Pentru sora mea si puiutul ei

La mulţi ani sufleţel!!!!

Când zâmbeşti, mă topesc toată. Când te joci, stau în admiraţie, nici nu-mi vine să respir. Când te iau în braţe şi îţi simt mirosul, ştiu că iubirea nu poate fi măsurată. Iar când dormi, zboară în aer arhangheli ce-ţi veghează somnul. Când vei fi mai mare, vei înţelege că viaţa ţi-a adunat o porţie bună de noroc şi dragoste, prin faptul că ai o mamică incredibilă. Nu scriu aici pentru a aduce elogii, ci pentru a sublinia un adevăr. Va face totul pentru tine, iar dacă înainte de a te avea, raţiunea îi spunea că trebuie să facă totul cu măsură, acum singura măsură eşti tu. Este capabilă să treacă munţii, să suporte în tăcere toate greutăţile, să plângă fără lacrimi, să te iubescă fără să ceară nimic înapoi. Poate să lupte cu toţi şi toate, ca o leoaică veritabilă. Să nu uiţi niciodată că dragostea mămicii tale este raiul.

Să creşti mare, sufleţel!

101

Am citit ieri o listă lungă, lungă. Nu-mi place să fac parte din liste lungi, mă oboseşte şi-mi fură identitatea. Ca şi cum ai fi numărul 101 dintr-o enumeraţie. Nu mai ai siguranţa că cititorul o să ajungă până la numărul tău, şi nici că el, săracu’, după ce a tot citit, va mai avea putere să se bucure de el. 101 dalmaţieni cu pete serioase. Sunt împotriva lucrurilor care se banalizează în timp. Iar, puse toate cap la cap, unii ajung să devină o obişnuinţă bolnăvicioasă. Şi vicioasă. Creează o dependenţă mută, sublimă şi fadă în acelaşi timp, cu puteri greu de întrecut. Fireşte, listele sunt de vină. Ca şi cea din telefonul mobil, care pur şi simplu îţi apasă conştiinţa.

Tara mea, azi

În defintiv şi la urma urmei asta este. Da, da, nu vă miraţi. Aşa am aşternut patul, aşa dormim. Strâmb şi cu dureri de gât sucit. Cine nu ne place, poate liniştit să plece (chiar dacă e din rândurile noastre). Iar cine comentează, să fie urgent redus la tăcere, căci nici nouă nu ne convine, dar pentru asta nu ne agităm ca un pepsi, ca nişte găini stupide. Orice s-ar întâmpla, mergem până la capăt, cu tupeul în mâna dreaptă şi un sandwich în cea stângă, să nu luăm decizii pe burta goala. Noi suntem poporul care nu poate gândi nimic în lipsa mâncării.

Să ne fie clar, de la bun început, nimeni nu face nimic înafara legii, chiar dacă ea e puţin, puţin interpretabilă. Cine nu e de acord, va fi făcut poster! Fără scrupule, dragi prieteni, fără milă sau jenă. Aveţi grijă doar să nu purtaţi pantaloni strâmţi, că duce la impotenţă. Şi, chiar asta ne-ar mai lipsi!! Să nu procreăm. Oameni aşa frumoşi ca noi, atât de civilizaţi şi plini de umor, să nu facem mititei care să ne poarte mai departe numele şi rangul, obiceiurile şi tradiţiile păstrate cu atâta sfinţenie, prin parcurile municipale, pe drumurile judeţene sau prin parlament. Vă rog să vă păstraţi calmul şi să staţi la rând, că doar ştim cu toţii cum se face. Ne aşezăm unul în spatele celuilalt, şi încercăm, subliniem încercăm, să nu ne împingem, să nu ne strivim sau măcelari. Că nu-i de ce. Este pentru toată lumea, abundenţă. Bani să fie, iar dacă nu, sa-i falsificăm, pentru numele lui Dumnezeu. Că (şi iar zic), ne pricepem!!!!

Bloguri

Eu nu mi-am făcut blog de mult timp, ce … abia au trecut două luni, şi poate nici atâta. Dar am descoperit, în încercarea mea de-al face frumos pe–al meu, blogurile altora. Aceşti „altora” sunt fantastici, cu adevărat. Am rămas blocată pe vreo câteva pagini, şi am zis că n-am mai citit ceva atât de bun de un car de vreme. Ce tot vorbesc!! din liceu. Cred că sunt abia la începutul căutarilor, însă personal consider că merită efortul. Unii chiar au ce zice, şi cum zic… rămâi tablou! Nu doar că vorbesc pe înţeles, dar au şi mesaj. Şi au şi conţinut, şi te ţin cu ochii în calculator până se dublează dioptriile. Unele bloguri sunt puţin retro, se scrie ca pe la cenaclu, cu limbaje împietrite, dar unele… vai, trebuie recomandate, căci pur şi simplu parcă ai asculta o voce, care îţi spune frumos şi ordonat exact ce simţi şi ce te frământă. Dă-l încolo de psihoterapeut!! Râzi bine, ai şi satiră, ai şi caricatură şi inclusiv sentimente. Că răzbat, aşa, de după cuvinte. Deci este clar ca s-a scris cu sufletul, cu dăruire, iar autorii şi-au dat drumul, au fost creativi şi nu numai. Sunt deopotrivă fete şi băieţi care scriu. Femei şi bărbaţi, mă rog, căci altfel s-ar putea înţelege că ne luăm după toanele unor adolescenţi. Am realizat că a petrece timpul în faţa unui ecran plat de 22 inchi poate fi extrem de plăcut, dacă ştii unde să cauţi. Sau să poţi aprecia ceea ce găseşti.

Curatenia de primavara

M-am apucat de marea curăţenie. Toate vechiturile din pod trebuie aruncate, trebuie făcut loc pentru primavară. Şterg ferestrele, să intre lumina. Şterg de praf toate cărţile şi dau afară toţi păianjenii, căci nu-i pot omorî, aşa iubitoare de gângănii cum sunt. Mătur cu sârguinţă, spăl candelabre şi mobile şi podele, mai ceva ca o albinuţă-n stup. Această îndeletnicire mi se pare absolut utilă şi la locul ei, chiar dacă te stoarce de toate puterile omeneşti. Primavara trebuie să vină cu miros proaspăt, cu strălucire în lucruri şi în gând. Tot secretul constă în a-ţi pune un batic colorat pe cap şi în a cânta cu voioşie. În timp ce ştergi, speli, scuturi, cureţi, sortezi şi cel mai important răstorni din temelii casa. Este aproape hilară întreaga tevatură, căci după un timp extrem de scurt toate revin pe făgaşul normal, mai precis praful se adună în straturi suprapuse, păianjenii revin în cotloanele lor, parcă enervaţi de faptul că i-ai alungat ca o brută insensibilă, se adună pete şi acareturi, de care chiar ai crezut că ai scapat. Oricum e haioasă toată această mişcare de răscolire a tuturor obiectelor şi a stării de fapt, deşi cred că facem asta doar pentru sufletul nostru, şi culmea e că ne simţim împliniţi de pe urma adrenalinei adunată în timpul aventurii.

La urmă, stai tolănit într-un fotoliu (să nu cumva să murdăreşti canapeaua), admiri cu o satisfacţie de sine ce întrece orice bariere, florile din vaza de pe birou, unde mai ai adunate o grămadă de obiecte total inutile, dar pentru care a fost deja imposibil să mai găseşti locuri ferite de privire, şi bei un pahar de apă rece. Mulţumit de rezultat, însă cu ochii la sertarul în care n-ai mai apucat să-l dichiseşti. Acum pot să vină musafirii petrecăreţi, agitaţia şi iepuraşul ţopăitor.

Cu părere de rău, trebuie să-mi fac ieşirea de pe scenă ca o adevărată gospodină cu talent, căci mi se arde mâncarea pe foc.

Te iubesc si punct

Când pleci, chiar dacă e vorba doar de câteva zile, mă umplu cu dor. La început e un sentiment incredibil de ciudat, care parcă spune du-te! că macar am şi eu o clipă de libertate. Şi chiar începe clipa, imediat ce maşina trece de semaforul din capătul străzii, căci îţi fac cu mâna de la geam (poate sună excesiv de romantic sau a dulcegărie, însa e vorba doar despre o superstiţie, ca şi aceea că trebuie să te conduc până la uşă). Ies şi savurez un pic de fum aromat, un strop de cafea, un gând de relaxare. Apoi, peste aproximativ 5 minute, vine ca un uragan peste mine nesimţitul de dor. Şi aşa o ţinem, eu şi doru’, într-un dans bezmetic, până când aud cheia în uşă, şi ştiu că te-ai întors. La început, am crezut că e vorba de focul pasiunii incipiente, însă pe parcurs m-am convins că nici vorbă de aşa ceva. Îmi lipseşte mie o doagă, asta este. Nu pot trăi fără tine, nu mănânc, nu am stare, nu respir. Şi nu e vorba de dependenţă, căci mă descurc onorabil în lipsă, le fac pe toate, cu o precizie de robot. E doar supărarea şi neputinţa ce decurge atunci când nu-s întreagă pe deplin. În seara când ne-am cunoscut, nu aveam nici un fel de aşteptare. Eram rănita în amorul propriu, la modul general, de toţi bărbaţii, şi simplu ca bună-ziua, nu aveam ochi decât pentru mine. Totul se învârtea concentric în jurul propriei suferinţe, căci fusesem părăsită. Nu m-ai văzut, la fel nici eu pe tine. Am jucat parcă rummy, şi nici nu ne-a păsat. Apoi, în lumina neclară a evenimentelor, m-am trezit că te-ai mutat la mine în cameră, că ţi-ai adus bagajele cu totul, după chiar prima zi de a fi împreună. Mi-aduc aminte cum ai mutat din capul locului toate mobilele, pe placul tău, schimbându-mi iremediabil destinul. Totul a început dintr-o joacă, când te-am luat în taxiul meu, să nu urci pe jos lungul deal, iar la coborare din maşină mi-ai spus atât de senin (aşa cum eşti şi acum, de altfel), că mâine o să vii să dormi la mine. Şi uite că azi-dimineaţă, când m-am trezit datorită odiosului de ceas cu alarmă, mi-am dat seama că tu n-ai mai plecat, şi nici n-ai să mai pleci vreodată, a fost totul stabilit, de pe-atunci. Era într-o sambătă, parcă…??

Doar tu si eu si luna

Visez cu ochii deschişi, norii trec grăbiţi pe cerul de aprilie. Nu sunt stele. Nu se aud decât zgomotele maşinilor vagaboande, iar tu dormi. De fapt eu dorm, şi visez, după cum am mai spus. După iubire a venit timpul pentru deliciul final, îngropat cu străşnicie în perne. Trec dintr-o lume în alta, mă întorc şi găsesc tot alte drumuri. Peste tot cuvinte şoptite, de care sincer nu cred că e nevoie. Ne înţelegem şi fără, poate chiar mai bine. Din tot spectrul de negru al nopţii, străbate de undeva un pumn de lumină slabă, oarbă şi albă. Nu te-ai trezit cumva? Sau era vorba de mine? Te găsesc lângă mine, mângâindu-mi părul, şi nedumerit: Dragă, vorbeşti în somn. Cu cine oare? Aici nu suntem decât noi doi şi luna.

De unde pana unde … succes

De câteva zile încoace îmi dau târcoale nişte întrebări, la care până acum n-am găsit răspuns, şi, dintr-o joacă, s-au deschis absolut toate minţile, iar evidentul era în faţa mea. Nu l-am văzut, căci nu ajunsesem încă în faza de strădanie excesivă pentru a raspunde la acele întrebări. Câteodată, chiar e mai bine să aştepţi ca lucrurile să se rezolve de la sine, decât să te afli în treabă şi să munceşti pe brânci, ca mai apoi să intre în schemă dezamăgirea, cum că nu eşti în stare de nimic. Foarte multe zile am aşteptat acest moment, chiar dacă a fost o aşteptare latentă, fără eforturi deosebite, care nici măcar nu m-a epuizat. Poate că am şi bănuit eu ceva şi astfel am stat liniştită la pândă, poate-poate se întrevede ceva. Şi uite că acum la finalul glorios, deşi chiar că nu este deloc glorios, am senzaţia că am învins. De fapt, n-am învins nimic. În definitiv, am avut dreptate, iar acest lucru este socotit un succes. Şi aş fi meritat ceva mai mult credit pe viitor, iar diploma mea de pe perete să aibă un rost. Însă nimeni nu ştie despre toate victoriile mele, iar cum eu nu sunt o persoană care să se împăuneze cu triumf, nimeni n-o să ştie vreodată. Stau doar şi savurez în linişte, cu un zâmbet de satisfacţie pe faţă, de zici că cine-ştie-ce descoperire am făcut. Probabil că pentru unii ar fi ceva firesc, să ştie tot, să audă orice, să fie pe fază la toate provocările. Sau poate şi ei au primit aceleaşi feed-back-uri, la o pipă târzie. Eu sunt mulţumită şi aşa. Să fie toţi bucuroşi, căci oricum nu vor şti ce să facă cu informaţiile. Nici eu nu ştiu, dar nu despre asta este vorba. Nici nu vreau să ştiu, căci atunci ar putea să se întrevadă o intenţie malefică, iar eu mă consider o pacifistă convinsă. Vreau doar flower power, toată ziua bună ziua. Alţii probabil că fac încercări disperate de a intra în favoare, însă nu văd cum ar face faţă efectiv. Pentru că este, şi a fost, dificil, inclusiv pentru mine, să găseşti exact ce să spui şi tonul adecvat pe care să le spui, şi câte şi mai câte, căci e destul o singură ratare şi toate se prefac în praf de aruncat, iar întrebările rămân ascunse şi tot fără răspuns. Poate că seara târziu ar trebui să dorm pur şi simplu. Oboseala şi refularea au mers mână în mână şi reuşitele s-au strâns lanţ.

Reuşita constă în cine are răbdare să aştepte finalul. El stabileşte cine ia şi cine dă, care parte este cea avantajoasă, sau cine a rupt picioarele cui. Căci uneori merge şi aşa. Cine nu moare, primeşte pe loc o statuie cu el însuşi, să o poată expune în gradina din faţa casei, sau în parcul central ca şi edificiu de onoare. Îmi spunea cineva ieri că dacă ai rabdare, toate se rezolvă, iar dacă nu ai rabdare, să iei în mâinile tale destinul şi să-ţi faci dreptate. Să-ţi câştigi singur premiile. În stil mafiot. Iar cine nu crede în brutalitate, să facă bine şi să-nceapă.

Revolutie, oameni buni!

Mi-a spus ieri cineva, că nu înţelege de ce tot spunem fraze de genu’ „de după revoluţie”. Mi-a explicat că încă suntem în revoluţie, chiar dacă nu într-una cu violenţe de stradă, suntem într-una cu violenţe interioare. Nu suntem altă generaţie, nu facem nimic cu adevărat deosebit, nu am câştigat nimic. Dreptul la informaţie şi dreptul de a trece graniţele ţării sunt totuşi niste cuceriri imense, i-am replicat. A spus doar că revoluţia continuă. N-am crezut, şi poate mulţi nici nu vor crede vreodată. Dar dupaă o lungă cugetare, mi-am dat seama că are perfectă dreptate. Încă mă lupt cu mentalităţile de genul “trebuie să stai la oală” sau “ai carte, ai parte”, cu oameni de tipul Domnul Goe. Şi mi-am dat seama că nu ne-am adaptat deloc. Vreau şi familie fericită, dar şi o carieră de succes. Vreau şi timp pentru cei dragi, dar şi să avansez pe scara socială. Vreau mii de prieteni, dar vreau şi intimitate. Trebuie să învăţ să mă descurc cu atâtea site-uri de socializare, ca să nu recunosc că nu-mi văd amicii cu lunile. Cred că n-am mai scris o scrisoare pe hârtie de zeci de ani. După revoluţie… sau mai bine spus, în mijlocul ei!

Filme

–          Şi cine, mă rog, să vrea să te omoare? Parcă am fi într-un film american! spuse ea cu un zâmbet zeflemitor, plin de o nonşalanţă poetică, cum tragea agale din ţigareta lungă, iar fumul făcea rotocoale inegale.

Ecrane mari ce strică ochii, se întind în faţa mea, iar povestea este fantastică, plină de suspans şi teroare. Noroc că ronţăim la filmele astea, căci altfel mi-aş fi muşcat limba sau pumnii de o mie de ori. Mi-aş fi ferit privirea, cu spaimă şi-aş fi pierdut cu siguranţă cam tot filmul, dar aşa, stau lejeră şi mă uit, alb-negru, şui şi cu lentile învechite. Bine măcar că ecranul este mare, iar actorii se disting destul de bine, mai ales că actriţa principală este blondă subliniat, şi-mi sare în ochi mai lejer. O vor omorî gangsterii cu care îşi face veacul, într-un final apoteotic. Şi, bineînţeles, stilul de viaţă, fără legume şi fructe, doar băutură şi nopţi nedormite. Devine previzibil filmul ăsta, şi încep să mă cam plictisesc. Ştiu şi cum va decurge destinul lui, hoţ de meserie, care va sfârşi prin a fi nemaipomenitul îndrăgostit lulea şi care, după pierderea capului, va reuşi cumva să-şi piardă întreaga raţiune. Doar e blondă, şi am şi subliniat.

Aş putea fi un regizor mic sau măcar o actriţă mediocră dacă m-aş chinui puţin, şi spun asta deoarece pentru a fi unul bun (pentru ambele situaţii), trebuie să ai montat în cap un cip din care să poţi scoate ca pe bandă rulantă toate scenele de groază, sau pe cele de amor tandru, sau să ştii să călăreşti, pentru că un western nu merge decât aşa. A!!! Şi trebuie să ai armă. Să tragi la ţintă măcar de două ori pe săptămână şi să fii înscris în clubul văcarilor. Cu lasou şi tot tacâmul, iar pe pereţi să ai capete de animale moarte şi împăiate, coarne de cerb şi piele de crocodil pe botine. Şi să fumezi doar Marlboro, doar e din zonă. Iar dacă vrei să faci filme abstracte, trebuie să te înscrii o săptămână sau două la dezalcolizare, sau într-un centru de recuperare psihiatrică, să te rupi de realitate şi să creezi în linişte, printre electroşocuri. Comediile mi s-ar potrivi mie, aş putea spune. Pentru simplul motiv că sunt neagră, iar oamenilor din ziua de azi le place o bucată bună de comedie neagră. Râd mai bine decât la orice. Fac haz de necaz. Terapie în trei paşi: 1. vizualizarea problemei 2. râdem cu gura până la urechi şi cu lacrimi dacă se poate şi 3. ignorarea problemei prin uitare agresivă. Probabil că aş avea ceva idei pentru un film sau două.

Acasa

Cumpărături şi aglomeraţie, televizorul merge tare, pe ceva canal de ştiri, trenurile au întârziere. Vrem să plecăm în acest mini-concediu la neamuri. Câtă muncă şi pregătire. Cu bagaje imense, cu liste “De făcut”, “De cumpărat”… şi tot aşa. Apoi încărcatul şi descărcatul din maşină… durează o veşnicie. Sute de drumuri, mâini şi nas roşii de la frig. Şi unde mai pui că nu pot dormi decât în patul meu, şi stau şi mă uit nopţi la rând la pereţi, încercând din răsputeri să vină somnul salvator. Apoi mâncarea. Vine în valuri, valuri, se regăseşte peste tot în casă, chiar şi unde te-ai aştepta mai puţin, fiecare cuiguleşte, ca apoi să se plângă că a mâncat prea mult. Unora chiar li se face rău, moment când mama intervine cu o tonă de medicamente. Câtă agitaţie, câtă lume vorbeşte deodată, bineînţeles păreri contradictorii, toţi se pricep la politică şi religie şi filosofie, câte tacâmuri lovesc deodată farfuriile, cum curge vinul în pahare. Însă câtă iubire. Câte ghemuri de amintiri, cu tot farmecul trecut, câtă veselie legată de prezent.

Trebuie sa stii cand sa lasi de la tine

Şi mi-am zis “de ce nu??”, când mi-au spus că trebuie să renunţ. În fond şi la urma urmei, ce mai am de pierdut? Fericirea? Pe asta am pierdut-o de mult. Liniştea? Pe asta n-am avut-o niciodată!! Speranţa? Da’ doar n-o să fiu proastă sau copilăroasă să mai cred că există aşa ceva. Sau poate se refereau la bunăstare. Probabil că mi-ar părea rău să fiu în continuare săracă. Da’ ce să-i faci? Ai mei au fost intelectuali. Şi au murit de foame cu cartea în mână şi aşa am fost şi eu o viaţă întreagă.

Aşa că m-am decis să renunţ. La orice vor ei renunţ. Sunt o lipitoare care nu mai moare, ca beţivii, care traiesc cumva fără ficat.

Cabana viselor

Trenul care mă duce acum, mă va şi aduce înapoi peste câteva săptămâni. Face drumul dus-întors către munţi, de două ori în cursul aceleaşi luni, având un program destul de ciudat, chiar şi pentru căile ferate. Am ales să mă deplasez aşa, fiindcă îmi conferă o anumita comoditate în a petrece 10 ore în poziţii ceva mai uşor de suportat, mă pot întinde pe banchetă, sau pot să-mi petrec timpul în vagonul-restaurant la o cafea sau la o gustare. Cel mai adesea însă, stau pe coridor şi fumez cu poftă, geamurile sunt toate deschise şi aerul este atât de plăcut. Azi trenul meu sună egal şi mă leagană ca pe un prunc. Vara rămâne cel mai frumos anotimp. Voi petrece această vacanţă departe de tot ce înseamnă calvar urban, mă voi întoarce la rădăcini, în sălbăticie. Fără telefoane, fără calculatoare sau afişaje electronice, fără alarme pe ceasuri. Chiar mă gândeam înainte să pornesc, cum o să mă împac oare să fiu trezită brutal de către cocoşul din ograda vecinilor, căci căsuţa noastră nu este dotată cu nicio vietate. Mai vin pisicile hoinare, dar nu-şi fac culcuşul.

Întind haine pe sârmă la uscat. Bate vantul în ele şi mirosul de balsam se împrăştie în aer, ajungând până departe, la alte case de pe stradă. Nimic nu mişcă în atmosferă, căci e prea cald, iar gandacii s-au ascuns deja sub pietre, la odihnă. Am câteva cearceafuri mari şi albe la întins, flutură încât parcă dansează năluci. Voi face o baie în râu. Diseara voi face pâine de casă, cu seminţe de cereale, iar la cină vom bea vin. Masa o voi aranja pe terasă, ca barbaţii să-şi poată pipa tutunul uscat. Se vor auzi din departare zgomote vagi, cântecele din vatra satului şi cucuvelele de prin copacii din păduri. Un amestec de fum cu mirodenii şi praf va face ca la un moment dat să ne ascundem după draperii, în hamacele din casă. Voi face şi îngheţată, un mic desert pentru pofticioşi. Şi vom lenevi apoi toată seara, căci aici nu avem televizor. Suntem în vacanţă, câteva săptămâni, să ne refacem şi să ne reculegem. Facem incantaţii şi glume pe tema asta. Facem aprovizionare şi curăţenie, ca şi cum am fi o mare familie.

Messenger

Salut!! Smile, smile!!

Îţi trimit prin mail un fel de povestioară, drăgălaşă, să poţi râde bine. Şi-o să te bine-dispun, orele vor trece mai uşor, iar la sfârşit o să ai mintea clară, lucidă (wink, wink) şi o să ai timp de propriile tale probleme care te frământă aşa de mult în rest.

Voi primi mesaj când vizualizezi (tongue), aşa că să nu cumva să nu deschzi, să nu ai conştiinţa stupidă, şi să crezi că nu e corect ceea ce faci. Să nu-ţi închipui că faci pe cineva fericit, dacă pui suflet. Să fii fericit în ziua de azi, înseamnă să ai mailuri multe de la prieteni, care se distrează elegant la rândul lor. Căci dacă nu-ţi trimite nimeni nimic, chiar poate să te apuce disperarea.

Da’ nu e cazul tău, că uite! M-am gândit eu la tine. Wink.

Cele mai frumoase sunt oricum acele lanţuri care “nu pot fi rupte”, şi trebuie să alegi din agenda de contacte pe cele care te iubesc cel mai mult şi să le trimţi în maxim 8 secunde. Toată viaţa se măsoară pe secundar, căci timpul trece greu, nu??? Noroc că am în dreapta ecranului un ceas mic, destul de discret, şi-l consult tare des. Dar, de fapt, de ce să-ţi spun toate astea, că doar le ştii şi tu! Cred că toţi facem la fel, însă unii au ajuns chiar să fie experţi în domeniu.

Aş râde, da’ nu mă poţi auzi. Să-ţi închipui cum râd. Smile, smile, big hug, big hug…

Sunt cam serioasă în ultimul timp, căci toate situaţiile parlamentare mă preocupă. Ştiu că povesteam ieri, ce-au mai facut deputaţii ţării, subiect la care ne pricepem toţi extrem de bine. Sunt la curent şi cu mondenităţile, nunţile, botezurile celebrităţilor, şi la cafea ţi le spun şi ţie.

Oricum, nu te reţin mult, că am un program la tv la care ţin să mă uit (silly). Nu e în fiecare zi, fapt care mă supără evident, dar când este, trebuie să mă uit. Mă învaţă cum să supravieţuiesc în situaţii extreme. Chiar e practic, foarte educativ (clapping)!!!! Abia aştept episodul pentru situaţia în care locuieşti în bloc, în apartament ipotecat, cu igrasie şi fără mobilă, în lumea a treia.

Acum plec, că vreau să donez o parte din avuţia mea (că aşa îmi place să-i spun smile, smile…) sinistraţilor. Ai auzit că s-a inundat Japonia? Eu chiar vroiam să mă duc acolo în vacanţă, dar acum… nah, nu-i nimic. Mergem la vreo pensiune, că-i mai confortabil.

Te pup (kiss, kiss, kiss, big hug).

Să te uiţi la mail, obligatoriu!!