Continuare povestioara cu…

MY OWN EMPIRE – EA, UNA, DOUĂ. O POVESTE ÎN TREI PĂRȚI. PARTEA A DOUA
Poarta

– Uite Două, ce caraghios arată ciocanul acela în mijloc de nicăieri. Mă întreb ce-ar putea fi?
Nimeni nu replică, căci rochia Ei se sfâșie zgomotos într-o altă formațiune ciudată, un fel de nicovală. Era întoarsă pe jumătate față de celelalte, și se chinuia s-o desprindă, într-un mod grațios și totuși rapid. Două se uita în jur, parcă încercând să prindă linia unui orizont, după care s-ar fi putut cumva ghida, până când zări o scară. Nu era mare, ci era doar întortocheată și, ajunsă lângă ea, văzu că aceasta cobora extrem de abrupt. Jos, se vedea doar o singură culoare rozalie, care îi plăcu, astfel că le chemă să coboare. Una alergă cu o speranță dezinvoltă în pași, pe când Ea venea dezamagită de ruptură. Încă își netezea rochia, pintr-un gest de orgoliu feminin, trebuința de a arată decent, chiar după un asemenea drum. Prima a coborât Două, cu hotărăre. Când atinse pânza rozalie ce se-ntindea cât vedeai cu ochii, chicoti puțin, căci aceasta din urmă era elastică. Asemeni unei trambuline imense, ce vibra din când în când. Coborî și Ea, ce-o ajută și pe Una să ajungă.
Unei îi era puțin frică. Nu mai văzuse așa ceva niciodată și parcă ar fi dat înapoi. Dacă ar fi existat un punct în care să-i piară, ca o nălucă, întreaga mină deschisă, acela era momentul. Nu vroia să perturbe acea pace colorată, care părea mai mult o capcană, decât o țară nouă. Unde se aflau? Nimeni dintre cunoscuții lor nu mai ajunseră aici, să-i poată împărtași impresii… și se simțea pierdută.
Două tresări. Nu era tavan, nici cer deasupra. Era o peșteră cu podele roz, mișcătoare. Scărița pe care coborâseră înainte era tot acolo, dar era unica legătură cu lumea de sus. Dintr-odată, se porni:
– Eu zic să sărim, până se rupe! …nu avem altă cale de ieșire. Trebuie să mai fie ceva dedesubt. Hai! Deodată! Trebuie să ne mișcăm repede, împreună, nu putem sta aici o veșnicie. Și cum în sus am fost, iar laterale nu există, trebuie să coborâm. Dacă nu reușim, vom trece pur și simplu prin pereți! Vezi vreo ușă, Una?
– Nu văd nimic, spuse aceasta, cu o voce stinsă. Era sigură că planul nu era cel mai potrivit, dar veselia ei pierise pe undeva pe parcurs, și nu se putea gândi la nimic. Va trebui, să sărim, într-adevăr…
Pânza se rupse cu greu. Era elastică, și eforturile lor, adunate, erau un fel de crâncenă încercare de supraviețuire. Până și Ea sărea cu putere, cu câteva zdrențe ce se ridicau și coborau din rochie ca niște fluturi. La un moment dat căzură toate trei. Printr-o gaură minusculă, ce le-a înghițit într-o secundă, coborându-le într-un coridor luminat. Lovitura și lumina, la un loc, le făcură să stea minute în șir fără răsuflare, întinse pe jos. Când efectele musculaturii zdrobite s-au mai redus puțin, au rămas doar cele ale luminii. În toată viața lor, nu și-ar fi putut imagina așa ceva. Locuiseră în întuneric? Și cine a inventat asememea transparență? Cei de sus știau că există așa ceva?
Au pornit, ridicându-se reciproc, prin lungul coridor. Capătul era atât de puternic luminat, încât umblau cu mâna peste ochi, ținându-se una de alta. La capăt, nu era nimic altceva, decât prea mult soare. Orbitor, catastrofal, incert și înspăimântător. Ea deschise ochii și leșină instantaneu. O prinse Una, din spate, iar Două era înmărmurită, căci nu știa ce-ar fi putut vedea Ea încât s-o impresioneze în asemenea hal. Cum stătea cu spatele spre curentul de lavă fluorescentă, hotarî că trebuie să vadă cu proprii ei ochi ce era acolo. S-a întors cu grijă, și a deschis pleoapele încet, privind întâi printre gene. Uimită, după ce efectul de orbire, cauzat de lumina astrală, scăzu, a dat nas-în-nas cu o fabuloasă lume de giganți. Erau situate destul de sus, într-un fel de ușă, dar care nu se deschidea spre vreun drum. Până jos de tot, erau sute și sute de kilometrii, ele fiind undeva la jumătatea distanței dintre pământ și cer. Nu puteau decât s-o ia în sus sau în jos, prin cățărare.
Leșină încet, ca și cum n-ar fi vrut să-i dea bătaie de cap Unei, cu două leșuri inerte de resuscitat. N-apucă, astfel, să-i spună acesteia că ieșiseră dintr-un uriaș. Probabil prin ureche.

O caleașcă și o ceașcă
Una o lovea pe Ea peste față și striga cu putere să-și revină.
– Două, nu răspunde! se panică școlărește, cu răsuflarea tăiată. Haide, haide, nu ne lăsa! Nu se poate! Te rog…
Îi explodau venele, îi ardeau ochii și simțea un miros ciudat, o boare limpede de aer ce-i umplea nările. Nu avu putere să se-ntoarcă spre Două, ci se prăbuși peste trupul Ei, fără să mai poată scoate un cuvânt.
O trezi după un timp necalculat vocea lui Două, care așezată pe marginea ieșirii, monologa, cu o privire tristă:
– Ce suntem noi? …gânduri? Nu se poate așa ceva, că doar gândurile, știm cu toții, nu au nici mâini și nici picioare. Nu putem fi nici sentimente, oricât de obosite ne-am simți după toate prin câte am trecut. Și de ce nu se aude nimic? Ce naiba face uriașul ăsta? De ce nu se mișcă?
Se auzi din depărtare vocea Ei, care parcă se simțea datoare să-i explice frânturile de informație, atât cât putea:
– Voi, dragă Două, nu puteți fi gânduri, căci cei din materia cenușie, și știe toată lumea chestiunea despre care vorbesc, probabil c-ați învățat-o la naștere, pur și simplu nu pot. Doar cei albi pot ajunge, după ani și ani de cunoaștere, să fie numiți în grad superior. Eu am trecut de gradul de gând, chiar și de cel de sentiment. Și tot nu știu ce e acolo. Și nu înțeleg nici eu cum se poate ca o lume atât de mare, cum e cea de-afară, să fie pe cât de statică, pe-atât de liniștită. Se prea poate, totuși, continuă Ea, să nu fim în acceași frecvență de timp. Se prea poate ca noi să ne mișcăm foarte repede, iar ei, cu dimensiunile lor gigantice, să poată merge doar foarte lent. Iar vocile lor să fie prea subțiri, noi să nu le putem auzi. Sau să fie atât de puternice, că urechile noastre să nu le poată perceapă. Nu știu unde suntem. Știu doar că am ajuns aici, iar după ce Una se va ridica, îi vom explica și ei ce s-a-ntâmplat. Trebuie doar să găsim o cale spre locul nostru. Nu putem sălășui pe vecie aici în ureche. E prea periculos. Și nici nu-mi încap planurile aici, am nevoie de mai mult spațiu…
Una se cutremură. Nu deschise ochii decât de jumătate. Alt drum? Și nici Ea nu știa spre ce! Imposibil! Au văzut ce era afară, de ce nu se puteau întoarce la locul lor? Ce nevoi ar fi putut avea Ea de spațiu? Și Una ar fi putut să continue șirul de văicăreli interioare, dacă la exterior nu ar fi bubuit o explozie și coridorul lor s-ar fi legănat profund, din încheieturi. Două se prăbuși la pământ, iar Ea se agăță de ceva, un fel de arc.
Lumea se mișca.
Apoi veni ceața. O ceață albă, densă, ca un vânt alb, o furtună rău-intenționată, însoțită de un vuiet de uragan dezlănțuit. Nu se putea respira și Una a izbucnit în plâns. Trebuiau, chiar trebuiau să se întoarcă!
– Ce naiba face? urlă Două, ca glasul să-i răzbată peste vacarmul general.
– Nu știu, răspunse Ea. Cred că fumează. Și vorbește, în același timp. De ce ați crezut voi că uriașii nu vorbesc?
– Nu știu, spuse Două, parcă cu reproș. Una e aici lângă mine. Nu mai putem continua așa. Găsește repede o scăpare. Trebuie să mergem, grăbește-te!
Ea auzi rugămintea doar pe jumătate. Înțelegea și ea perfect situația, nu era nevoie să i se explice. Trebuiau să plece, știa. Acum că a văzut cu ochii ei lumea de afară, era parcă mulțumită, însă dacă Una și cu Două credeau că vrea să ajungă înapoi de unde au pornit, se înșelau amarnic. Va merge înainte. Îl va părăsi pe uriaș, oricare ar fi fost riscurile. Vroia ca visul ei să fie adus în lumea cea mare. Va reuși să-i facă pe toți s-o audă. Nu știa încotro ar trebui să vorbească, dar știa un singur lucru – ea avea multe sentimente, înăuntrul ei, adunate în ani și ani de învățare și de creștere. Ce nu cunoșteau ele despre trecutul ei, era că ajunsese foarte sus în ierarhia lumii albe. Ar mai fi avut poate un singur pas, și ar fi fost mai mult decât regină. Însă nu putea fi Mai-Marele lumii microscopice, dintre oase, ci trebuia să cucerească lumea celor care contau cu adevărat: giganții! Trebuia să-și construiască aici palatul ei. Aici își va realiza domnia.
Visele Ei fură întrerupte când, de nicăieri, apăru un obiect de proporții inimaginabile, un fel de vulcan, ce se ridica de jos, încet-încet. Putea fi un fel de ascensor? Unde ducea, dacă nu în sus și-n jos? Acolo trebuiau să ajungă.
Așteptă momentul potrivit, și le chemă. O urcă pe Una pe trena ei, iar apoi se prinse cu brațele de Două.
– Va trebui să sărim. Ca atunci când am perforat timpanul. Hai Două! Acum!! E unica noastră șansă!

Cu surle și trâmbițe
În plutirea lor, leneșă, printr-un aer dezinvolt, au atins marginile ceștii fără prea mari probleme. Iar când cana respectivă a fost așezată pe suprafața mesei, cele trei au zburat iarăși, în aceeași formație, către suprafața mesei.
S-au simțit eliberate. Nici Una, nici Două nu puteau explica sentimentul, dar simțeau că-l au și erau bucuroase. Însemna că valoarea lor a crescut. Erau deja mai mult decât două novice, pierdute între cărările cerebrale, colindând, de cele mai multe ori, fără sens tărâmul Rațiunii.
Însă Ea a atins fața-de-masă ca o adevărată matcă. O mamă a unui stup ce roia în jurul ei, cu un bâzâit însuportabil, cu ochii înlăcrimați încă de la lumina incandescentă. Cu triumf, și-a ridicat genele către un cer pe care nu și l-ar fi putut niciodată imagina a fi atâta de frumos, roșind de o plăcere ascunsă a cutezătoarei reușite. N-a avut suflare, vreo câteva minute bune. N-a vorbit încă vreo două ore, după aterizare. S-a mirat doar, în sinea ei, când a descoperit că uriașul pe care tocmai îl părăsise, era o femeie, și nu un bărbat, cum a crezut ea în tot acest timp. Nu mai conta oricum. O învinsese. Victoria era cu atât mai dulce, cu cât asemănarea dintre ele era mai mare. A lăsat-o în urmă, așa simțea, chiar dacă în acel moment uriașa ar fi putut s-o strivească în orice moment și absolut fără niciun efort. Se afla pe o masă, printre mari ceșcuțe de cafea, aranjate-n farfurii ce probabil că în ochii uriașei erau micuțe, însă pentru Ea erau precum margini de galaxii.
Dar zâmbea. Pentru prima oară, de la începutul fantasticei lor călătorii, către lumea luminilor.

Paznicii
Nici pe masă nu puteau să rămână. Lupta trebuia să continue, spre un punct fără întoarcere.
Una se trezise și ea, iar Două își mușca buzele, frământată de situația în care se aflau. Ce-ar fi putut zice? Nu mai puteau fugi. Trebuiau să se odihnească undeva. Măcar puțin timp, până se mai clarificau posibilitățile. Uneori, neașteptatul vine cu soluțiile cele simple și mai atrăgătoare, iar dacă s-ar fi putut întâmpla asta, viața lor ar fi putut fi salvată. Nu era ușor de a lua decizii în astfel de momente.
– Totuși, cum de-am plecat tocmai azi din mintea uriașei nostre? întrebă Două cu un fel de ură în glas.
– Nu știu, răspunse Una. Eu oricum nu mai știu nimic. M-ați dus cu voi, și-am acceptat, deși uneori simt că-mi lipsesc pereții camerei mele. Uneori simt că mă pierd cu firea. Înțelegi, Două? Eu nu-s ca voi! Tu ești puternică, iar Ea înțelege. Eu m-am născut să vorbesc frumos, să fiu o bomboană fericită, să fiu acolo pentru ceilalți. Drumul ăsta, vremea de aici, de-afară, faptul că mă uit la uriașă din cealaltă parte a universului… pur și simplu mă bulversează. Nu mai pot să-ți răspund la nimic, căci eu nu mai vreau să merg. Aș vrea să rămân, dacă nu vă supărați. Serios! Continuați fără mine, dacă așa decideți…
– Nu fii prostuță, Una, și nici nu crede că pentru noi ceilalți e mai simplu cumva. Ți se pare că Ea e mai bine? Uită-te și convinge-te. Vezi cum stă rezemată de reușita ei, dar cum nu răsuflă? E terminată de propria ei învingere. S-a învins pe sine, nu pe marea uriașă.
Conversația le-a fost retezată când din cer s-a auzit un tunet, urmat de-un hohot de vibrații. Uriașa nu era singură, ci vorbea cu cineva. De după ceștile imense de cafea, nu se vedea nimic, trebuiau ocolite pentru a dezlega misterul.
Ea s-a ridicat în grabă, netezind iar rochia imperfectă. Se putea ca tărâmul fermecat al lumii celei mari, să fie prea mare pentru ea.
Vorbele sub formă de tunete, a ceiluilalt uriaș, erau prea dese. Sunetul le asurzi cu totul. Ea realiză în grabă că cel de-al doilea uriaș era diferit. Vorbea cu un alt timbru și probabil că era mult mai mare în dimensiuni, deși nu-l putea vedea. Se hotărî să iasă din ascunzătoarea protectoare a ceșcuțelor de cafea și se arătă singură, suplă, maiestuoasă, în mijlocul mesei. Rochia îi era murdară și ruptă, dar straturile de voal fluturau cu o grație greu de imaginat. A stat dreaptă de spate, aproape cu mândrie, uitându-se fix în față, unde un uriaș de-a dreptul uriaș, vorbea și gesticula. Acesta se opri când o văzu, încremeni apoi de-a binelea când Una și Două se arătară și ele în spatele reginei. Zgomotele se dizolvară în aer, și o tăcere cumplită se așternu peste toți. Una privi înapoi, și șopti către Ea:
– Cred că uriașul nostru e o femeie, iar cel din față pare a fi bărbat! rosti ea, cu o urmă de îndoială în glas.
Dar nimeni nu-i bagă în seamă reacția. Ea nu se clintea din loc, iar Două părea parcă sfâșiată, obosită, și tremura din toate încheieturile. Clipele se zbenguiau, fugind unele după altele, nimeni nu mișca. Regina Ea, cu cele două însoțitoare, se aflau pe-un pătrat roșu al feței-de-masă, fiecare cu o alură demnă și apăsătoare, în același timp. Toți priveau spre uriașul cel mare, așteptându-i un gest, o grimasă, o urmă de înțelegere.
Iar atunci se porniră din nou vorbele cele tunătoare, ce ieșeau din gura lui ca niște câini scăpați dintr-un lanț lung, ogari ai unui împărat ce nu iese niciodată fără ei, la vânătoare. Lumea se mișcă într-un cutremur, masa vibra, iar cănile de porțelan păreau pornite să se verse.
Un potop a început a se rostogoli peste firavele temerare.

MY OWN EMPIRE – EA, UNA, DOUĂ. O POVESTE ÎN TREI PĂRȚI. PARTEA A TREIA

Tunele subterane
Retragerea nu a fost deloc demnă. Regina Ea urla către celelalte, cerând o fugă rapidă, salvatoare. Ceva nu a fost bine, sau poate că nu au înțeles ele. Palatul regal trebuia a fi construit acolo, pe masă, unde să și rămână. Dar condițiile erau total neprimitoare, iar acum planul nu putea fi îndeplinit.
Posibilitatea unei înghițiri, a unei morți prin înecare cu cafea, era mai mult decât reală, astfel că cele trei fugiră departe de porțelanurile pline, către capătul mesei, lângă uriașa ce părea înmărmurită. Ea putea fi singura salvare, astfel că alergau iute, fără să privească înapoi. Întâi i-au văzut palma pe masă și o escaladară, și-au continuat apoi cu brațul și umărul, prinzându-se în final de câteva fire de păr, urcând tot mai sus, mai sus. Se refugiară într-o peșteră întredeschisă, prin care venea aer cald, pe o pătură moale. La un moment dat, au rămas pe întuneric.
– Suntem în gură, a șuierat Două. Am ajuns aici, dar e ca și cum am fi mers înapoi.
– Nu-i nimic, replică Una. Afară era prea periculos, iar noi suntem mici de tot… N-am fi avut cum să ne apărăm…
– N-o să putem construi nimic, continuă Două, ca și cum nici n-ar fi auzit că Una a vorbit. Simt că îmi pierd speranța, poate că tot mai bine era acasă! Dar asta ne duce la concluzia că întreg drumul a fost o greșeală, că toate eforturile noastre n-au avut absolut niciun sens. Poate că nimeni nu va observa c-am lipsit, și-atunci ne putem întoarce… dar cum rămâne cu visul nostru…?
În gura uriașei era într-adevăr prea cald si umed.

Coșuri de fum pe porțelanuri
Au dormit. Vreo câteva ore. Iar când s-au trezit, lumea era cufundată în tăcere. Și viața părea moartă, aerul rar, iar secundele-un voal. S-au trezit pe rând, cu o liniște apoasă în priviri. Părea ca și cum s-ar fi înțeles în somn.
Au ieșit la lumină, coborând pe buză, și din nou prin păr, până pe umăr și pe braț, până jos. De data asta nu s-au mai oprit pe masă, ci au coborât pe podele. Dungile maro din lemn păreau nesfârșite. Au găsit după lungi căutări o așchie ruptă, și-au coborât mai mult, printre scânduri. Acolo nu era nici prea multă lumină, nici zgomote cutremurătoare, nici măcar un fir de speranță.
Dar nu erau nici pericole. Erau ferite de cei doi uriași, care vorbeau, dar, de data asta, în șoapte prelungi. Îi auzeau din când în când povestind sau chiar râzând, și de jos vedeau fumul urcând până mai sus de cer, către nu se știe ce, departe de ceștile amenințătoare și de posibilitatea accidentului de a te afla în calea lor.

1700 de camere și-un singur boudoir
Palatul regal începea să prindă contur. Ridicat fără grabă, cuprindea o arie întinsă, atât pe orizontală, cât și pe verticala. S-au ridicat turnuri unele după altele, și s-au decomandat enorm de multe camere. Fiecare etaj, fiecare palier, aripa de nord și de sud, fiecare ungher, toate erau închise în câte-o cameră, mai mare sau mai mică, inclusiv holurile având formă pătrată, semănând cu niște odăi de magazie. Au mai coborât și alții prin urechea uriașei, din ordinul cenușiu sau chiar din cel alb, în acea zi.
Dar nimeni nu putea contesta rangul Reginei Ea. Și nimeni n-ar fi intrat în acea unică încăpere pe care a păstrat-o – un iatac ascuns în semi-întuneric, cu perdelele tot timpul trase peste obloane, fără veioze sau alte accesorii. Nimeni n-ar fi îndrăznit măcar să bată la ușă.
Uneori Regina Ea se plimba prin grădinile de sub podea, între negrele urme de viață pământeană, învăluită într-o singurătate aproape tangibilă.
Una îi erau mai mereu aproape, dar niciodată lângă. O privea de la distanță, o mustra sau o încuraja, îi simțea deznădejdea. Vedea visul ei împlinindu-se, palatul ridicându-și crengile către o lume mai bună.
Două nu intra niciodată în castel. Dormea afară, sub ștreașinile largi.

După un timp, lucrurile s-au mai așezat. Nimeni n-a mai pomenit nimic despre cum s-a ajuns acolo, sau despre ce-a fost vorba. Fiecare tăcea și privea trecerea anotimpurilor, începând să iubească o libertate aparentă. Viața trecea altfel aici, și erau cu toții liberi. Cu toții și toate. Așa credeau, cel puțin.

Doar ele trei știau adevărul. În ziua aceea, uriașa s-a ridicat târziu de la masă, iar când n-a văzut-o nimenea, s-a aplecat și le-a cules de pe jos. Le-a rugat să vină înapoi, în mintea ei, însă regina n-a vorbit nimic. Probabil că nici nu putea. Astfel că uriașa le-a eliberat din palma sa, a călcat peste lemn, iar lemnul peste ele.

Despre ce-a fost vorba
Regina Ea a încremenit, când a aflat că uriașa cea mică a cerut plecarea lor din mintea sa. A influențat-o în asemenea mod, încât să creadă că-și dorește să demonstreze ceva cuiva, pe când, în adevăr, nu era mai mult decât o simplă unealtă.

Una și Două n-au fost nimic mai mult decât acele două Vorbe dulci…

Iar Ea – cea mai frumoasă și mai mare dintre Pasiunile ce și-au pierdut mândria pe o față-de-masă în carouri…

Advertisements

Am realizat

Ca am privit intreaga treaba perfect gresit. Adica, nu e bine sa ai scopuri mari, ci unele mici de tot. Nu mai lungi de o zi-doua, maxim o luna inainte. Cam ca si faza cu facturile, care nu vin dinainte pentru un an intreg, ci iau totul pe-ndelete, lasandu-te sa iti poti propune reduceri sau mariri pentru perioada urmatoare. Astfel, m-am hotarat sa-mi impart scopurile pe clipe. Am realizat ca eu stateam ca-ntr-un muzeu, privind tabloul de la distanta, cu asezare in plan si rama si sistem de securitate si alte unghiuri de luminozitate. Insa nici macar pictorul nu s-a uitat asa la el, ci l-a impartit,  parca asa e metoda, in patrate, ca in caietele de matematica, pictand pe rand. Cu rabdare. Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca si eu trebuie sa fac la fel. Sa impart scopurile in clipe, iar clipele in patratele.

Altceva

Cat de altceva poate sa fie altceva, in ziua de azi? 
Si aici ma refer la propriu la ziua de azi. Ar inseamna sa apara brusc ceva ce nu e acel ceva, deci sa fie un altceva, care sa fie totusi din aceeasi categorie cu ceva, caci altfel nu s-ar putea numi asa. 
Poate ca eu ar trebui sa fiu altundeva, acel unde fiind tot aici, dar intr-o alta dimensiune. Fiind din aceeasi categorie de altceva, dar la fel de ceva, fiind altundeva, si atunci, oare unde? Unde altundeva?

Cele doua momente ale mele

In sfarsit, pe canapea. Nu pot zabovi mult, cel mult doua minute. 120 de secunde, timp in care inima imi va bate aproape de tot atatea ori. E bine sa ai asa o pace… Chiar daca numai pace nu e, caci masina de spalat m-a anuntat ca a terminat de rasucit hainele ude, cuptorul probabil ca s-a supraincalzit deja si e timpul sa arunc in el friptura, aspiratorul desirat pe covor ma cheama sa-l adun si tot asa. E bine sa am doua minute in care sa ma rasfir si eu pe sofa, o mana aici, un picior acolo, si din cand in cand un cantecel, caci toata familia trebuie sa participe la song-ul elefantilor din Mowgli. Calm, lene, cascat prelung, clipit foarte rar si realizez ca muncesc prea mult.
 Si totusi, trebuie sa admit ca acele clipe in care ma desfasor prin nemiscare, sunt unele dintre cele mai plictisitoare, nu?

Baloo? Ba da!

Unii sunt foarte ursi. Prea ursi, fata de limita normala. Nu pot sa fie ursi simpli, chiar daca se sforteaza de tot, chiar daca viata lor ar fi pusa in pericol. Nici nu pasesc ca niste ursi obisnuiti. Se apasa tare cand pe-un picior, cand pe altul, ca intr-un fel de leganat, si se scarpina foarte des, iar dintii le sunt lungi sub gingii. Chiar se pot recunoaste, fara prea mari eforturi, dupa cararea din mijlocul capului si dupa hainele in culori amestecate, dupa felul in care beau ceaiul si dupa ce ceas poarta. Unii dintre acesti ursi altfel-decat-toti-ursii, sunt chiar mai diferiti, fiindca nu au ureche muzicala si fac burta dupa prima masa adevarata, fiind atat de inspirationali, ca-ti vine sa scrii despre ei!
Baloo? Ba nu!

Apoi înapoi la tine

Am avut un început și-acum suntem undeva după aceea. Era normal sa fie asa. Nu ma pot invarti decat in cerc. De la tine, tot la tine. Si ajung sa fiu tot eu, iar tu, tot tu, si noi, aproape la fel. Neschimbati, doar cu mai mult timp. Radem de timpul asta, ca si cum ar fi fost un fel de meci pierdut, din divizia C. Divizia C de la Cercel.