Mai degraba azi e prima zi de primavara

Saraca Primavara! Dupa multa vreme in care a stat cuminte, cu toate pregatite langa ea, gata-gata sa porneasca, sa i se dea startul, si dupa ce a tot asteptat si-a asteptat, si-a mai asteptat, si inca iar, la auzul unui simplu indemn a tot pornit, fara sa mai auda cuvantul ”maine”. Si impreuna cu ea, au pornit toate, ca si cum toti ar fi inceput cu bucurie sa alerge la un maraton. Lumea intreaga a iesit din case, florile au aparut, soarele si-a luat locul in fruntea cerului, razand, pasarelele s-au pus pe zbenguiala, si, cu toate eforturile Primaverii de a le spune tuturor ca e doar o greseala, ca de fapt maine, maine e prima zi in care trebuia sa iasa din barlog, nimeni nu s-a obosit s-o mai asculte. Iar acum, in mijlocul multimii, descumpanita, zicandu-si in sinea ei ca poate chiar nu e o greseala capitala, se uita pierduta la toti si la toate, cu un fel de blandete a faptului consumat, ca m-a induiosat cu totul!

Advertisements

Neincrederi absurde si cu siguranta surde

Neincrederea, se spune, omoara spiritul. Pai, daca e drept ce se spune, eu chiar as prefera sa omoare spiritul din dulapul de pe hol, cel care tot ciocaneste cu disperare in usa, promitand ca ne indeplineste dorinte daca ii dam drumu’, sau care noaptea canta cu huhurezii, ca e pe invers, el doarme ziua pe lumina si sta treaz pe intuneric, ala de-a dat gata tot detergentul lichid si nu s-a imbatat deloc, doar a sughitat fara oprire vreo cateva zile la rand, acelasi spirit care molfaie bucuros tocuri de pantofi ori talpi de sandale si care aprinde toate lanternele pentru a crea, in dulapul cu pricina, efectul de glob disco, ori sta pe intuneric, pretinzand ca aude portile universului cum se deschid… ka-ching! Si nu, n-am deloc incredere in spiritul asta.

Mi-a lipsit timpul

Timpul acela petrecut cu mine insami, in care sa ma vad cu ochii mintii, cutreierand un oras nou, stand langa o cladire sau alta, in admiratie, sa ma vad cumparand un ruj rosu-aprins, chiar daca nu ma dau in veci cu el, sau leganandu-ma intr-un balansoar pe timp de apus intr-o zi fara ploaie, ori invesmantata intr-una dintre cele mai fragile si mai mladioase dintre rochiile de matase, sa ma vad dormind sub frunzele unui copac cu coroana atat de larga, incat sa se vada din avion ca o pata verde, sa ma aud razand si chicotind la un film la cinema, pe care nu m-am dus neaparat sa-l vad. Mi-a lipsit timpul asta, nici n-am bagat de seama cat de mult.

May the rest win

In mare nevoie de odihna ma aflu. Cautarile mele, oricum le-as invarti si suci, tot intr-acolo ma duc. Insa trag de mine cat pot, sa nu merg pe drumu’ ala. Si desi inainte ma tineam pe picioare macar, acum ma tarasc intr-un hal fara de hal. S-ar putea sa cedez, ce-i drept imi trece asta deseori prin minte, in ciuda faptului ca sunt un om destoinic, care crede despre sine ca nu se lasa asa usor prada nevoilor atat de simple si primare. Dar, probabil, cel mai curand, resursele se vor epuiza, si, intr-un fel, va trebui sa dorm.