Anul pătrat

1. Eu şi anotimpurile

Vara – încep cu ea, căci mi-e preferată. Vara mă scald. În ape simple de râu sau de mare. Flutur în vânt, am poftă de mâncare, mă joc cu copiii în faţa blocului, colind magazinele şi ascult muzică.

Toamna îmi pierd tot elanul adunat peste vară. Stagnez între minute prelungi de neputinţă şi un fel de supărare. Gust struguri şi accept că borcanele trebuie umplute cu murături. Fac curăţenie, dintr-o idee naivă, presupunând că va ţine o veşnicie.

Iarna am uitat cu totul de vară, căci mă ascund bine, între romane groase şi vechi, între pături de lână şi căni aburinde. Mă ascund şi dorm sub căciuli croşetate, sub plapuma grea cu trei straturi. Mă închid între patru pereţi şi aştept cu răbdare.

Primăvara sper să vină vara. Sper să mai am chef de vară. Sper să fie o vară cu acţiune.

2. Toate anotimpurile sunt femei

Vara este o secretară rotundă. Ce vorbeşte mult şi apăsat, ce râde şi-şi face treaba repede şi eficient.

Toamna este o vânzătoare ovală. Pune în balanţă legume şi rechizite şcolare, castane şi peisaje, negociind cu fiecare, preţuri şi cantităţi.

Iarna e o judecătoare pătrată. Stă falnică deasupra tuturor, dictând cine, ce şi cum. Cine nu se supune, este congelat şi făcut pachet, numai bun de trimis în ţările calde.

Primăvara este doctoriţa trapez. Repară reumatisme şi avitaminoze, depresii şi regrete trecute.

Defecte

N-a trecut de controlul CTC un nasture de la paltonul de iarnă. Îmi fac inventarul, ca la orice sfârşit de sezon, iar rebuturile trebuie musai aruncate. Pe fereastră. Sau casate. Conform legislaţiei în vigoare.

Ce-a avut nasturele cu pricina? Nu s-a conformat. Şi-a slăbit cordonul ombilical, a pălit la faţă, s-a accidentat şi a rămas olog de-o parte. N-a trecut de inspecţie, ceea ce înseamnă că va petrece ceva timp la închisoarea amintirilor, respectiv cutia cu de-toate-pentru-toţi din dulap, iar după încă 10 ani petrecuţi în întuneric, va fi musai aruncat. Pe fereastră. Sau casat. Conform legislaţiei în vigoare.

Friday I’m in love

Mi-a tras cu ochiul. Am roşit ca o adolescentă… m-am şi bâlbâit un pic. Probabil că dacă mai stau mult prin preajma lui, mă fac complet de râs.

P.S. Eu mă reîndrăgostesc de el, în fiecare vineri, fix la ora 12, la amiază.

Deasupra tuturor aşteptărilor

Stă înaltul cerului. Alb-transparent, ca albuşul de ou şi albastru-cenuşiu, ca nopţile de iarnă. Feliile de ozon pun presiune asupra oalei de dedesubt, în care fierbe omenirea, iar particulele de praf zburdă fără întrerupere în linie cu raţele sălbatice ce au pornit spre Ecuator. Lumina e gălbuie, fără vlagă, iar serile se grăbesc să vină din urmă, cu întuneric cu tot. Bolta cerească e mai ovală, mai pustie, chiar dacă Luna e plină, iar stelele se văd mai greu, căci s-au pierdut cumva printre norii bombaţi de la atâta apă acumulată în burtă.

O pisică neagră traversează strada.

Scorţişoară

Ai câteodată în casă un miros extrem de familiar. Nu se regăseşte în cel de haine puse la naftalină, nici în cel de haine de pat proaspăt aduse de la soare. Nu se compară cu cel de ceară pentru mobilă, nici cu cel de ceară pentru păr. Nu vine din colţurile casei, ci se adună cumva la mijloc, pe ştergare de bucătărie şi pe paltoane agăţate în cuier pe hol, pe cuverturile din dormitoare şi prin lăzile de pat. Unii spun că este mirosul specific zilei de Crăciun, dar eu cred că e mirosul unei copilării din altă viaţă.

Strungăreaţa

Mi-a zâmbit ieri un băieţel în parc. Avea cea mai mare strungăreaţă pe care am văzut-o vreodată, cât strâmtoarea dintre Spania şi Maroc. Ar fi ieşit mai tare în evidenţă pistruii de pe obraji, ochelarii de pe nas sau părul de culoarea cucuruzului, însă fantastica strugăreaţă ţinea totul în penumbră. Iar acel zâmbet, cuceritor de copilăros, mi-a tulburat visele.

Limonadă

Unul dintre eroii cărţii mele preferate pentru copii are acest nume cu rezonanţă. L-a primit de la autor, deoarece toată ziua bună ziua sorbea din licoarea vrăjită, avea şi automobil, care mergea pe bază de apă gazoasă cu sirop. Mi-ar plăcea, pe acelaşi principiu, să primesc de la autorul meu numele de Savarină.

Enoriaşul hedonismului

Aş vrea să am o casă, cu o cameră pentru fiecare plăcere. O cameră pentru citit, una pentru dormit, alta pentru mâncat pizza, o cameră specială pentru privit pereţii, alta pentru pictat, alta pentru sorbit din ceşcuţe de cafea, o cameră pentru muzică bună, alta pentru muzica sferelor, câte o cameră pentru fiecare zi din săptămână, o încăpere separată pentru supărare, alta pentru plictiseală, o odăiţă mică-mică pentru trufie. O sală mare de petreceri, o sală medie pentru paltoanele invitaţilor şi-o săliţă minusculă pentru pantofii lor. Un hol lung pentru alergat, o mansardă pentru visat, un subsol pentru jocuri. Un turn pentru amor şi un acoperiş, bun de te aruncat de pe el, când niciuna dintre camere nu te mai satisface.

Poveste despre noi aranjamente

Un Melc reconfortant stă pe o creangă dintr-un pom, în faţa ferestrelor mele. Ieri, urmărindu-l, l-am văzut că nu se mai plimbă, casa lui părea grea şi plină, aşteptând oaspeţi şi făcând curat. Şi-a făcut mai demult o instalaţie ilicită şi ascultă radio fără să plătească taxele de rigoare, s-a dotat cu un robot de bucătărie, şi-n timp ce amesteca un aluat pentru pâine, dansa lent în odaia lui, pe Bob Marley. Şi-a pus perdele noi, de culoarea portocalei, asortate copacului unde stă în chirie, şi are fotolii negre din piele, aduse în cârcă de furnicile de la parter. Şi-a curăţat şi acoperişul casei, şi poteca din faţă, şi curtea din spate, spre seară stând obosit într-un cot, să-şi bea cu nesaţ o coca-cola. Mi-a făcut semn când au ajuns musafirii. M-a chemat să particip şi eu la ospăţ, dar am dat din cap că nu-nu-altă dată!, i-am zâmbit pentru invitaţie şi am tras draperia, imediat după ce s-a auzit cum s-a închis uşa lui de la intrare. Toată noaptea lampioanele au ars, lumea a zguduit casa din temelii. Azi-dimineaţă, domnul Melc era mahmur, după felul în care îi stăteau ochii, încolăciţi unul după celălalt, dar era fericit, vesel şi cu un aer de învingător. Mi-a spus că după toată tevatura, s-a ales cu ceva. Şi-a găsit perechea! S-a îndrăgostit! Iar ea… ea i-a răspuns afirmativ cererii lui în căsătorie. Astfel că mă anunţă că se mută. Cât de urgent posibil, fără întârziere. Căci are nevoie de o casă mai mare…

Ce trebuie să pui în geamantan, dacă vrei sa-ţi faci vacanţa pe Lună

Rochie din şifon şi tafta neagră, bijuterii cu rubine, pantofi marca Manolo Blahnik, mănuşi scurte şi pălăriuţă cu voal. Batiste din dantelă fină şi evantai japonez. Poşetă plisată, decorată cu broşă, în care să încapă un luciu de buze, un strop de parfum şi un port-ţigaret, lângă o tabletă mică de ciocolată afrodisiacă. Mai trebuie o haină de blană de nurcă, pentru cazul furtunilor stelare, şi o pisică birmaneză, drept companie suplimentară pentru drum.

Tot ce se pune în valiză trebuie împachetat la dungă, strâns în bentiţe de satin şi acoperit cu hârtie de talc. Nu trebuie luat nimic bizar, răsucit sau fără capac, căci pe Lună clipele nu au gravitaţie.

Ziua mea de naştere

A fost cu mulţi ani în urmă. Pe atunci nu exista ecograf, deci se aşteptau, normal, să fiu băiat. Nu s-a obosit nimeni să se supere, cică eram tare cuminte. Lucrurile s-au schimbat puţin de la o vreme, sau puţin mai mult, când mi-am dat seama că poate chiar mi-era mai bine cu un alt gen decât cel feminin. Dar, nimeni nu-i perfect, ceea ce-mi dă o oarecare mângâiere, cam plăpândă ea aşa, însă îmbucurătoare.

În fiecare an am avut tort. Obligatoriu. Oricum, prima amintire din viaţa mea este cea de la aniversarea a 4 anişori, când mama îmi orna tortul cu ceva jeleu roşu şi portocaliu, şi era o zi excelentă de septembrie. Îmi aduc aminte perfect cum bâţâiam din picioare de nerăbdare, iar când a fost gata, am urlat de bucurie. Şi aveam parcă ceva discuri cu muzica nemuritoare a lui Elvis, iar copiii invitaţi dansau nebuneşte. Ţin minte că la ora 7 seara ne-am uitat 10 minute la desene animate, ceea ce a fost pentru noi unul dintre cele mai bune cadouri.

Când am crescut, ne-am făcut o regulă, eu şi sora mea, ca de ziua noastră să nu facem nimic. Cealaltă să asigure pentru sărbătorită tot ce-şi doreşte, evident în limitele bunului-simţ. Mi se aducea budinca de ciocolată la pat, mi se făcea părul, mi se cânta cu putere. Eu făceam la fel pentru ea, căci era un cod nescris, dar extrem de împământenit.

Mai mult, nu ne-au plăcut niciodată cadourile pompoase, biciclete sau alte cele, din categoria obiecte costisitoare, ci ceva cu istoric, sau cu însemnătate maxim sentimentală. O pereche de cercei mult visaţi sau o felicitare cu floricele, girly stuff, dar care prindeau atât de bine… Oricum sora mea e neîntrecută în arta alegerii cadoului perfect şi oricât am încercat s-o egalez de-a lungul timpului, nici în ziua de azi n-am reuşit, fapt care nu mă determină, însă, să renunţ. E un joc al nostru, care va dura forever.

Azi, aştept să văd ce se va întâmpla. Cine va pregăti prăjitura delicioasă, cine va deschide şampania, cine o va bea, cine va râde cu mine şi cine va fi la fel de fericit. Căci oricâţi ani aş împlini, eu aştept tortul meu, felicitările şi evident desenele animate.

O dată în an îmbătrânesc!

Coma ideilor raţionale

Bineînţeles că am făcut greşeala să intru în magazine. Noile colecţii, stăteau mândre în vitrine şi pe raioane, împărţite egal după culoare, formă, mărime şi preţ. Clar, îmbolnăvire instantanee. Dintr-odată, m-am speriat – am să întrec măsura, am să întrec măsura, evident c-am să întrec măsura…

Dar am pornit.

Marouri tomnatice, şi bleumarin şi cenuşiu şi un fel de roz pal. Un morman de bijuterii sclipitoare, retro sau vintage, eşarfe şi pantofi cu toc gros. Şi paltoane cu revere largi şi jersee cu falduri.

N-am mai ştiut cum mă cheamă, câţi ani am, pe ce stradă locuiesc. M-am pierdut cu firea. Am început să colind etajele, fără un scop anume, căutând rentabilitatea achiziţiilor mele. Am intrat în sevraj, după vreo oră de roire haotică. Nimic nu mai era raţional în gândirea mea. Şi-atunci, în sufletul meu s-a strecurat şarpele piezaniei, am scos din buzunar un obiect extrem de preţios şi-am întrebat, cu un fel de sfială în glas:

–      Pot plăti cu cardul?

Scrum de ţigară

Fiindcă azi e soare, m-am înveselit. Nu-mi mai văd viitorul într-un nor de fum. Oricum, el e departe, la vreo 30-40 de ani distanţă, se lăfăie în posibilităţi, stă relaxat într-un fotoliu şi fumează tacticos. De acolo norul cu pricina. Poate că n-am să-l ajung din urmă, şi-o să dea ortu’ popii în aceeaşi poziţie de huzureală, cu ţigara în colţul gurii, cu scrumul căzut, pe piept şi pe covor, şi cu televizorul pornit. Dar am speranţa că măcar până atunci, pot fugi bucuroasă după el, să ne jucăm de-a cucu-bau în armonie.

Vin de după colţ anotimpuri rău-intenţionate

De câteva zile încoace sunt cam deprimată. Nimic organic, mi s-a spus că e doar astenia de toamnă. Se poate să fie chiar şi ceva accidental, însă m-am cam acomodat cu starea şi am aţipit în ea. Am o mică stare de agorafobie, căci cei din jur şi spaţiile în care se desfăşoară îmi aduc aminte de una sau de alta şi mă apucă toate cele. N-am găsit algoritmul pentru ceea ce simt şi caut în continuare, atâta că am observat imprimarea acestei melancolii asupra celor care ajung în contact cu mine. Am exprimat această părere doctorului, care a râs de mine cu toată forţa, replicându-mi că şi pentru ceilalţi e valabilă astenia. N-am nimic împotrivă, dar atunci Madam Bolnăvicioasa să nu copieze de la alte maladii, ci să-şi creeze propriile simptome. Spre exemplu, ar putea consta doar dintr-o somnolenţă masivă (n-aş mai suferi deloc), sau doar din lipsa vitaminelor din organism (căci alea se pot lua pe stomacul gol, dimineaţa). Dar nu. Ea nu şi nu. Are o mie de feluri de manifestare, greu de identificat dacă le iei aşa, pe bucaţi, astfel că am zis într-un final: Prea bine! Aştept atunci să-mi treacă de la sine, însă acest lucru trebuie să se petreacă foarte repede, pentru că azi-mâine încep pregătirile pentru hibernare.

Yesterday is over

Am un fel de vacuum în simţiri. Odată cu ploaia, am realizat că unele lucruri se spală, iar altele se şterg. Mi-e dor să locuiesc cu sora mea, să fiu la facultate, mi-e dor să ascult muzică bună la vreun party, apoi să stau la chill-out până la 11 dimineaţa, să cunosc lume nouă, pictată abstract, să petrec o după-amiază întreagă căutând look-ul potrivit, sau să filisofez cu prietena mea cea mai bună într-un balcon din Zorilor sau din Mărăşti. Mi-e dor să mă întorc acasă într-un trolebuz plin ochi cu bătrânici ce merg la piaţă şi să fiu nevoită să le ofer locul, sau să mă pornesc pe jos, cu întreaga gaşcă. Să ajung în camera mea şi să n-am totuşi somn, să vreau iară să ies pe străzi sau să-i chem pe toţi înapoi şi să ne instalăm confortabil la un film. Mi-e dor să-mi fac cafeaua la ibric, să-i aştept să se trezească, în timp ce povestesc la telefon cu aceeaşi prietenă, de parcă nu ne-am fi văzut de un secol. Mi-e dor să stau în amfiteatre de studenţi şi să râd de şosetele verzi ale profesorului, sau de tablourile precursorilor iluştrii de pe pereţi. Mi-e dor de cei care m-au făcut să râd şi de cei ce m-au făcut să plâng, de cei care stăteau vis-a-vis şi de cei care stăteau tare departe, dar reuşeau cumva să ajungă la mine în fiecare zi. Mi-e dor de acel menage aux trois, care a definit acei ani, şi care m-a determinat uneori să merg înainte. Mi-e dor să mă învârt pe scaunul roşu din piele, sau să fumez stând pe covor. Mi-e dor să ascund calculatorul în dulap şi să dezinstalez candelabre, înaintea începerii monstruozităţiilor de la chef. Să strâng sute de pahare de plastic şi să găsesc frigiderul gol, în dimineaţa de după, să număr zilele până la venirea pachetului următor. Să aştept microbuzul de acasă, la ora 7 dimineaţa, iarna pe crivăţ, pentru choux a la crem. Mi-e dor să nu mă duc la cursuri pentru că ei nu merg, sau pentru că plouă, sau pentru că nu ne putem trezi de cap. Mi-e dor să am în fiecare zi o aventură, să îmi tresară inima de nerăbdare. Mi-e dor să fiu studenta de atunci.

E greu să recunoşti semnele unei etape următoare

Nu sunt un om spontan, dar mă încăpăţânez să cred că sunt, iar în consecinţă caut mereu să fac una sau alta care să-mi dovedească această trăsătură. E clar că nu mă încadrez în categorie, căci am mici frici, negre şi unsuroase ca smoala, ce mă ţintuiesc pe loc, însă îmi ţin în gând un fel de auto-prelegeri cum că mâine voi reuşi să fac exact ce-mi trece prin cap, fără nici o umbră de regret. A doua zi, însă, încep ritualul prestabilit, şi-o sun pe mama să-i destăinui nefericirea mea, iar răspunsul ei imediat conţine cuvinte de genul „greutăţi”, „responsabilităţi”, „maturitate” şi altele asemenea, care pun ploaie şi ceaţă peste inima mea de rebelă fără medalie.

Cel mai spontan act al meu, din ultima vreme, a fost că într-o zi, fără chef fiind, n-am făcut curăţenia de bază. Am lăsat baltă aspiratorul, în mijlocul sufrageriei, m-am întins pe canapea şi m-am uitat la ştiri, pe canalul de la butonul 7 al telecomandei.

Magnifica supă cu tăiţei

Cea mai bună. Serios, nimic nu se compară. Vara e răcoroasă, iarna mă încălzeşte. Şi ce să mai vorbim de faza cu răceala sau mahmureala etc, etc. E perfectă în orice ocazie, place pe scară largă. Îmi place când o fac cu litere, mă strofoc să-mi scriu numele în lingură, dar preferatele mele sunt ineluşele, căci alea alunecă atât de uşor şi nici n-am tendinţa de-a scrie posturi în timp ce mănânc.

De ce suntem diferiţi?

Ei bine, întrebarea asta capcană, mă frământă de ceva vreme. Nu din invidie, nici din tendinţa de copiere sau din lipsă acută de imaginaţie, ci dintr-o curiozitate savantă, ca să-i zic aşa. Luat ca exemplu, oamenii care merg pe stradă. Copiii sar de două ori cât înălţimea lor ţopăind în drum spre şcoală, bătrâneii trec de pe un trotuar pe altul cu atenţia distributivă pornită la maxim, clasa muncitoare merge povestind la telefonul mobil, iar cei din ultima categorie, cea mai intrigantă de altfel, se plimbă. În mijloc de săptămână, la orele amiezii. Nu înţeleg unde se duc, ce fac acolo când ajung, ce program se derulează pentru ei la comanda slow. De ce să fim astfel diferiţi, noi aştia din birouri, din magazine, din maşini sau chiar de pe câmp? De ce noi nu facem paşii pe asfalt în ritm de blues? De ce ei pot, iar noi nu? Offf, hai să admit că vorbeşte în mine invidia, tendinţa de copiere şi lipsa acută de imaginaţie… şi nicidecum curiozitatea savantă!!

Umbra mea nu se lasă

Am încercat din răputeri s-o las, s-o las baltă! Dar nu vrea! Nu vrea şi pace! Nu se lasă, nu se dezlipeşte. Ne-am certat groaznic fiindcă nu vrea să-mi dea aerul înapoi, orgoliul intact şi amitirile din trecut. Şi nu pot s-o rup cu ea, nu pot s-o abandonez, căci imediat ce întorc capul, fără pic de mândrie personală, se cocoaţă în cârca mea, şi stă acolo, ghemuită şi grea. Bat-o vina s-o bată! Numai s-o bată cu grijă, să nu mă pocnească din greşeală pe mine…

Familia de pe strada Victoriei

De ce mă iubeşte el pe mine

Probabil pentru că râd cu poftă şi pentru că spun lucrurile într-o manieră frumoasă şi fac supele exact ca mama lui. Poate şi pentru că îi fac pe plac şi mă uit la câte un meci de fotbal, în loc de film de dragoste, iar în unele seri mă fac că nu văd cum pleacă să joace acelaşi joc cu amicii preferaţi. Pentru că mă emoţionez şi ţopăi, la propriu, de fiecare dată când ajunge acasă. Pentru că ţin cu îndârjire la zilele de naştere şi la feţele de masă asortate sărbătorilor ce se desfăşoară de-a lungul anului. Pentru că îmi plac oamenii şi pozele şi dulceaţa de prune. Pentru că sunt a lui pe de-a-ntregul.

De ce îl iubesc eu pe el

Pentru că râde cu poftă. Pentru că aspiră cu aspiratorul cel mic firimiturile de pe masă, imediat după ce terminăm cea mai gustoasă cacao din lume, pe care a preparat-o la repezeală. Pentru că mă ceartă fără pic de milă, atunci când sunt prea femeie şi pentru că mă susţine tot din acelaşi motiv. Pentru că nu-mi aduce flori din prăvălie, căci ştie că nu-mi plac lucrurile frumoase pentru care trebuie să dai bani. Pentru că îmi aduce direct flori furate de pe câmp. Pentru că eu trag perdelele de pe ferestre să intre soarele, iar el vine şi le trage înapoi, bombănind, să nu ne vadă din stradă. Pentru că inspiră aer calm şi nu adoarme niciodată înaintea mea. Pentru că face cele mai bestiale alegeri în materie de filme şi muzică, pentru că gustăm aceiaşi autori. Pentru că mă ascultă la ore târzii din noapte când am chef de harţă, şi pentru că nu comentează nimic a doua zi dimineaţa când se trezeşte năuc de cap. Pentru că mă lasă să conduc maşina şi pentru că, mai nou, nu-mi mai dă o sută de indicaţii. Pentru că este al meu.

De ce o iubim noi pe ea

Nu se poate descrie în cuvinte.

Most Wanted Blog

Blog Power

Trecând la chestiuni mai lumeşti

Nu mi-am dat seama când a zburat ziua de ieri şi m-am trezit de cu bună-dimineaţă mirată şi îngrozită, de atâta timp dus pe apa sâmbetei (şi duminicii). Nu că n-aş fi făcut nimic în acest week-end, dar secundele astea sunt un fel de spiriduşi răutăcioşi, ce aleargă cu viteza luminii. Şi hopa – ziua de luni! Vinerea are scopul de a da aripi sufletelor muncitoare, însă lunea vine înconjurată de abur şi-n zgomot de fanfară să mă anunţe că s-a terminat cu huzureala. A sunat telefonul şi am fost anunţată că totul s-a pus în mişcare, că îmi trebuie şi mie foaie de pontaj, că am un orar prestabilit şi foarte încărcat, astfel că ar fi mai bine să mă înnarmez cu răbdare de sisif şi să-mi afişez zâmbetul triumfător. Sunt pleoştită, fără vlagă, ştiind că ziua de marţi, ce vine obligatoriu după cea de luni, are în program chestiuni şi mai scârboase, chiar mai covârşitoare, lume mult mai puţin îngăduitoare şi ore mult mai lungi. Miercurea e ziua plănuirii, a evadărilor în absolut. Apoi cea de joi vine să anunţe sinuciderea în masă. Mai precis, la ora mesei de prânz, când nimeni, dar absolut nimeni, nu-şi mai cunoaşte scopul în viaţă. Şi cam asta e tot, căci totul se reduce la blestematul de calendar.