CV-ul domnişoarei Lună-bec

Unica fiică la părinţi, s-a dezvoltat în copilărie cât un bob de orez. Nimeni n-a crezut că va mai ajunge vreodată mare, dar ambiţioasă din fire, a demonstrat tuturor de ce este ea în stare. Când era mică se juca cu soldăţei şi cu machete de avioane ruseşti. Apoi, prin adolescenţă a devenit mare fan al filosofiei chinezeşti, referitoare la autodisciplină, iubirea pentru împărat, munca fără contenire. A făcut generala remarcându-se în special la ştiinţele exacte. Apoi liceul a fost o floare-la-ureche, alegând clasa de arte şi meserii, sincer mai mult pentru meserii. Conform carnetului de note, plin de steluţe şi plusuri, s-a înscris la două facultăţi, cea de automatizări şi cea de design interior. A făcut master-ul cu specializarea estetică avangardistă şi şi-a luat doctoraltul în arte ambientale.

Şi-a depus CV-ul cu două săptămâni înainte.

Nu l-am citit prea atentă. Are generală, are facultate, doctorat, nemăritată… bună a fi, mi-am zis. Am s-o chem la interviu.

S-a înfiinţat la ora fixă. Mai să fie… şi eu n-am terminat de-mi fumat ţigara… I-am deschis. Perfect dreaptă de spate, cu cocul bine strâns, cu fustă apretată şi călcată. Eu foarte ciufulită, în pijama, cu ţigara în colţul gurii. Pofteşte, i-am spus, printre vălătuci de fum. A intrat fără zăbavă, şi fără niciun cuvânt, cu mişcări robotizate, a aruncat conţinutul scrumierei la coşul de gunoi.

Am urât-o pe loc, din toată inima.

P.S. Din cauză că trebuie s-o văd zilnic (a se înţelege că am angajat-o, totuşi), am în fiecare noapte coşmaruri de genul „acolo ai uitat un colţişor” sau „scama aceea ne cam dă de furcă, nu?! (urmat de un râs din-acelea de vrăjitoare sub acoperire)”…

Cai verzi pe pereţi

O casă plină este cea în care ai tot luxul de pe pământ. Butoane pentru orice dorinţă, perne moi, ceai de lămâie cu gingseng ce-abureşte-n ceaşcă. Un tapet cu forme care să nu zgârie ochii, perdele asortate, lămpi în toate colţurile, să poţi citi în voie. Valet şi bucătar, parcator. O menajeră voioasă, ce cântă dimineaţa şi nu te trezeşte brusc, de să-ţi pierzi visele, însă cu care să poţi povesti, dacă te simţi prea abătut. Câţiva câini frumoşi, care să se usuce de zăpada de afară în faţa unui şemineu înflăcărat de îmbietor. Zece grădinari care să facă forme de îngeri sau sculpturi de dinozauri în faţa geamului de la sufragerie, să te distrezi încă de la prima geană de lumină. O piscină acoperită şi una descoperită, camere de baie unde să savurezi ştirile din ziarul local, cu încălzire-n pardoseală. Mii de vaze cu flori, mii de tablouri de familie aşezate crescător, şi un singur ceas, să nu deranjeze cu ticăitul său excesiv. O oglindă mare-mare, în care să apari în lungime, când vrei să ieşi pe uşă, şi una mică-mică, în care să încapă doar o parte dintr-un ochi, pentru demachiaj. Am zis oare „butoane pentru orice dorinţă”? Da, am spus. Cu siguranţă. Dar totuşi, accentuând partea cu niciun fel de tehnologie complicată, cum ar fi uşile automate sau robinetele ascunse privirii. Patru camere, cu trecere dintr-una într-alta, unde să atârne greu umeraşele cu rochii din şifon. O pisică lentă de grasă, care să fie mai mult un decor, decât o necesitate, căci nu face altceva decât să se-ncurce printre picioarele musafirilor sau să sforăie mititel. Covoare curate, dar plăcute pentru tălpile goale, şi câteva duzini de leagăne, în diferite colţuri languroase ale casei. Un pod întins, unde să încapă câte o cutie pentru fiecare obiect folosit la un anumit moment dat, şi în care să urci fără prea mult efort. Un foişor în grădină, pentru admirat vremea bună, un beci plin de vinuri şi brânzeturi rare, trufe sau alte delicatese, o cutie poştală cu numele încrustat, suficient de mare, încât să nu se-ndoaie revistele proaspăt scoase de sub tipar. Un garaj nici prea-prea, dar nici foarte-foarte. Exact cât fiecare să poată realiza o deplasare decentă. Şi-un Rolls, evident pentru momentele impresionante, ca aniversările, când toţi merg împreună. Un garaj care să fie însă, mai presus de orice, dotat cu multe ustensile, unelte şi instrumente de precizie cu care să poţi sparge, la orice oră, stima de sine crescută până-n tavan, de la atâta răsfăţ.

Groovy

Doar eu şi muzica şi persoanele necunoscute şi luminile obscure şi fumul. Când simt că lumea îmi fuge de sub picioare, că sunt doar eu on the dance floor sau când îi simt pe toţi ceilalţi ca făcând parte din mine. Când mă învârt odată cu ritmul, sau stau şi contemplu momentele cu tempo scăzut, s-o iau de la capăt, cu inima plină, când mă strigă să revin. Când n-am nevoie de oprire, căci mişcarea înseamnă un bine ce nu poate fi egalat. Când îţi zâmbeşti cu subînţeles şi când împarţi aceleaşi trăiri şi emoţii cu toată marea aceea de oameni. Doar eu şi ei, intrând în transa dulce.

Răsărit

Dacă mi-ar răsări în palmă o balenă de o sută de tone, oare aş mai putea să mai aplaud? Dacă mi-ar răsări pe spate aripi de musculiţă de oţet, oare aş mai putea să mă mai aplec să-mi leg şireturile? Dacă mi-ar răsări pe picior un labirint din gard viu, oare aş mai putea să alerg desculţă pe asfalt? Dacă mi-ar răsări în ureche un gramofon de dinainte de război, oare aş mai putea să-mi ţin echilibrul pe o sfoară? Dacă mi-ar răsări în talpă ghimpi de tulpină de trandafir, oare aş mai putea să port şosete în dungi?

Şi dacă mi-ar răsări în faţa ochilor o zi perfectă? Oare aş putea s-o mai ajung?

De ce nu vreau eu să am super-puteri

Să nu fiu tentată să ridic la fileu comentarii alambicate la adresa celor mari, să zbor deasupra unui cuib de nuci, să arunc în aer osuarul luptelor seculare cu un adevăr invizibil, să pornesc potopul remuşcărilor târzii, să rup cu mâinile goale lanţurile unei sclavii impertinente, să dobor din privire cazemata unor generali mult prea singulari, să bombardez, în cel mai rafinat mod, oraşele lumii a treia.

Degetar

Eu sunt mică, iar lucrurile mici îmi vin pe măsură. Pot să încap în locuri extrem de strâmte – cutii de chibrituri, sau găuri de carii. Pot să mă fac şi mai mică, atunci când sunt tristă sau amărâtă sau supărată. Devin un fel de punct minuscul, o urmă de creion. Când sunt veselă, însă, proporţiile mele sunt de mărimea unui destoinic degetar. Copacii sau alte lucruri care cresc obositor de mult, mă fascinează şi mă fac să le iubesc foarte mult, prin simplă dorinţă de căţărare către locuri nebântuite de mine până atunci. Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna oamenii mari iubesc oamenii mici de tot.

Maladia clătitelor cu gem

Viaţa unor astfel de bucate nu e simplă deloc, deşi aşa ar părea la o primă privire. Pornesc toate deodată, în acelaşi castron mare şi verde, stau cuminţi şi niciun sunet nu scot, în aşteptarea unui polonic. Ele cred că-i salvator! Le ia pe rând, astfel că n-au de unde să ştie că merg direct către încinsa tigaie. Ajunse acolo, se încălzesc tare bine, fapt ce le place enorm, dar în scurt timp vine cumplita tragedie, căci se îmbolnăvesc! Încet-încet le apar pete! Nici cel mai vestit dermatolog nu are leac pentru aşa ceva, iar ca situaţia să fie gravă în adevăratul sens al cuvântului, în mijlocul situaţiei lumea le este răsturnată cu josu-n sus, şi nu mai văd nimic, chiar absolut nimic, înafară de păcătoasele lor de pete.

Buboase şi supărate, sunt scoase din tigaie. Ca se se-mbuneze puţin, sunt umplute gingaş cu dulceaţă. Rulate bine, supurând gem arămiu, stau unele lângă celelalte, aproape ca la început, pe o farfurie lunguiaţă. Păcat că într-o clipită apare un flămând.

Ele cred că-i salvator!

P.S. Omagiu celei care le face atât de bune!

Ceara de pe cerul gurii

Am momente foarte rare, în care nu pot să vorbesc. Şi atunci încerc să mă exprim altfel. Am bătut pe colţul mesei în codul Morse, am făcut pe perdele puncte în relief în alfabetul Braille, am scris coduri poştale pe uşi şi ferestre, coduri genetice pe perne şi pături, am vorbit limba de lemn a parchetului scârţâitor, am desenat cu graffiti pe pereţi, am comunicat în sisteme binare cu lămpile din dotare. A ieşit un mare puzzle. Limba mea se încăpăţânează uneori să rămână închisă în seiful de tăcere.

Cora la cor

Da, este noua mea preocupare. Stau în faţa oglinzii, să părem două persoane-n loc de una, şi cânt imnul Americii, ba vocal, ba la cimpoi.

P.S. Dacă în ultimele zile toţi au luat-o razna, mă simt şi eu eliberată în sfârşit să mă exprim, pe cât de artistic pot!

Marafeturi

Fac nazuri. La orice. Azi m-am trezit cu faţa la cearceaf, şi se pare c-am luat cearceaful cu mine, oriunde m-am dus. Când am toane, ştiu că bucata de pânză prost croită e de vină. Mi-a tulburat somnul, mi-a umplut capul de capricii şi fiţe. M-a făcut să am vise întortocheate, pline de fantezie, dar şi de fandoseală. Iar când mă trezesc, mă supără apa de la robinet, vecinul de la 4, maşina argintie ce stă pe locul meu de parcare, fulgii ce-mi intră pe nări când respir, scările de la serviciu, agenda fără semn de carte, telefonul pe care nu-l ştiu butona, ora 3 a zilei, ora 4, ora 5. Către seară, straniile mele dispoziţii îşi revin puţin-puţin, devin mai umană, devin mai calmă. Când ajung din nou în pat, chiar nu mai am nicio pretenţie exagerată. Dar, într-un mod tare ironic (spurcată găselniţă), mă întorc zâmbitoare cu faţa… la cearceaf. Somnul dulce e un moft în ziua de azi.

Pe pământul făgăduinţei

Stăteam culcată la pământ, încercând să înţeleg diferenţa ca de la cer la pământ, între mine şi tine. Noi nu eram ca şi alţii, tot o apă şi-un pământ. Nu puteam nici măcar să fug mâncând pământul, astfel că mi-am lăsat ochii-n pământ, căci tu nu erai nicăieri. Parcă te-ar fi-nghiţit pământul. Am simţit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Am simţit cum fac degeaba umbră pământului. Aş fi vrut să mă strângă Dumnezeu de pe pământ. Mi-am pierdut în final speranţa şi-am intrat în pământ de ruşine.

Însă exact acolo te-am găsit. Locuiai în buricul pământului.

Trăgându-le cu ochiul tuturor adormiţilor

Îmi place cafeaua ceva extraordinar. Nu ştiu cum rezistă unii fără să bea o astfel de licoare – făcătoare de minuni. Orice dimineaţă are altă alură, dacă sorbi încetişor un strop de fiertură a unor boabe aromate, în combinaţie perfectă cu laptele dulce.

Zahărul însuşi se simte maxim onorat să fie în acea ceaşcă, e mândru că a fost făcut să o îndulcească.

I’m an alien

Nu e simplu să fii altfel. Nu e nici prea confortabil, uneori. Trebuie să ţii ştacheta foarte sus, astfel încât ceilalţi să te poată recunoaşte, după toate semnele specifice, să pluteşti într-o altă atmosferă, greu respirabilă, apăsătoare chiar, să ai capu’-n nori, cu ochii-n patru. Să ai idei diferite faţă de toţi tereştrii, să fii inovativ în ale iţelor comportamentale, să fii la curent cu ce se-ntâmplă în alte paradisuri universale.

Lasând totul la o parte, eu chiar mă simt altfel. Ba mă grăbesc când lumea doarme, ba simt cum mă preling ca un sirop mult prea dulce, când alţii fac grafice şi stabilesc target-uri. Intru prin pereţi cu privire fantomatică, dărâm în cale obiecte mari sau mici, las cercuri de cafea pe hârtii, mă împiedic de cabluri. Nu înţeleg ce se întâmplă în lume, dar deschid cărţi ale autorilor ruşi şi să am senzaţia că mă plictisesc pe alocuri. Dispar când toţi stau în acelaşi loc, şi revin abia când lumea se pregăteşte de plecare. Sun la telefon prieteni foarte antici, dar nu le spun nimic serios. Îmi vine să umblu desculţă în zăpadă, scoţând foc pe nări. Mă volatilizez în jurul micului dejun, ca să răsar seara târziu, în faţa unei foi albe, care parcă-mi vorbeşte mai multe decât orice om. Ba sunt transparentă, ba sunt de contrast. Car după mine trei sute de liste umane, ca la urmă să fac totul conform stilului meu total nelumesc. Mă aflu într-un spaţiu cosmic nesfârşit în care îşi mai duc viaţa şi alţi aştrii, însă nu ştiu cum se face că nu ne întâlnim niciodată.

Dorm cu ochii deschişi, însă nu visez la o lume mai bună. Visez la una în care toţi să vorbească pe limba mea, să nu fie grabă, coafuri prea complicate şi nici ceaiuri contra răcelilor. Vizez la o coliziune între văzduhuri, să nu mai fiu toată ziua cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ.

Două bufniţe groteşti

Stau în faţa blocului şi atâta-bat din gură şi numai înţelepte nu par a fi şi nici cititoare de gânduri. Bârfele lor răzbat peste întreg calvarul străzilor călcate de maşini, peste urletele sirenelor din depărtare. Stau şi-aduc ghinion. Două băbuţe gârbovite de scleroză au încearcat să le-alunge, dar păsările râdeau mai presus, pe crengi, pe stâlpi de telegraf. Două cârtiţe au ieşit din subteran, au mâncat babele agitate şi-au urcat spre bufniţe să le sperie, să le rupă ghearele ascuţite şi pline de îngheţ. Fără rezultat. Bufniţele au ros din cârtiţe, au scormonit în ele după băbuţe, iar de pe stradă şi din holul blocului se aud şi acum bârfe rău-voitoare.

Poştaşul sună întotdeauna de două ori.

Revenind la sentimente mai bune

Povestea unui crepuscul cu soare roşu şi cu lună aurie, deopotrivă pe cer, ca doi prieteni ce-şi împart diplomatic un teritoriu rânvit de toată lumea, este cea în care eu şi el am ajuns la concluzia că Love e un cuvânt de pus în ramă. Noaptea care a urmat, petrecută integral pe balconul în mărime naturală, de doi pe doi, cu vopsea scrijelită şi cu sticle goale în fiecare colţ, a fost decisivă pentru lungul drum de-apoi. Am făcut planul de bătaie (care numai bătaie n-a fost, dar asta este o altă poveste, despre care nu vrem să vorbim chiar în acest moment) şi-am decis să îmbrăţisăm sentimentele cu ambele braţe. Am adunat un coş de vorbe, fiecare pe ghemul ei, pe care le-am acoperit sub sute de cearceafuri şifonate, ca pe nişte borcane cu compot, abia scoase din bain-marie, am cusut strâns, cu fir dublu, cele două nume, şi-am tăiat cu o foarfecă de chirurg experimentat, cordonul ombilical ce ne lega de lumea largă.

Acum am pus pe mobila din sufragerie şi o ramă nouă, pentru cuvântul Kid. Not kiding.

Rugină şi-amorţeală în frig – aşa sunt eu… mai sumbră iarna

Zum-zum, prin ceaţă şi ploaie, albine de cenuşă se amăgesc şi mă conturbă şi pe mine. Stau, sau zboară printre ramuri de copaci goi, crezând că totuşi vor prinde ceva din miezul verii, dar nu e decât dezolare. Le primesc apoi, rând pe rând, la terapie. Căci se deprimă contagios. Am avut şi cazuri în care unele s-au sinucis, cu acul veninos din dotare. Le-am explicat că totul e o confuzie, că au amestecat prafurile între ele, că devin halucinante, dar dintr-o catatonie a ideilor fixate ca şi cuiul în perete, nu înţeleg de ce eu nu-nţeleg că ele vor căldură. Şi că o caută, şi că o vor găsi, dacă se străduiesc. Muncind în roi organizat.

Însă toată căutarea lor a eşuat lamentabil. Sterpa privelişte a orizontului le-a oferit doar trântori amorţiţi în lenea lor, în scopuri ştiinţifice, de criogenie.

Lunga mea nepăsare a fost straşnic pusă la punct de către întreaga adunătură de albine, ce altminteri ar fi zburdat pe câmpie, iar acum e nevoită să se-ntindă pe canapeaua mult prea freudiană, care le dă dureri de cap şi le conferă o nevoie afectivă înclinată spre medicamente. Mi-au spus că trebuie să le ajut să-şi găsească stupul luminos al zilei de mâine. Că, dacă le abandonez acum, potopul de afară le va mătura într-un mod nedemn, chiar şi pentru nişte vieţăţi atât de mici.

Astfel, ca o bună samariteană ce sunt, stau lângă un pom înalt, golaş, cu coajă ruginită, mă uit la albine ce dau din nişte aripi pictate cu pojar şi aştept Sfânta Duminică, să aducă plăcinte şi o geană de înviorare.

PS Nu-i adevărat! Albinele nu zboară iarna! Fugiţi de-aci fantome mincinoase!

John Galliano’s masterpiece

În ateliere îndepărtate s-a fabricat rochia perfectă. Perfectă pentru nopţi de vară petrecute în grădină, pentru nopţi în care, dacă e purtată într-un mod rococo, poate transforma aripile vântului în esenţă de dorinţă barocă, iar obrajii din porţelanul cel mai fin să fie meniţi a se-nroşi de-o plăcere necenzurată. Să auzi fosnetul unei astfel de rochii poate face ca fluturii din stomac să urce şi să roiască în jurul inimii, sau chiar să pună stăpânire pe mintea oricum şubredă, şi s-o ducă lent până la înnebunire. Crinolina şi satinul strâmtorilor, dantela din jurul cercului polar, volalul dedesubturilor, sunt croite ca în urmă să rămână doar o poftă ciudat de nestăvilită.

Am o puşculiţă doldora de bănuţi argintii pe care i-am strâns cu o meticulozitate obsedantă, pentru a putea trece de vitrina magazinului şi a de aduce acasă preţioasa făptură.

Căci o aud cum respiră.

Călătorie spre sufletul uriaşului

Uriaşul astronomic a adormit, culcat pe tânjală. Absorbit de lumina crepusculară, a cedat tentaţiei de a închide pleoapele preţ de o secundă, şi s-a cufundat evident într-un somn de plumb. S-a tolănit cu trupul lui masiv peste pragul dinspre cămară, şi-a început să şuiere încet-încet, semn că  nimic nu-l mai poate opri din visare.

Nimeni n-a încercat să-l trezească vreo câteva zile, până când mi-am dat seama că dulceaţa de căpşuni se află dincolo de uşa de stejar şi dincolo de corpul său, imposibil de urnit. Eu, împreună cu Me, Myself & I ne-am gândit toate cum să procedăm, ce rămâne de făcut, astfel încât cina să nu aibă de suferit. Niciuna dintre noi n-am fi vrut să mâncăm tartinele fără gem, astfel că înţeleapta de Me a ajuns la concluzia că nu avem altă ieşire din impas decât să-l escaladăm. Am pornit fluierând în misiune, cu bocanci rezistenţi şi cu o căciuliţă cu cozoroc foarte nostim, ce mă făcea să arăt ca o adevărată cutezătoare.

Urcarea a început lent, peste tălpile titanului, un teren brăzdat de amprente cu-n tipar bizar, şi-a continuat printre cotiturile gleznei, suindu-ne tot mai sus pe gambă. Am început să obosesc prin hăţişul de ierburi înalte ce cresc sălbatice pe pielea uriaşului, făcând ca fiecare pas să mă lase fără aer în plămâni. Celelalte, la fel ca mine, aveau respiraţia grea, anevoioasă, trepidată, dar erau totuşi înainte. Cozorocul l-am întors invers, ca şi cum ar fi fost un ochi ce să-mi vegheze spatele, am băut apă şi-am continuat.

Pe lângă catarama curelei, nu-mi mai simţeam picioarele. Una dintre camarade a renunţat silenţios la misiune, şi-a coborât ca pe tobogan în jos, până când nu s-a mai văzut. Broboane de sudoare îmi scăldau fruntea şi drumul era încă în faţă. Se ridica în faţa ochilor o spinare imensă, ca un Everest al marilor giganţi. Părea sinucidere curată. Fiecare pas, fiecare strat de aer rarefiat, fiecare clipă de întârziere însemnau mai puţine puteri. Myself o întreba pe Me în şoaptă dacă vom reuşi să-l trezim, având în vedere că abia putem să ne căţărăm pe el. Cum vom proceda, când va veni momentul? Eu eram în spatele caravanei, închizătorul de turmă, astfel că părerea mea n-a prea contat. S-a votat continuarea urcării. Către magica ureche.

Ajunsă pe umăr, am dat peste priveliştea vieţii mele. O întindere superbă de mici amănunte casnice, un carusel de obiecte mişcătoare, ce-mi compun microuniversul. Toate celelalte porniră revigorate, pe drumul dinspre gât, dar eu nu mă puteam desprinde de imaginea propriei case, privite dintr-o altă perspectivă.

Când ele se străduiau să urle în urechea colosalului, pentru-a-l trezi, eu deja treceam pe lângă, căci nu m-am mai putut opri. Tentaţia era prea mare. Vroiam să ajung mult mai sus.

Vroiam să privesc lumea prin ochii lui.

Most Wanted Blog

Blog Power


 

Şi peste tine ninge

Frenezie curată şi albă. Măruntă, dar exact cât trebuie, ca să nu-mi pierd orice speranţă. Ca şi atunci când nu pot vedea lumea din cauza albului soarelui atotputernic, la fel mă simt şi când ninge peste sat. Am chef de lucruri bune, de fericire şi de abandon al oricărui sentiment de introvertire, am chef să îngrop sub munţii albi orice tendinţă spre delăsare. Soarele nostru probabil c-a fost alb şi el.

Vechituri…

Da, vechituri mirosind a penicilină, a borcan închis, a memorie pierdută. Pe toate trebuie să le iau pe rând, să le sortez, să mă fac că nu percep izul de acarieni, ca și cum aș avea un defect la nara stângă. Din frica de a nu rămâne vreodată fără unealta potrivită la îndemână, m-am ales cu tot soiul de obiecte științifico-fantastice, care pe lângă faptul că sunt preistorice, au talentul de a mirosi a mumie. Astfel, într-o pungă neagră, să aducă a înmormântare, le-am adunat pe toate, cu miros cu tot, și le-am dus departe, într-o altă patrie a nostalgiilor legate de trecut.

Rezoluții pentru viitor?

Vreau să fac baie în marea Mediterană, să înot până la cealaltă margine și apoi să ies fericită. Vreau să urc pe spatele unui elefant și să mă plimb pe străzile din vechea Indie, prin ploaia de petale de flori roșii. Vreau să urc până în vârful Statuii Libertății și să am rău de înălțime, să colind bazarul turcesc și să-mi cumpăr două sute de brățari, vreau să  fac o poză Aurorei Boreale și să mă plimb cu trenul prin Siberia vreo câteva săptămâni. Vreau să citesc un ziar londonez într-o cafenea din Amsterdam, să îmi împletesc o codiță colorată pe scările de la Sacre Coeur de Montmartre. Vreau să beau o cafea în Bogota și să mănânc ciocolată elvețiană. Vreau să dorm o noapte la Napoli și să îmi serbez ziua de naștere în Papua Noua Guinee, căci e și ziua lor națională.

Și cam atât pentru viitor, de acum începe prezentul.

Noul coleg de apartament

Simpaticul An Nou a venit ca un fel de bulgăre gonind la vale și a căzut fix la țanc. Nu toți anii mi-au fost dragi, de-a lungul timpului, unii au fost chiar niște nesuferiți, imposibil de locuit civilizat cu ei, ce să mai vorbim de bună-înțelegere. Dar de el îmi place. S-a văzut de la bun început că poate sta treaz până la ore chioare din noapte, dar este deopotrivă matinal, fără să facă gălăgie sau mofturi și fără să aibă pretenții la nimic special. Și-a adus cu el o clepsidră imensă, dar pictată cu buline verzi, ce pare mai mult lampă fistichie decât ceas de măsurare a lungimii timpului, pe care și-a instalat-o la capul patului, explicând că e încă începător, și n-ar vrea să încurce orele cu minutele, sau zilele cu nopțile.

Este puțin cam mâncăcios, se vede pe burta lui cam rotunjoară că prăjiturile și alte bunătăți cu care l-am întâmpinat nu i-au ajuns nici pe-o măsea, dar această poftă se va rezolva în timp, căci am de gând să-i prepar mese îndestulătoare, să se simtă bine primit și îngrijit. I-am dat liber la frigider.

Este jovial, efervescent și cu simț de echipă. S-a integrat imediat în casă, și-a delimitat foarte ușor domeniul său și cu respect față de al nostru, și-a pornit existența într-un mod tare șugubăț. Ne-a explicat în felul lui personal, că toți l-au luat de fraier, începând cu marii politicieni și vizionari ideologiști, care l-au catalogat drept un an „greu”, când el nici măcar nu se născuse încă, dar că i-au plăcut chinezii, care au avut curajul să-i spună verde-n față că-i un Dragon. Păi chiar că e, ne-a relatat, suflă foc și pară dacă se întrerupe transmisia la televizor, dacă nu i se dă mâncarea despre care vorbeam și dacă lumea din jur stă posacă și acră. Dacă este lăsat în pace să-și spună glumele, doar pufăie și… poate zbura. Ne-a făcut vreo două-trei demonstrații cu privire la zbor, un deliciu pentru toți, căci demult n-am mai avut parte de așa ceva. Normal că e greu (vedem și noi ce dimensiuni are), normal că are coadă lungă ce poate răsturna obiectele din cale, dar dacă noi am vrea, el ar fi mai mult decât onorat să fie prietenul nostru.