Nu pun postul la about, căci este vorba despre o descriere de moment, care mâine poate nu-mi va mai fi pe plac

De fapt cu asta trebuia să încep, la început. Cu descrierea mea, om simplu din popor, cu dorinţe de şoim al patriei, curajoasă ca un pionier. Fac parte din generaţia rabla! Iar asta se vede cu ochiul liber, din capul locului, fără să mai dau alte detalii. Cel mai mult îmi place să scriu, asta când nu mi se spală creierul de către alţii… a se înţelege exact ceea ce trebuie… pentru a nu se divaga de la subiect! Dintre obiectele lumeşti cel mai mult îmi place pătucul meu, unde zac în neştire, până îmi vin, chinuite, ideile salvatoare. Iar dintre oameni cel mai mult îmi ador fetiţa, la egalitate cu tăticul care m-a ajutat s-o cobor din rai şi s-o aduc printre noi. Restul de familion are un loc asigurat în inima mea, un adevărat castel le-am ridicat. Sunt un om al verii, m-aş abona la ea, dacă ar fi posibil. Iar la urmă, dar nu pe ultimul loc, îmi place muzica. Fără de care nu mă regăsesc şi nu-mi primesc vibraţiile de fericire. Nu dau exemple, pentru că gusturile chiar nu se discuta. Excepţie, cazul vecinilor mei, care preferă să le fie sparte timpanele de un bilion de decibeli, şi fără să vrei, te incluzi în acele preferinţe, cu toate că eu le consider oribile. Între timp, am prieteni puţini, dar, aşa cum scrie la carte, adevăraţi. Nu ştiu exact în ce sens, însă nici nu vreau să fiu pusă în situaţia de a afla. Nu sunt un om prăpăstios, dar bat în lemn. Îmi place să râd, însă nu-mi tare place să alerg. De fapt, chiar mint, nu-mi place să alerg deloc. Aşa, la pas întins, mai merge, dar să dau duhul din mine, să mă învârt ca o găină beată în jurul unui stadion de fotbal … never. N-am crescut diferit faţă de alţii, şi nici nu-mi duc viaţa într-un mod care să mă deosebească. Fac toate lucrurile cu anumită monotonie de stare, am suferinţe şi plăceri. Nu am planuri, căci acei alţii despre care vorbeam mai sus mi le dau peste cap, şi atunci merg pe mâna hazardului şi pe cea a soţului meu, care mai are cât-de-cât idee despre ce se întâmplă în lumea asta largă. Şi cam asta ar fi tot. Belive it or not. Om simplu din popor. Generaţia copiii copiilor tăi vor fi fericiţi.

Nu intraţi în librării

Ieri m-am pierdut cu totul într-o librărie. La raionul de cărţi pentru copii. Am deschis o carte frumos copertată, şi am rămas ţintuită pe loc nici nu ştiu cât timp. M-am pierdut printre amintiri, unele haioase, altele pline de adevăr, şi nu mai pot să spun că am căzut în nostalgie, ci că am simţit o adevărată durere. M-am simţit la ani lumină distanţă faţă de o lume mult prea fermecată, mult prea inocentă, mult prea fantastică şi plină de aventură. Fiecare pas, sau gând, sau trăire, învăluită în mii de întrebări naive, toate le-am făcut la rândul meu. Şi câtă satisfacţie mi-a dat fiecare cucerire… Şi câtă importanţă de sine… Am citit fragmente, dar eu am derulat întregul film în mintea mea şi, din disperare, m-am chinuit să ies din magazinul de vise ambulante, căci aş fi dat toţi banii mei pentru o pagină din acea carte. Sau, ca un hoţ matur, aş fi rupt-o, pe ascuns, să o pun în portofel, s-o duc cu mine peste tot şi s-o pot citi la nevoie. Dar ce exemplu aş fi fost? În acel moment am ajuns la concluzia: … iar acum este oportun să recitiţi titlul de mai sus.

Cireşe amare

M-am regăsit, aşezată pe o bancă uitată, în luna mai. În jurul meu trecători roiesc în cerc, năuci de la căldură. În depărtare, balta iluzorică se întinde printre eşapamentele maşinilor aliniate pe căte o bandă de drum, automobile încinse în care şoferii adună punctele de plictiseală. Nu zboară păsări, nu se aude nimic. Cu capul înfundat, cu mintea neclară, oameni aşteaptă ceva. Probabil de aceea stau şi eu, într-o încercare ratată de a prinde din urmă timpul pierdut. Am gust amar şi nu ştiu de la ce anume. Se poate să fi fost cafeaua fără zahăr, dar la fel de bine ar fi putut să fie nenumăratele şiroaie de transpiraţie rece de pe tâmple. Nu mă pot ridica, cel puţin nu acum, căci ceasornicul nu a bătut orele fixe şi nu bate nici vântul, iar lângă mine am o pungă de cireşe.

Lucrurile bine puse, în concordanţă cu luminile astrale

Mie nu-mi plac chestiile feng shui. Ori sunt sui, ori nu. De ce trebuie scaunul pus în partea dreaptă, iar patul cu capul către sud? Nu se poate să fie toate alandala? N-ar fi mai corect să fie toate după bunul plac al proprietarului, care să fie fericit de pe urma propiilor decizii, decizii care chiar s-au înfăptuit? Nu cunosc decât din poveşti acest concept, dar sinceră să fiu, nici nu sunt tare curioasă. Nici despre pietre nu ştiu tare multe. Hai poate puţin despre horoscop, dar nici cum despre cel zilnic (poate fiindcă nu m-au nimerit aştia niciodată), ci despre cel general. Sunt împotriva lucrurilor care stau scrise şi cică te definesc. Eu sunt atipică, şi mulţi alţii pe care îi cunosc. Atunci, întreb sincer, de ce ne mai obosim? Nu are lumea ce să facă, s-a urât cu binele? Mai bine miros flori, stau sub nuc în parc, sau dorm ca buşteanu’, pe patul meu aşezat total incorect către vest. Căci nu am vreme să car în casă toate pietroaiele de pe stradă, să le lustruiesc şi să zic cu satisfacţie: asta o am din excursia din Malta … şi să oftez cu maximă importanţă de sine. Am s-o ţin lângă pernă, să aducă o good karma. Şi dacă voi merge în Egipt, îmi voi face carieră în faţa blocului, căci nu am să aduc o singură pietricică, evident. Voi aduce tot mormanul.

Atele pentru inimă

Îmi ador aparatul de fotografiat. Cu vivid colors. Primit cadou. Poate cel mai frumos cadou ever. Îmi ţine memoria up-datată. Mare lucru. Fac şi câteva sute de poze odată. Să rămână. Iar apoi mă uit la ele, iar câteodată revin la cele din trecutul îndepărtat. Şi mă tot minunez. De aparatul meu. De talentul lui de a-ţi prezenta propria viaţă. De incredibilele lucruri pe care mi le arată, parcă în ciudă, căci mie mi s-au şters demult din minte. A avea un astfel de dispozitiv, este vârful de lancie al tehnologiei. Şi al meu personal. Fără doar şi poate. Over and out.

Fantastica nebunie a venit cu vise şi idei

Din idei s-au născut planuri, din planuri acţiuni, şi uite aşa, m-am trezit prinsă în mijlocul unui bâlci la propriu, din care n-am mai ştiut cum să ies. Este vorba aici de frământările mele personale, demonii cu care mă lupt în fiecare zi, dragonii pe care mă chinui să-i îmblânzesc, să-i ţin în cuşcă. Unii chiar o numesc nebunie, dar eu nu-i zic aşa, pentru că nu fac rău nimănui dacă am capu’ dus pe plută. L-am pus de bună voie şi nesilită de nimeni. Nu-mi impune nimeni cum să gândesc, şi totuşi, ideile mele ies cumva sucite. Ca o codiţă împletită. Din nou revin, este vorba despre viaţa activă care se petrece în mintea mea, tărâm de fantezie totală, care se transformă uneori în motor ce mă pune în mişcare. Dacă n-aş avea acest refigiu, aş fugi pe câmpie. Din cauza monotoniei, bineînţeles. Însă aşa, pentru că mă pot desfăşura în jungla dintre vise, mă simt fantastic.

Pentru fete

De la Alice îmi iau porţia de râs, de voie bună, căci are o inimă de caramel într-o personalitate de învingător. Ştie să mă facă sa-mi recapăt increderea, când toate corăbiile par inecate. De la ea primesc prin telepatie acele sentimente de good family.

De la Andy îmi iau porţia de monden, artă şi jocuri de cuvinte, în care este expertă. În delicateţe, sub un păr cârlionţat. De adevărat prieten.

De la Linda îmi iau porţia de candoare. Şi-mi spală sufletul cu puritate. Când răde, lumea întreagă devine mai bună.

De la Nadia îmi iau porţia de noroc. Căci duce cu ea ceva prezis de ursitoare, s-a născut sub un semn de trifoi cu patru foi.

De la Alex îmi iau porţia zilnică de romantism. Este pur şi simplu contagioasă. Dacă toate fetele ar fi ca ea, dragostea ar fi în programa de învăţământ, începând cu clasa I-a.

De la celelalte fete din viaţa mea îmi iau porţia de inspiraţie.