Zaharul care mirosea a sapun

Unele cosmetice sunt puternic zaharisite. Primesc esente rare, picaturi de elixir nemuritor de parfum contagios. Si eu, zapacita cum sunt, am uitat cu totul despre asta. Am asezat in sacosa mea cea stramba, kilogramul de zahar taman langa sapunuri. Astfel, beau cafea cu aroma de gentiana si ghimbir, sau imi fac ceai cu rufe curate. Zaharul meu s-a imbracat in particule lila, verde pal, si galben-floarea-soarelui. O lingurita din acest ingredient, te spala lent de toate pacatele.

Strada cu ochii caprui

Invaluita in rochia ei casual, in model pepit, cambrata pe forme, cu pantofi negri cu toc inalt, si esarfa alba din muscate, cu palaria verde cu bor larg, in care si-a fixat atent o antena de acoperis, exact ca o pana geometrica, cu parul venind in falduri de frunze acaju, privea sagalnic si imbietor, clipind cu genele ei lungi si arcuite, pe la ferestrele cu storuri lasate.

Calcul pentru proportia dezastrului

(se noteaza cu un punct fiecare raspuns cu da, si cu zero puncte fiecare raspuns cu nu; in final, e doar adunare; punctajul maxim nu trebuie sa bucure pe nimeni)
Exista supravietuitori? Au capul intreg? Au maini si picioare? Au hainele pe ei? Dar ceasurile? Sunt murdari? Au rani deschise? Dar inchise? Au privirea pierduta? Stiu unde se afla? Isi mai aduc aminte unde locuiesc? Sunt casatoriti? Pot vorbi? Isi mai vorbesc unii altora? Isi vorbesc calm? Au tendinte acute de repros? Au mai experimentat astfel de situatii extreme? Sunt constienti ca se aflau in locul nepotrivit la timpul nepotrivit? Li s-a explicat vreodata ca era mai bine sa ramana pur si simplu acasa? Erau deja acasa? Li s-a explicat vreodata ca majoritatea accidentelor de intampla taman acolo? Sunt pregatiti pentru ce va urma? Stiu ca urmarile pot fi extrem de lungi si de regula plictisitoare? Se vor lasa astfel ajutati?
Doriti sa-i ajutati?

Asteptand o surpriza

Pentru mine, in fiecare an, e important, foarte important, primul fulg. Din primul moment cand in aer se simte venirea unei zapezi iminente, incep sa fac tot soiul de scenarii, privind clipa in care voi intalni primul cutezator. Chestiunea cu stirile meteo, de genul va ninge prima oara la data de, la ora de, in judetele etc etc, ma scoate din minti. E ca si cum ai sufla farmecul vietii, ca pe-un fir de praf de pe maneca. E ca si cum ai stii dinainte tot ce ti se va intampla, si ai fi perfect pregatit sufleteste, astfel decent imbracat pentru ocazie, instalat in algoritmi castigati de-a lungul timpului si confortabil sustinut de toate celelalte elemente spre un succes nesatisfacator. Oribil, zic. Sa nu ai habar cand se va intampla, cum se va intampla intalnirea cu fulgul, face parte din nimicurile surprinzatoare si incredibile.

Hopeless?

Am sperante. Multe. Atat de multe, incat unele mi se par total deplasate, fara justificare. Dar le am. Le adun contagios de metodic, micromigalos, intr-un spectru diametral opus nevoilor rationale. Caci, intr-adevar, nu prea am nevoie de ele. Sau ma rog, de unele dintre ele.
Sperantele mele nu sunt mici. Sunt din acelea ce fac parte din registrul orizonturilor fara limite, cu piste de decolare spre fundatura cosmica. Sperantele mele sunt astfel, perfect aberante, in definitia clara a tuturor aberatiilor, care depasesc normalitatea de sine statatoare. Combinate intre ele, sperantele astea sunt, in consecinta, mari si aberante.
Dar le tin. Sa fie. Sa ma pot si eu lauda cu deschiderea ferestrelor, din interior spre un exterior extrovertit.
Le tin, de fapt, sa-mi umple casa. Poate, pana la urma, vor fi atat de multe, de mari si de aberante, incat n-am sa mai incap de ele. Cui o sa ma-ntrebe “Hopeless?”, eu am sa-i arat un zambet triumfator si-am sa-i raspund doar “Homeless”.

Zburatorul din Oslo

Era imbufnat. Nu-i convenea nimic, se rastea la toata lumea si servise deja cateva cani mari cu cafea. L-au rugat sa se aseze pe un scaun, insa avea o pozitie ciudata – nu-i incapeau aripile de spatarul mult prea lat. Si se foia, fara astampar, isi trecea mainile prin par, se scarpina pe langa gat, ca si cum camasa l-ar fi strans prea tare. Era imbufnat, si raspundea doar cu da sau nu. Si se incrunta de fiecare data cand ofiterul din fata lui intorcea linistit cate o fila din dosarul deschis pentru conturbarea linistii publice si pagube materiale aduse comunitatii. Si nu, nu-si mai amintea nimic. Tot accidentul, chiar fusese un accident, nu-l premeditase, iar astfel, nu era normal sa fie intr-atat chestionat si rasucit pe toate partile. A dat deja declaratia, si a recunoscut ca a baut cu o seara inainte, adevarat peste masura, dar, in fond si la urma urmei, nu omorase pe nimeni. Se intamplase doar ca, in intrecerea de genul cine zboara mai repede decat lumina felinarelor de pe strada principala, sa rastoarne vreo trei statui, dar asta chiar nu putea fi inclusa la catastrofe mondiale.

Astazi suna cam asa

Coada la vorbe. Astazi a crecut cursul de schimb in comunicare, s-au inmultit amenzile pentru cuvintele urate, s-a scumpit propozitia de baza. Coada si la framantari. Dar acolo tot timpul e mare imbulzeala, fiind un singur ghiseu. Stiri cumplite la radio-urechea, nervi albastrii pe post de reclama mare si luminoasa, ce isi schimba nuanta o data la cateva secunde, ancorata sus, pe frunte. Vanzarea unui gand, la jumatate de pret, din cauza inflatiei. Suspendarea unui membru al parlamentului personal, din functie si din functiune. Vorbim aici de un membru superior, caci pulpele inferioare sunt deja in supa. Taxe platite la torticolis, dupa ce am fost batuta colegial pe umar, si la fondul general de asigurare a respiratiei, fiindca, se pare, consum aer mult si degeaba. Cumparaturi in spatiul virtual al reducerii mintale. Finalmente, aprobarea hotararii de a sta la orizontala, undeva in jurul orei unsprezece, dar cu obligativitatea prezentarii dovezilor clare cu privire la modul de achitare a tuturor sarcinilor de pe ordinea de zi.
Si ce zi!

Democratia pixurilor fara capac

Conduceau masa de lucru inca dinaintea epocii contractului individual de munca. Era inainte ca angajatii sa se uneasca in sindicate, sau sa primesca fluturasi de salarii. Era, cred, imediat dupa ce s-a hotarat aruncarea la gunoi a tuturor penelor de gasca, cele care patau hartiile cu gogolosi albastrii de cerneala. Atunci, pixurile au fost noii roboti industriali, care au cucerit mapamondul, luand locul unor muncitori sarguinciosi si destul de civilizati, dar cu mici defecte de era sentimentala. Au cerut chiar mai putini bani, fiind loiali unui imparat din tehnica fabricatiei si, scriind neintrerupt, chiar si in pozitie orizontala, pe perete, au fost cu usurinta nominalizati ca fiind extrem de utili si de neinlocuit. Iar cand un cercetator cu ochelari negri si cu parul ciufulit in varful capului, a descoperit pixul suprem, care face clic-clac, si care nu necesita acoperamantul pretiosului varf, lumea a intrat pur si simplu in delir. De atunci munca s-a modernizat numai si numai in conformitate cu micutii traducatori de ganduri.

Recomandare

Fiece om trebuie sa abordeze de-a lungul unei vietii cate un subiect legat de dragoste. E aproape obligatoriu, aproape impus de lege. Nu poti trece prin atatia ani, fara ca macar o data, macar o data, sa nu abordezi asa ceva. Poti vorbi oricat, despre orice, dar intr-o buna zi, trebuie sa-ti aduni curajul si sa incepi.

Am ajuns la concluzia ca barbatii nu stiu da dea ton de fax

In lungile mele preumblari prin meandrele birocratiei, ma lovesc mereu de sincope stralucitoare, care-mi fac inima bucati. Ba pauza de masa, ba simpatici de genul “eu sunt nou angajat si nu stiu”, ba predicatori de biserica in spiritul “da’ dumneata nu stiai atata treaba?”… Dau peste tot felul de indivizi care se ascund dupa sistem, iar unii fac totul dupa bunul-plac, asigurandu-te ferm ca “e bine, e bine asa, daca nu… reveniti”, acel “reveniti” fiind intodeauna o nebuloasa masiva, in care, precis, daca intri nu-ti mai revii niciodata. Niste ametiti au tulburari de personalitate, exprimandu-se in sensul “stiu eu cum se rezolva asta”, iar altii sunt ca pasarile brusc trezite din somn, zbarlindu-se ofticati “va voi suna, cu siguranta, si-am sa va spun atunci mai multe”. Cu siguranta, nu mai auzi nimic de la ei. Unii vorbesc la mai multe telefoane deodata, eu fiind, evident, telefonul numarul doi, “neimportantul”, dar care a trebuit luat, deoarece aparatul taraia in draci si trezea colegii de breasla din somn. Am fost trimisa la plimbare, am fost “informata”, si-am fost si catalogata. Nici macar daca am cerut minimalul ton de fax, n-am primit decat o baritonala asigurare gen “acuma”, ca apoi sa-mi scrie mare-n frunte: eroare.

Sa fiu altfel

M-am gandit sa ma fac baiat. Dar unul de vreo 10 ani, sa pot juca fotbal pe maidan. Sa mananc seminte si sa alerg pe trecerea de pietoni. Sa pun porecle, sa raspund inapoi cu “ce te intereseaza”, sa trag matele de coada. Sa caut aventuri prin gari cu trenuri lasate in paragina, sa ma uit pe furis la fetele mai mari, care se aduna in curtea bisericii. Sa fiu cu obrajii rosii si cu unghiile murdare, sa sorb mancarea din lingura, sa ranjesc cand mi se dau bani de buzunar, sa am pachete pline cu chistoace de tigari, ascunse pe la prieteni. Sa suflu prin tevi cornete din hartie, sa dispar de acasa cand vine iarna, sau sa ma pierd in mrejele vreunui joc la calculator. Sa colind strazile ca un vagabond, sa am buzunarele rupte, sa cant extrem de fals, sa nu ma intereseze niciodata viata de apoi.

Cap-pătrat

Nu văd nicio problemă în a fi altfel decât toată lumea. Cine spune că toți trebuie să avem cap rotund, sau mâini frumoase, picioare lungi, unghii roșii? Poate că forma asta a craniului determină o mai bună matematică fiscală, unghiuri mai bune de vedere, perpendicularitate in ceea ce privesc lucrurile neimportante, lucrurile tocătoare de nervi.
Unii spun că ești greu de cap dacă nu înțelegi una-alta, dar eu cred că nu putem fi toți rotunzi.

Negru de fum

Nebunia consta in faptul ca sunt nebuna cu capu’. Nu e grav, dar total incurabil, si de aici toate problemele aferente, cum ar fi implicari emotionale prea exagerate, suparari din te-miri-ce, extaz si dezumflare de la un minut la altul. Instabilitatea asta cronica, nu numai ca imi perturba viata de zi-cu-zi, dar si somnul de noapte-de-noapte. Mai precis, visez tot soiul de baliverne in imagini, catastrofal de reale, cu tot soiul de personaje pe masura. Astfel, din pacate ma trezesc dintr-un vis si dau intr-un alt vis, fara sa regasesc pe undeva vreo realitate. Se zice ca nebunii inteleg esenta vietii. Si-atunci, prin deductie logica, viata e un continuu cosmar.

Si iarasi despre domnul K.

Nimeni nu m-a intrigat intr-atat. Strangeam ochii si chiar ma sfortam sa inteleg. De ce atata calm, si de ce condamnarea. Un fel de razboi pe plan orizontal, un fel de razbunare. O aroganta innascuta, si crecuta printre usi. Trecand printr-una, apoi printr-alta si tot asa, s-a format un coridor al neimpacarii, ce n-a putut urca mai sus, spre etajele superioare, ramanand cumva la nivel instinctual, cu o sexualitate primara, cu o lene a miscarilor, cu un fel de confuzie plina de inteligenta, iar la final un cutit. Nu am inteles de ce n-a luptat. Poate ca urma sa lupt eu lupta lui, in mintea mea, intorcand starea razboiului de mii de ori pe toate fetele, dar atunci unde e el? Daca e lupta mea, atunci el e doar un las, un gentleman foarte, foarte indolent, cu bizareriile epocii trecute. Insa ceva in spune ca nu asta a fost intentia. Foile fiind incurcate, capitole incepute si neterminate, viata pana la un punct, moarte la celalalt. Intrebarile mele nu au preocupat pe nimeni, era prea evident. Domnul K. a avut decenta de a trai propria drama, cu redingota pe el, cu amantele din intuneric, cu zapaceala unor sisteme oficiale, legale si absolut enorme, in imensitatea nedreptatii lor. Doar aveau sediul in pod. In podul unei imaginatii fascinante pe de-a-ntregul.

Cine l-a omorat pe domnul K.?

Se spune ca au venit doi barbati. Fiecare cu cutitul lui. El nu s-a opus. N-a cerut nici macar indeplinirea unei ultime dorinte. A mers cu ei, prins intre ei. Mie mi s-a parut nu neaparat impacat cu soarta, ci chiar vesel. Cred ca era bucuros sa se termine totul odata. De aceea nici n-a cerut ultima dorinta, caci tocmai i se indeplinea. Era fericit pe ultimul drum. Dar cine erau ei? Cine i-a nascut? Cum au ajuns la locuinta lui? …si alte cateva intrebari asemenatoare, legate de o moarte fara prea multa cruzime. Oricum e frapant modul in care el nu s-a sinchisit nici de ea, nici de ei. Puteau fi oricine.

Il urasc pe domnul K.

Nu stiu de ce, dar ceva ma face sa-l urasc din tot sufletul. A venit in casa mea intre niste coperti si-a iesit dintre ele perfect spilcuit, cu un vocabular simplu, dar in acelasi timp elevat, cu o exprimare curata, usor de urmarit, dar cu fapte indoilenice. Un altfel de magician. Conchis era prea captiv in propria pedofilie, pe cand domnul K. a zis ca asa ceva nu se cade, cel putin nu intre niste coperti. Trebuie sa sochezi altfel, parand a fi neajutorat, si murind la fel. Intre timp, smecheria consta in acea pace aparenta, el de altfel neluptandu-se pentru nimic, asteptand sa i se faca pur si simplu dreptate. Nu stiu legi, nu cunosc codurile de buna morala. Nu am cum sa-l ajut. Cu ce naiba a gresit?
De fapt nu de asta il urasc, caci am deviat putin de la subiect. Il urasc pentru ca nu-l pot descalci. Stiu ca povestea nu a fost niciodata terminata, iar asta ma roade la propriu, caci eu incerc sa pun bucatile la loc, dar stiu ca ele nu ar fi fost scrise asa. Eu vad atat de unilateral povestea lui, incat el pare doar o poza, si nu un personaj rotund, cu maini si picioare. S-a pedalat pe idea lui obsesiva, iar la final s-a dovedit ca nu era deloc asa, caci altfel n-ar mai fi murit. Se prea poate ca societatea sa nu-l fi inteles prea bine, si sa-l fi acuzat chiar fara rost. Poate ca si eu gandesc la fel. Poate chiar la fel de gresit.

Cloud Pink

Sunt la capitolul ganduri cu orizonturi deschise. Si se pare ca nu numai eu. Gandul, atat de dragalas si de hazliu, e al lui, dar trebuie sa-l impartasesc, chiar daca nu-mi apartine decat punerea lui in scris.
Este vorba despre norisorii cei roz. Lumea stie de ei, viseaza la ei, sau chiar traieste pe ei.
Si eu am unul, dar il folosesc doar in timpul liber.
Norisorii astia de zahar, insa, sunt deosebit de tentanti, pentru ca, pe ei fiind, lumea de jos sta intr-o alta perspectiva. Unii, sed comod mult timp pe asemenea norisori, pana cand viata le devine roz, si hainele si personalitatea. Cu alte cuvinte, se zaharisesc.
Altora, insa, norisorul nu le prieste, caci primesc cate o palma dupa ceafa, exact cand le e lumea mai draga, fiindca debiteaza chestiuni scarbos de rozalii, in timp ce pe pamant problemele li se aduna morman, si astfel trebuie resuscitati cumva. Unii le spun acestor visatori stele cazatoare, insa e lucru stiut, ca nici pomeneala de stele, ci e vorba doar de baloane cu aer cald, caci fiecare lovit de soarta primeste cate unul impreuna cu palma, nu de alta, dar trebuie sa ajunga cu bine de pe norisor pe pamant.
Pe langa acestia, mai exista insa o categorie, cea deosebita, cea care ii cuprinde pe aceia care, din cauza c-au locuit vreme prea indelungata pe norisor, au reusit sa ii aduca acestuia niste imbunatatiri savante, iar el s-a tot dus, tot dus, in sus, in sus, pana cand a trecut de bariera aia. Iar cand respectivii favorizati doresc sa mai coboare din-cand-in-cand, chiar nu mai pot, fiindca deja plutesc cu norisorul cel roz in negrul frig cosmic. Aceia sunt cei care nu se vor mai intoarce niciodata la baza!

Parca am tendinta sa tot aman. Si tot aman de cand am tendinta asta.

Cand trebuie sa ma apuc, incep in gand un sir lung-lung de idei, in urmatoarea ordine: sper ca e bine cum m-am gandit sa fac; asa am facut si data trecuta; si cred a fost bine; oare acuma s-a schimbat ceva? n-ar trebui sa ma sfatuiesc cu cineva, pe tema asta? sa nu cumva sa mai fie ceva nou, si eu sa nu stiu; da, asa am sa fac; ma sfatuiesc; dar cu cine? cine e azi prin preajma? nimeni? bine atunci; pot astepta.

Oricine poate sa realizeze

Sunt pe lumea asta multi realizatori. Unii se ocupa cu scopuri pur materiale, iar altii filosofeaza, si tot se cheama c-au realizat ceva. Dar cum ar fi sa existe si nerealizatori? Adica oameni care sa nu realizeze nimic, si aici vorbim de un nimic atat de frumos realizat, incat sa para nerealizat. Un nimic care n-ar mai putea fi realizat ulterior nici in ruptul capului si-n vecii-vecilor amin pururi.

4 x 4

Astazi am o poezie,
Pentru-o mica papadie,
Ghemotoc de voiosie!
Uneori minge-aurie,
Alteori, sfera-argintie,
Orisicum, o gamalie
Intr-o mare galaxie.
O iubesc pe papadie,
Numai cum o mama stie!

Ombrofob

Cica asa sunt eu – neadaptata la ploi abundente. Serios, e cuvant in dex. Abia l-am descoperit si mi s-a mulat ca o manusa. E evident ca s-a scris pentru mine, dar nu vreau sa ma laud, ca am cuvinte cu dedicatie in dictionar. In fine, lasand astea la o parte, ploile prea abundente imi creeaza fobii abundente si deja ajung sa am creierul abundent de ploios.
Necesit intensiva terapie de la vreun ombrofil.

Mă dor poantele

…făcând balet pe sârma de telegraf…
N-am văzut, cel puțin până acuma, femeie să nu iubească dansul. Și aici zic de toate categoriile de femei, mai mult sau mai puțin talentate, cu ureche muzicală sau nu, cu ritmul în sânge… sau nu.
Eu zic că am o ureche, poate nu atat de muzicală, dar măcar melodică, am un talent dacă nu înnăscut, cel puțin copiat, și un ritm în sânge. Iar acela, e exact cât trebuie să fie. Adică agitat.
La balet nu excelez, că mă umflă râsul și-mi pierd echilibrul…