Hunii, gotii si ostrogotii

In ultima vreme am senzatia ca toata lumea a luat-o razna! Ca a dat in lume strechea, si pe toti i-a cam luat gaia. Furibunzi, iritati, toti pusi pe scarba, fiecare cu naduf si pandalii, impartind toane si turbare, bombardand pamantul cu manie, navalind, invadand, prapadindu-ma! De unde, zau, atata vrajba, asa netam-nesam?

E timpul!

Un om fara umbrela, e un om plouat. Si, tortura chinezeasca cu picatura, siroaiele de lacrimi de crocodil, atmosfera condensata pe mocaneste, sau turnarea cu galeata ma determina sa evaluez riscul. Riscul de a nu avea umbrela. E cazul. E cazul sa-mi cumpar umbrela.

Tare e usor cand e greu!

Pai cand e greu, mi se pare mult mai simplu, caci astronomia complicatiilor e pe intelesul tuturor. Astfel, iau harta in mana, si-adun slabul si infometatul curaj, pornind spre soare-rasare-c-o-rezolvare. Dar ce sa fac cu situatiile cand e usor? Ce am, efectiv, de facut?

Ne intalnim acolo

…unde ne simtim confortabil, unde putem sa fim noi si nu altii, ne intalnim la mijloc, sau intr-o parte, poate fi la vedere sau poate in umbra, ne intalnim unde credem ca e liniste, ca e calm, ne intalnim sa ne vedem, sa ne auzim, sa simtim prezenta unuia si-a celuilalt, ne intalnim impreuna.

Sigur, toamna

A venit acuma dimineata, s-a infiintat, cu bagajele si geamantanele, si cu toata ceata ca o pelerina in urma, stand in usa, pufaind si bolborosind ceva de neinteles, referitor la cum sa i se pregateasca ceaiul, apoi camera, cum sa-i fie puse prosoapele si cuverturile, mormaind ceva despre intregul program pe durata sederii ei, legat de ore de trezire si de-adormire, si de toate chestiunile ce trebuie facute intre timp. Sigur, asa e ea, vine ca vantul, pleaca fara s-o simti, dar macar ma consolez la gandul ca atat cat sta aici, ne-ndoapa cu fructe si cu ploaie marunta.

Asta este, sau despre cum te pot omori niste pantofi

Moarte lenta, dureroasa, sangeroasa, cumplita si cruda. Arma lor suprema? Tocul! Pantofii sunt niste criminali tacuti, extrem de priceputi, care ma invita in fiecare dimineata sa-i incerc, impresionandu-ma, ca orice pradator, cu formele si liniile lor elegante, ca in final, sa ma omoare absolut la fel. Eu mereu ii cred inocenti, ei insa dovedindu-se a fi doar o sleahta de derbedei-vagabonzi-huligani-distrugatori-anarhisti, care imi dovedesc, de fiecare data, negresit, ca increderea ce le-o port e total nefondata. La inceput lucreaza fara sa-i simt, dar apoi, cand crima devine evidenta, e mult prea tarziu, caci sunt in plina strada, printre doamne, doamne care au in privire acelasi strigat de ajutor ca si mine, dar care tac aidoma pantofilor in care isi duc veacul. Nu inteleg de ce niciuna nu indrazneste sa-i abandoneze in mijloc de trotuar, jur.

In white rooms

Sunt de cateva luni bune in camerele albe ale neconcentrarii. Privirile mi se duc, vorbele mi se pierd, gandurile imi raman, somnul mi se stinge. In camerele astea albe ale neconcentrarii e periculos sa intrii. Sunt multe, legate unele de altele, luminoase si primitoare, si, ca intr-un catalog de design interior, unde casele sunt oribil de perfecte, iti dau senzatia ca nu esti om, ci un mic monstru care nu face deranj, nu lasa pete, nu strica, nu foloseste nimic si la nimic. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, in camerele neconcentrarii, chiar nu pot sa consider ca as avea alt rol, decat cel de decoratiune, sfestnic alb in care lumanarile n-au voie sa fie aprinse, perna alba pe care nimeni n-are voie s-o imbratiseze si tot asa, si tot asa, ca n-am fost prea atenta la ce-am spus mai inainte. Weird.