Rochia mea de knock-out

O imbrac doar cand sunt intr-o pasa dintr-aia din care nu pot iesi altfel. E cea mai beton rochie, dintr-aia care nu e tocmai ortodoxa, si pe care nu pot s-o scot din dulap decat cand sunt sigura ca nu ma vede nimeni. Si, dupa ce aproape o rup tragand-o asa stramta cum e, dau muzica la maxim, ma asez pe canapea si inchid ochii, deruland in gand ziua perfecta, cea care incepe cu zeci de pregatiri si care se termina cu cea mai grandioasa dintre petreceri. Evident, I love to party.

Inceputul

Ma constrang cand scriu si-ar trebui sa scriu liber. Cuvintele mele nu sunt libere, ci stiu ca vor fi vazute si se fardeaza, isi iau ciorapi lycra si canta, ca niste soprane sau tenori. Imi doresc sa pot sa scriu liber, cu cuvintele libere, incercuite intr-o hora a gandurilor bune ce merita a fi scoase la iveala, intr-o relaxare si-o hotarare fara umbrele, cine ce-a zice, cine ce-a face, ba chiar intr-o confortabila stare de bine cu mine insami. Mie imi plac cuvintele mele, nu gandurile pentru altii, si-asa ar trebui sa le scriu, insirate necontrolat unele dupa altele, sa fie ca un camp plin cu flori de camp, ca niste taitei ce vin cum vin in farfurie, caci nu poti lua cu lingura fix un nume sau alt nume. Nu poti stii ce vorbe sa spui doar daca te controlezi, daca te constrangi, si mie nu-mi place sa cer nimanui sa se constranga, sa spuna cuvinte care nu-i vin a fi spuse, sa viseze numai si numai flori de camp. Vreau inapoi dezastrul meu necontrolat si visele mele despre cuvintele bune si numele meu.

Femme parallel

Nicioadata n-as fi crezut ca pot fi un om al liniilor drepte. Si egale. La mine chiar ca nimic nu e egal, nici macar o clipa cu o alta clipa. Niciodata. Niciodata n-as fi zis despre mine ca ma pot intinde pana la marginea liniei orizontului, incat sa fiu lunga, dreapta, paralela cu aceasta. Desi, uite, azi chiar ca sunt.

What is wrong with me?

Si azi, am revenit la normal, un normal anormal, dar care a devenit asa o obisnuita pentru mine, incat se incadreaza in normal. Sincer, nu mi-a lipsit acest normal, mi-ar fi placut sa traiesc un anormal, care, dupa atata vreme de trait normalul meu, mi-ar fi parut normalul cel mai normal. Si e stanjenitor ca m-am intors la normalul cel anormal.

Pentru ea

As face orice. Imi place s-o aud, s-o vad, s-o ajut, sau s-o las sa ma ajute. Pentru ea m-as lupta, as contrazice, as pedepsi. Gandul ca s-ar putea cineva atinge de-un fir de par de-al ei, ma innebuneste si, dac-ar fi posibil, as tine-o intr-un glob de sticla. Imi place s-o aud, s-o vad, sa o imbratisez. Pe ea as imbratisa-o in fiecare zi!

Insemnari pe un colt de hartie – idei pentru o carte

Povestea lui Dud – suparat ca e mic, incearca sa-si scoata radacinile, face scorburi, noduri, inele in trunchi, e plin de furnici, ciuperci, muschi umed, il ploua, il arde soarele, ii cad frunzele, vantul il ciufuleste, se indoaie, nu atinge cerul, sequoia din jur sunt mari si enervanti, se plictiseste, se resemneaza, intr-o zi o fetita nu ajunge decat la ramurile lui pitice si-si instaleaza un leagan, devin prieteni, viata lui capata sens.

Dimanche matin

O dimineata de duminica frantuzeasca e acea dimineata in care e atat de placut sa lenevesti in gura cuiva…

Necajita

Cateodata sunt necajita. Nu pot pune mana pe motiv, asa sunt. Poate ca, daca as fi sincera cu mine, l-as putea afla, insa nici macar nu ma obosesc. Sunt prea necajita sa ma mai ocup cu lucruri marunte, ca explicatii, motive. Si-atunci stau pe o banca imaginara, cu mainile impreunate in poala, si ma uit fie la pamant, fie la nori. Ma uit fie la trecerea de furnici incolonate spre un adevar doar de ele stiut, fie spre pasari adunate in stoluri ca litera V, zburand spre tarile calde. Si dupa cateva ore de privit, si stat, si suferit, ma ridic si merg si eu mai departe.

Masina de tocat

Ce-mi mai place mie sa toc! La propriu, pot toca orice, daca stau bine sa ma gandesc. Si in ultimul timp devin de-a dreptul periculoasa cu satarul ascutit in mana si cu ranjetul acela ironic pe fata. Sunt un sociopat cu dubla personalitate!

Pe asta am scris-o ieri, pentru astazi

Mi-am dat seama ca unul dintre fenomenele care se petrec atunci cand esti adult e sa anticipezi. Pe-o gramada de lucruri le prevad cu o zi inainte, parca-s fi ce stiu eu ce stralucit jucator de sah, strateg, sau fauritor de labirinturi. Anticipez absolut tot ce se poate anticipa. Si chiar daca imi zic in minte ca e pentru binele meu, al lui x, al lui y, ideea e ca o fac doar din frica. Din frica de a nu fi luata prin surprindere. Si tot eu zic – ce e asa de rau in a fi luata cateodata printr-o mica surprindere…? habar n-am! Ma voi gandi azi cum sa ma mir de mine maine.

Small is beautiful

Dar se aplica numai si numai daca nu e vorba despre mare. Caci ador marea, indiferent cat e de mica.

Cand robotii raman fara baterii

Eu macar recunosc ca-s robot, nu ca altii, care se prefac a fi oameni, insa tot roboti sunt, caci se vede de la o posta, prin felul in care se uita mereu la ceas, dupa cum se foiesc pe scaun fara rabdare, dupa cum isi sufulca manecile pentru ca le da senzatia ca lucrurile sunt, cumva, facute iute si de la sine. Eu macar recunosc ca-s robot. Ma trezesc la aceeasi ora, merg la serviciu cu aceeasi masina, vorbesc in fiecare zi la acelasi telefon, am acelasi ceas, tropai in sus si-n jos pe exact aceleasi scari de bloc. Zi-dupa-zi. Fara oprire. De fapt cu o singura oprire pe an, perioada in care nu mai am deloc baterii, nici cat sa scriu, oprire ce se numeste in limbajul nostru al robotilor – concediu. Si atunci nu-s robot chiar deloc.