Pentru sora mea si puiutul ei

La mulţi ani sufleţel!!!!

Când zâmbeşti, mă topesc toată. Când te joci, stau în admiraţie, nici nu-mi vine să respir. Când te iau în braţe şi îţi simt mirosul, ştiu că iubirea nu poate fi măsurată. Iar când dormi, zboară în aer arhangheli ce-ţi veghează somnul. Când vei fi mai mare, vei înţelege că viaţa ţi-a adunat o porţie bună de noroc şi dragoste, prin faptul că ai o mamică incredibilă. Nu scriu aici pentru a aduce elogii, ci pentru a sublinia un adevăr. Va face totul pentru tine, iar dacă înainte de a te avea, raţiunea îi spunea că trebuie să facă totul cu măsură, acum singura măsură eşti tu. Este capabilă să treacă munţii, să suporte în tăcere toate greutăţile, să plângă fără lacrimi, să te iubescă fără să ceară nimic înapoi. Poate să lupte cu toţi şi toate, ca o leoaică veritabilă. Să nu uiţi niciodată că dragostea mămicii tale este raiul.

Să creşti mare, sufleţel!

101

Am citit ieri o listă lungă, lungă. Nu-mi place să fac parte din liste lungi, mă oboseşte şi-mi fură identitatea. Ca şi cum ai fi numărul 101 dintr-o enumeraţie. Nu mai ai siguranţa că cititorul o să ajungă până la numărul tău, şi nici că el, săracu’, după ce a tot citit, va mai avea putere să se bucure de el. 101 dalmaţieni cu pete serioase. Sunt împotriva lucrurilor care se banalizează în timp. Iar, puse toate cap la cap, unii ajung să devină o obişnuinţă bolnăvicioasă. Şi vicioasă. Creează o dependenţă mută, sublimă şi fadă în acelaşi timp, cu puteri greu de întrecut. Fireşte, listele sunt de vină. Ca şi cea din telefonul mobil, care pur şi simplu îţi apasă conştiinţa.

Tara mea, azi

În defintiv şi la urma urmei asta este. Da, da, nu vă miraţi. Aşa am aşternut patul, aşa dormim. Strâmb şi cu dureri de gât sucit. Cine nu ne place, poate liniştit să plece (chiar dacă e din rândurile noastre). Iar cine comentează, să fie urgent redus la tăcere, căci nici nouă nu ne convine, dar pentru asta nu ne agităm ca un pepsi, ca nişte găini stupide. Orice s-ar întâmpla, mergem până la capăt, cu tupeul în mâna dreaptă şi un sandwich în cea stângă, să nu luăm decizii pe burta goala. Noi suntem poporul care nu poate gândi nimic în lipsa mâncării.

Să ne fie clar, de la bun început, nimeni nu face nimic înafara legii, chiar dacă ea e puţin, puţin interpretabilă. Cine nu e de acord, va fi făcut poster! Fără scrupule, dragi prieteni, fără milă sau jenă. Aveţi grijă doar să nu purtaţi pantaloni strâmţi, că duce la impotenţă. Şi, chiar asta ne-ar mai lipsi!! Să nu procreăm. Oameni aşa frumoşi ca noi, atât de civilizaţi şi plini de umor, să nu facem mititei care să ne poarte mai departe numele şi rangul, obiceiurile şi tradiţiile păstrate cu atâta sfinţenie, prin parcurile municipale, pe drumurile judeţene sau prin parlament. Vă rog să vă păstraţi calmul şi să staţi la rând, că doar ştim cu toţii cum se face. Ne aşezăm unul în spatele celuilalt, şi încercăm, subliniem încercăm, să nu ne împingem, să nu ne strivim sau măcelari. Că nu-i de ce. Este pentru toată lumea, abundenţă. Bani să fie, iar dacă nu, sa-i falsificăm, pentru numele lui Dumnezeu. Că (şi iar zic), ne pricepem!!!!

Bloguri

Eu nu mi-am făcut blog de mult timp, ce … abia au trecut două luni, şi poate nici atâta. Dar am descoperit, în încercarea mea de-al face frumos pe–al meu, blogurile altora. Aceşti „altora” sunt fantastici, cu adevărat. Am rămas blocată pe vreo câteva pagini, şi am zis că n-am mai citit ceva atât de bun de un car de vreme. Ce tot vorbesc!! din liceu. Cred că sunt abia la începutul căutarilor, însă personal consider că merită efortul. Unii chiar au ce zice, şi cum zic… rămâi tablou! Nu doar că vorbesc pe înţeles, dar au şi mesaj. Şi au şi conţinut, şi te ţin cu ochii în calculator până se dublează dioptriile. Unele bloguri sunt puţin retro, se scrie ca pe la cenaclu, cu limbaje împietrite, dar unele… vai, trebuie recomandate, căci pur şi simplu parcă ai asculta o voce, care îţi spune frumos şi ordonat exact ce simţi şi ce te frământă. Dă-l încolo de psihoterapeut!! Râzi bine, ai şi satiră, ai şi caricatură şi inclusiv sentimente. Că răzbat, aşa, de după cuvinte. Deci este clar ca s-a scris cu sufletul, cu dăruire, iar autorii şi-au dat drumul, au fost creativi şi nu numai. Sunt deopotrivă fete şi băieţi care scriu. Femei şi bărbaţi, mă rog, căci altfel s-ar putea înţelege că ne luăm după toanele unor adolescenţi. Am realizat că a petrece timpul în faţa unui ecran plat de 22 inchi poate fi extrem de plăcut, dacă ştii unde să cauţi. Sau să poţi aprecia ceea ce găseşti.

Curatenia de primavara

M-am apucat de marea curăţenie. Toate vechiturile din pod trebuie aruncate, trebuie făcut loc pentru primavară. Şterg ferestrele, să intre lumina. Şterg de praf toate cărţile şi dau afară toţi păianjenii, căci nu-i pot omorî, aşa iubitoare de gângănii cum sunt. Mătur cu sârguinţă, spăl candelabre şi mobile şi podele, mai ceva ca o albinuţă-n stup. Această îndeletnicire mi se pare absolut utilă şi la locul ei, chiar dacă te stoarce de toate puterile omeneşti. Primavara trebuie să vină cu miros proaspăt, cu strălucire în lucruri şi în gând. Tot secretul constă în a-ţi pune un batic colorat pe cap şi în a cânta cu voioşie. În timp ce ştergi, speli, scuturi, cureţi, sortezi şi cel mai important răstorni din temelii casa. Este aproape hilară întreaga tevatură, căci după un timp extrem de scurt toate revin pe făgaşul normal, mai precis praful se adună în straturi suprapuse, păianjenii revin în cotloanele lor, parcă enervaţi de faptul că i-ai alungat ca o brută insensibilă, se adună pete şi acareturi, de care chiar ai crezut că ai scapat. Oricum e haioasă toată această mişcare de răscolire a tuturor obiectelor şi a stării de fapt, deşi cred că facem asta doar pentru sufletul nostru, şi culmea e că ne simţim împliniţi de pe urma adrenalinei adunată în timpul aventurii.

La urmă, stai tolănit într-un fotoliu (să nu cumva să murdăreşti canapeaua), admiri cu o satisfacţie de sine ce întrece orice bariere, florile din vaza de pe birou, unde mai ai adunate o grămadă de obiecte total inutile, dar pentru care a fost deja imposibil să mai găseşti locuri ferite de privire, şi bei un pahar de apă rece. Mulţumit de rezultat, însă cu ochii la sertarul în care n-ai mai apucat să-l dichiseşti. Acum pot să vină musafirii petrecăreţi, agitaţia şi iepuraşul ţopăitor.

Cu părere de rău, trebuie să-mi fac ieşirea de pe scenă ca o adevărată gospodină cu talent, căci mi se arde mâncarea pe foc.

Te iubesc si punct

Când pleci, chiar dacă e vorba doar de câteva zile, mă umplu cu dor. La început e un sentiment incredibil de ciudat, care parcă spune du-te! că macar am şi eu o clipă de libertate. Şi chiar începe clipa, imediat ce maşina trece de semaforul din capătul străzii, căci îţi fac cu mâna de la geam (poate sună excesiv de romantic sau a dulcegărie, însa e vorba doar despre o superstiţie, ca şi aceea că trebuie să te conduc până la uşă). Ies şi savurez un pic de fum aromat, un strop de cafea, un gând de relaxare. Apoi, peste aproximativ 5 minute, vine ca un uragan peste mine nesimţitul de dor. Şi aşa o ţinem, eu şi doru’, într-un dans bezmetic, până când aud cheia în uşă, şi ştiu că te-ai întors. La început, am crezut că e vorba de focul pasiunii incipiente, însă pe parcurs m-am convins că nici vorbă de aşa ceva. Îmi lipseşte mie o doagă, asta este. Nu pot trăi fără tine, nu mănânc, nu am stare, nu respir. Şi nu e vorba de dependenţă, căci mă descurc onorabil în lipsă, le fac pe toate, cu o precizie de robot. E doar supărarea şi neputinţa ce decurge atunci când nu-s întreagă pe deplin. În seara când ne-am cunoscut, nu aveam nici un fel de aşteptare. Eram rănita în amorul propriu, la modul general, de toţi bărbaţii, şi simplu ca bună-ziua, nu aveam ochi decât pentru mine. Totul se învârtea concentric în jurul propriei suferinţe, căci fusesem părăsită. Nu m-ai văzut, la fel nici eu pe tine. Am jucat parcă rummy, şi nici nu ne-a păsat. Apoi, în lumina neclară a evenimentelor, m-am trezit că te-ai mutat la mine în cameră, că ţi-ai adus bagajele cu totul, după chiar prima zi de a fi împreună. Mi-aduc aminte cum ai mutat din capul locului toate mobilele, pe placul tău, schimbându-mi iremediabil destinul. Totul a început dintr-o joacă, când te-am luat în taxiul meu, să nu urci pe jos lungul deal, iar la coborare din maşină mi-ai spus atât de senin (aşa cum eşti şi acum, de altfel), că mâine o să vii să dormi la mine. Şi uite că azi-dimineaţă, când m-am trezit datorită odiosului de ceas cu alarmă, mi-am dat seama că tu n-ai mai plecat, şi nici n-ai să mai pleci vreodată, a fost totul stabilit, de pe-atunci. Era într-o sambătă, parcă…??

Doar tu si eu si luna

Visez cu ochii deschişi, norii trec grăbiţi pe cerul de aprilie. Nu sunt stele. Nu se aud decât zgomotele maşinilor vagaboande, iar tu dormi. De fapt eu dorm, şi visez, după cum am mai spus. După iubire a venit timpul pentru deliciul final, îngropat cu străşnicie în perne. Trec dintr-o lume în alta, mă întorc şi găsesc tot alte drumuri. Peste tot cuvinte şoptite, de care sincer nu cred că e nevoie. Ne înţelegem şi fără, poate chiar mai bine. Din tot spectrul de negru al nopţii, străbate de undeva un pumn de lumină slabă, oarbă şi albă. Nu te-ai trezit cumva? Sau era vorba de mine? Te găsesc lângă mine, mângâindu-mi părul, şi nedumerit: Dragă, vorbeşti în somn. Cu cine oare? Aici nu suntem decât noi doi şi luna.