Unde se duc stelele căzătoare?

Cel mai probabil, ajung în iarbă.

Advertisements

Ergonomia supărărilor mele

Într-o zi ca oricare alta m-am enervat excesiv, nu enumăr motivele. Am urlat, m-am zburlit, m-am certat, am gesticulat, am răguşit. Piticii mei de pe creier se plimbau haotic pe cărările cortexului, de parcă ar fi trebuit să încâlcească toate iţele Universului, aşa cum le simţeam paşii mărunţi şi grăbiţi. La un moment dat, unul dintre ei a coborât pe scăriţa din urechea stângă şi-a plojat drept în bolul meu plin de lapte cu cereale, ca-ntr-un bazin olimpic. A ieşit la suprafaţă după câteva momente bune, s-a agăţat de un inel de grâu cu miere, ca de un enorm colac de salvare, deşi părea că ştie să înnoate. Mi-a zâmbit ştrengăreşte, şi-a dres glasul într-un mod demn şi mi-a zis doar atât:

– Hai scumpo, n-ai putea să ne cumperi şi nouă o maşinuţă?

Grădina de chiparoşi

Morcovii din grădina bunicii au tulpini până la nori şi rădăcini ce ajung aproape de nucleul pământului, macii dospesc seminţe de opiu, ardeii se umflă până când ai senzaţia că le va exploda pântecele, roşiile au culoarea buzelor proaspăt sărutate, iar păstăile nasc boabe de vrej fermecat. Salata verde face pe jos covor creţ, miţos, numa’ bun de călcat cu picioarele goale, mărarul stă falnic printre straturi, ca un paznic neobosit, ce veghează zborul gângăniilor flămânde ce ar roade puţin-câte-puţin din frunzele cărnoase de zarzavat. Pătrunjelul este puţin cam gay, cu aspectul lui de fetiţă cu fundiţe, iar ţelina e ca o cârtiţă ascunsă la subsol, scoţând la suprafaţă doar frunze curioase, un fel de detectivo-cercetaşe, să fie la curent cu se întâmplă la celălat nivel.

Nivel în care nişte siluete lungi culeg murea de pe rug, frăguţele direct dintre mărăcini, au grijă să nu confunde afinele cu nebunelele ce cad de prea coapte, aleg ciupercile otrăvitoare, smulg alunele din tufele înalte şi bat copacii să cadă nucile.

Nivel în care năluci gri-petrol stau seara pe prispa casei, în parfum de regina-nopţii.

Zen

Într-o bună zi am să-mi vând sufletul către necuratul pentru o vacanţă.

Ce rost mai are descrierea aerului cu aspect rarefiat de libertate, a mirosurilor de mâncare făcută pe sobă, a cântecului a ce-ştiu-eu-ce păsăroi, a drumurilor pietruite şi învolburate-n praf, a soarelui care apune la ora 7, a umezelii care cuprinde întreaga fire o secundă mai târziu, a ecourilor care răzbat când stai cocoţat pe vreo creastă de deal, a fricii de a nu-mi rupe picioarele pe cărări nebătute, a văcuţelor care vin acasă în grup, dar au înţelepciunea de a se despărţi la ceas de seară şi de a merge fiecare spre poarta ei, a apei rece ca gheaţa, de te doare gâtul dacă o bei pe nerăsuflate, a bunicilor care stau încreţiţi ca într-o fotografie din zona crepusculară?

Sincer, toate astea trebuie trăite, ca să simţi senzaţia adevărată. Altceva, e doar vorbă-n vânt.

Stăpânul cuvintelor locuieşte la munte

Dacă mergi pe drumul bătrânilor din Valea Speranţei, după cabana vânătorilor şi mai sus de jgheabul animalelor sălbatice, se întrevede pe creasta cea mai înaltă, un fel de locaş acoperit cu buruieni şi alte plante scurte şi ţepoase, în care loieşte Magul. Nu e vrăjitor şi nici duh nu e. El doar are grijă de cuvinte. Le ţine înşirate, pe stelaje de lemn încolţit, undeva în subteran, în inima muntelui, ascunse după uşi de fier greu, ferecate bine şi în întuneric. Le hrăneşte însă, şi le iubeşte. Le protejează de prădători, căci mulţi s-au aventurat să le fure, dar au murit eroic pe serpentinele întortocheate ale văilor şi-a pantelor abrupte. Nimeni nu a putut să-l convingă să mai vândă din ele, sau să le dea drumul din-când-în-când, ca porumbeilor voiajori. Unii chiar l-au ameninţat, însă unicul răspuns al lui a fost că s-a încuiat şi mai bine în ascunzişurile sale, printre galeriile scobite în pământ. Dacă ai survola cu elicopterul, l-ai putea vedea în fiecare dimineaţă ieşind şi luând aer curat, întinzându-şi articulaţiile şi scăldându-şi faţa în soare, ca apoi să dispară în văgăună, într-un fel ciudat, lăsând în urmă un praf auriu.

Până la cuvinte e marea, iar până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii!

Valetul meu personal

Este mâna dreaptă. E bucătăreasă, scriitoare, indicatoare, detectoare, secretară şi halterofilă. E şi sprijin pentru cap, atunci când nu se mai poate susţine de unul singur şi o ia razna, deci un fel de psiholog tăcut.