţie.

De trăit

Toate zilele sunt la fel. Uneori, mai apare câte o schimbare bine-venită, care dă peste cap întreaga conspiraţie. Acele zile se cunosc încă de la bun început, ai acel feeling de bine, no mater what. Mă trezesc şi după ce deschid ochii ştiu instinctiv că va fi bine. Aud pe stradă ambulanţa, dar nu-i pentru mine, aud clopotele la biserică şi spun un „Mulţumesc” pentru tot ce am, lumea trece încruntată pe stradă, dar eu aud în minte melodia preferată… Ram-pa-pa-pam, Ram-pa-pa-pam… şi ştiu, ştiu, că e una din acele clipe, ce merită reţinută. Nu strânsă tare, căci atunci scapă printre degete.

Copilărim şi noi

Ieri m-am dat pe tobogan şi în leagăn. Refuz să fiu om mare.

Despre plicuri cu frunze

Ultima dată când a venit din delegaţie mi-a adus trei punguliţe cu ceaiuri. Cu aşa miros şi savoare, încât nedesfăcute parfumează întreaga cameră. Le-am pus pe noptieră în dormitor, să le simt în somn, să-mi aducă vise cu cireşe şi iaurt, ca apoi să le deschid, şi să-mi fie ciudă că trebuie să presar în ibricul cu apă clocotită bucăţelele acelea de fructe confiate şi rădăcini tropicale. În schimb ceaiul, a rupt orice prejudecată.

Vreau să spun ce spun tot timpul

Nu ştiu cum să mă explic. Nu ştiu de unde să încep şi unde ar putea apărea finalul propoziţiilor, nu ştiu cum să fac să sune mai puţin pompos cuvintele înşiruite ca pe aţă. Probabil mai indicat ar fi să tac.

Bagheta mea magică

Aş schimba cutia în care îmi ţin zahărul şi măsuţa pe care stă televizorul. Şi sticla de la balcon şi suportul de ziare. Poate aş schimba şi covorul din sufragerie. Aş schimba locul de parcare, cu siguranţă, da, pe ăsta chiar l-aş schimba. Dar în rest, cam atât…

La altceva nu mă mai pot gândi, când e vorba de schimbări. Şi atunci întreb: s-ar merita să am o astfel de baghetă?

Dintre toate fiinţele

S-a remarcat cu desăvârşire una singură. Are de toate, şi toate la superlativ. Este lider înnăscut şi mamă prin definiţie. Nu numai că excelează, dar o face cu modestie, are diplomaţia simplităţii şi farmecul de dedesubt.

Mă ţine în umbră.

Mă ţine în şah.