Nu pun postul la about, căci este vorba despre o descriere de moment, care mâine poate nu-mi va mai fi pe plac

De fapt cu asta trebuia să încep, la început. Cu descrierea mea, om simplu din popor, cu dorinţe de şoim al patriei, curajoasă ca un pionier. Fac parte din generaţia rabla! Iar asta se vede cu ochiul liber, din capul locului, fără să mai dau alte detalii. Cel mai mult îmi place să scriu, asta când nu mi se spală creierul de către alţii… a se înţelege exact ceea ce trebuie… pentru a nu se divaga de la subiect! Dintre obiectele lumeşti cel mai mult îmi place pătucul meu, unde zac în neştire, până îmi vin, chinuite, ideile salvatoare. Iar dintre oameni cel mai mult îmi ador fetiţa, la egalitate cu tăticul care m-a ajutat s-o cobor din rai şi s-o aduc printre noi. Restul de familion are un loc asigurat în inima mea, un adevărat castel le-am ridicat. Sunt un om al verii, m-aş abona la ea, dacă ar fi posibil. Iar la urmă, dar nu pe ultimul loc, îmi place muzica. Fără de care nu mă regăsesc şi nu-mi primesc vibraţiile de fericire. Nu dau exemple, pentru că gusturile chiar nu se discuta. Excepţie, cazul vecinilor mei, care preferă să le fie sparte timpanele de un bilion de decibeli, şi fără să vrei, te incluzi în acele preferinţe, cu toate că eu le consider oribile. Între timp, am prieteni puţini, dar, aşa cum scrie la carte, adevăraţi. Nu ştiu exact în ce sens, însă nici nu vreau să fiu pusă în situaţia de a afla. Nu sunt un om prăpăstios, dar bat în lemn. Îmi place să râd, însă nu-mi tare place să alerg. De fapt, chiar mint, nu-mi place să alerg deloc. Aşa, la pas întins, mai merge, dar să dau duhul din mine, să mă învârt ca o găină beată în jurul unui stadion de fotbal … never. N-am crescut diferit faţă de alţii, şi nici nu-mi duc viaţa într-un mod care să mă deosebească. Fac toate lucrurile cu anumită monotonie de stare, am suferinţe şi plăceri. Nu am planuri, căci acei alţii despre care vorbeam mai sus mi le dau peste cap, şi atunci merg pe mâna hazardului şi pe cea a soţului meu, care mai are cât-de-cât idee despre ce se întâmplă în lumea asta largă. Şi cam asta ar fi tot. Belive it or not. Om simplu din popor. Generaţia copiii copiilor tăi vor fi fericiţi.

Nu intraţi în librării

Ieri m-am pierdut cu totul într-o librărie. La raionul de cărţi pentru copii. Am deschis o carte frumos copertată, şi am rămas ţintuită pe loc nici nu ştiu cât timp. M-am pierdut printre amintiri, unele haioase, altele pline de adevăr, şi nu mai pot să spun că am căzut în nostalgie, ci că am simţit o adevărată durere. M-am simţit la ani lumină distanţă faţă de o lume mult prea fermecată, mult prea inocentă, mult prea fantastică şi plină de aventură. Fiecare pas, sau gând, sau trăire, învăluită în mii de întrebări naive, toate le-am făcut la rândul meu. Şi câtă satisfacţie mi-a dat fiecare cucerire… Şi câtă importanţă de sine… Am citit fragmente, dar eu am derulat întregul film în mintea mea şi, din disperare, m-am chinuit să ies din magazinul de vise ambulante, căci aş fi dat toţi banii mei pentru o pagină din acea carte. Sau, ca un hoţ matur, aş fi rupt-o, pe ascuns, să o pun în portofel, s-o duc cu mine peste tot şi s-o pot citi la nevoie. Dar ce exemplu aş fi fost? În acel moment am ajuns la concluzia: … iar acum este oportun să recitiţi titlul de mai sus.

Cireşe amare

M-am regăsit, aşezată pe o bancă uitată, în luna mai. În jurul meu trecători roiesc în cerc, năuci de la căldură. În depărtare, balta iluzorică se întinde printre eşapamentele maşinilor aliniate pe căte o bandă de drum, automobile încinse în care şoferii adună punctele de plictiseală. Nu zboară păsări, nu se aude nimic. Cu capul înfundat, cu mintea neclară, oameni aşteaptă ceva. Probabil de aceea stau şi eu, într-o încercare ratată de a prinde din urmă timpul pierdut. Am gust amar şi nu ştiu de la ce anume. Se poate să fi fost cafeaua fără zahăr, dar la fel de bine ar fi putut să fie nenumăratele şiroaie de transpiraţie rece de pe tâmple. Nu mă pot ridica, cel puţin nu acum, căci ceasornicul nu a bătut orele fixe şi nu bate nici vântul, iar lângă mine am o pungă de cireşe.

Lucrurile bine puse, în concordanţă cu luminile astrale

Mie nu-mi plac chestiile feng shui. Ori sunt sui, ori nu. De ce trebuie scaunul pus în partea dreaptă, iar patul cu capul către sud? Nu se poate să fie toate alandala? N-ar fi mai corect să fie toate după bunul plac al proprietarului, care să fie fericit de pe urma propiilor decizii, decizii care chiar s-au înfăptuit? Nu cunosc decât din poveşti acest concept, dar sinceră să fiu, nici nu sunt tare curioasă. Nici despre pietre nu ştiu tare multe. Hai poate puţin despre horoscop, dar nici cum despre cel zilnic (poate fiindcă nu m-au nimerit aştia niciodată), ci despre cel general. Sunt împotriva lucrurilor care stau scrise şi cică te definesc. Eu sunt atipică, şi mulţi alţii pe care îi cunosc. Atunci, întreb sincer, de ce ne mai obosim? Nu are lumea ce să facă, s-a urât cu binele? Mai bine miros flori, stau sub nuc în parc, sau dorm ca buşteanu’, pe patul meu aşezat total incorect către vest. Căci nu am vreme să car în casă toate pietroaiele de pe stradă, să le lustruiesc şi să zic cu satisfacţie: asta o am din excursia din Malta … şi să oftez cu maximă importanţă de sine. Am s-o ţin lângă pernă, să aducă o good karma. Şi dacă voi merge în Egipt, îmi voi face carieră în faţa blocului, căci nu am să aduc o singură pietricică, evident. Voi aduce tot mormanul.

Atele pentru inimă

Îmi ador aparatul de fotografiat. Cu vivid colors. Primit cadou. Poate cel mai frumos cadou ever. Îmi ţine memoria up-datată. Mare lucru. Fac şi câteva sute de poze odată. Să rămână. Iar apoi mă uit la ele, iar câteodată revin la cele din trecutul îndepărtat. Şi mă tot minunez. De aparatul meu. De talentul lui de a-ţi prezenta propria viaţă. De incredibilele lucruri pe care mi le arată, parcă în ciudă, căci mie mi s-au şters demult din minte. A avea un astfel de dispozitiv, este vârful de lancie al tehnologiei. Şi al meu personal. Fără doar şi poate. Over and out.

Fantastica nebunie a venit cu vise şi idei

Din idei s-au născut planuri, din planuri acţiuni, şi uite aşa, m-am trezit prinsă în mijlocul unui bâlci la propriu, din care n-am mai ştiut cum să ies. Este vorba aici de frământările mele personale, demonii cu care mă lupt în fiecare zi, dragonii pe care mă chinui să-i îmblânzesc, să-i ţin în cuşcă. Unii chiar o numesc nebunie, dar eu nu-i zic aşa, pentru că nu fac rău nimănui dacă am capu’ dus pe plută. L-am pus de bună voie şi nesilită de nimeni. Nu-mi impune nimeni cum să gândesc, şi totuşi, ideile mele ies cumva sucite. Ca o codiţă împletită. Din nou revin, este vorba despre viaţa activă care se petrece în mintea mea, tărâm de fantezie totală, care se transformă uneori în motor ce mă pune în mişcare. Dacă n-aş avea acest refigiu, aş fugi pe câmpie. Din cauza monotoniei, bineînţeles. Însă aşa, pentru că mă pot desfăşura în jungla dintre vise, mă simt fantastic.

Pentru fete

De la Alice îmi iau porţia de râs, de voie bună, căci are o inimă de caramel într-o personalitate de învingător. Ştie să mă facă sa-mi recapăt increderea, când toate corăbiile par inecate. De la ea primesc prin telepatie acele sentimente de good family.

De la Andy îmi iau porţia de monden, artă şi jocuri de cuvinte, în care este expertă. În delicateţe, sub un păr cârlionţat. De adevărat prieten.

De la Linda îmi iau porţia de candoare. Şi-mi spală sufletul cu puritate. Când răde, lumea întreagă devine mai bună.

De la Nadia îmi iau porţia de noroc. Căci duce cu ea ceva prezis de ursitoare, s-a născut sub un semn de trifoi cu patru foi.

De la Alex îmi iau porţia zilnică de romantism. Este pur şi simplu contagioasă. Dacă toate fetele ar fi ca ea, dragostea ar fi în programa de învăţământ, începând cu clasa I-a.

De la celelalte fete din viaţa mea îmi iau porţia de inspiraţie.

Marea hoinăreală şi apoi în spatele pereţilor de beton

Depaşită de situaţie, am zis că iau autobuzul. A trebuit să găsesc locul de unde să-mi cumpăr biletul, iar apoi, cu bucuria învingătorului, m-am suit voioasă printre muncitorii morocănoşi şi pensionarii porniţi spre piaţa mare. Pe drum, mi-am dat seama că mi-am uitat mâncarea acasă, si asta a fost o adevărată tragedie, văzându-mă nevoită să dau alţi bani, pe cornuri sau pe alte uscături, şi asta abia când urma să ajung în centru. De pe trotuarele pline de copiii cu ghiozdane, îmi zâmbeau galeş reclamele uriaşe, noile panouri publicitare, care parcă îmi testau stomacul şi aşa pus la încercare. Iaurturi imense, sucuri din pulpe de fructe, batoane de pâine. M-am coborât năucă. Şi flămândă. Iar mirosul care şi-a pus amprenta asupra hainei şi genţii mele, de nesuportat. Mi-am zis ca aşa perfecţionistă ca mine, nimeni alta în lume. Fără zâmbetul larg cu care am urcat în mijlocul de transport urban, m-am dat jos sfârşită, ca după o zi de muncă. Mă dureau mâinile. Mă durea stomacul de la foame, mă durea capul de la consumul nervos.

Ajung la birou şi somnul a ştres-o din peisaj. Am multe de făcut şi încep prin a-mi face ordine în gânduri. Trec pe pilot automat, sunt ca un roboţel japonez. Ridic hârtii. Le adun. Le scriu. Din când în când mai fac o pauză. Am grijă căci timpul este măsurat precis. Mai ies şi din birou. Văd cerul şi lumea care se plimbă cu treabă prin oraş. Mă uit la vitrinele bogat aranjate şi tânjesc după câte o poşetă, sau un gablonţ. Niciodată nu-mi cumpăr nimic. Vin înapoi la birou şi mai scriu, sună telefoanele, toţi vor câte ceva. Mănânc la un loc cu ceilalţi. Mă întorc la treabă, grăbită, fiindcă hârtiile se adună în teancuri pe fiecare masă. La ora 3, problemele au făcut un fel de front comun. Pun în ordine dosare şi foi, şi le organizez cu atenţie în parte, în funcţie de importanţă şi urgenţă. Toate sunt. Urgente. Aşa că aranjarea durează chiar mult, iar rezultatul final este chiar dezamăgitor. Mâine e o nouă zi, şi nu trebuie decât să mă întorc…

Copacul şi străzile aglomerate

Excelente zile. Simplele plăceri. Nimic mai splendid decât să stai în marele oraş, încolăcit într-o relaţie de iubire. Se poate oare cineva plictisi de cireşii înfloriţi?

Drop me a line

Desenează-mi cu o linie un vis. Pictează-mi cu o singură linie vecinii pe peste drum, sau prima noastră noapte de iubire şi prima zi de război. Descrie-mi cu o linie mică umbra ta, şi cu o linie mare, încâlcită peste măsură, firea mea de romantică incurabilă.

Dă-mi o linie de viaţă, uneşte cu o linie începutul şi sfârşitul. Fă-mi dintr-o linie un portativ si şopteşte-mi un cântec la ureche. Scrie-mi pe o foaie linia care determină perspectiva noastră. Şi mai spune-mi dacă şi tu vezi că linia asta nu are capăt.

Despre fericire

Îmi vine să râd. Îmi zâmbesc ochii şi toată starea de spirit. Râd cu palmele şi cu mintea deschisă, cu bucuria lângă mine. Inima îmi bate atât de tare, îmi suflă vântul prin păr şi am aripi de tinereţe. Norii au forme de pufoşenii, iar în căşti e muzica bună. Timpul are clipe sclipicioase, iar pe buze am luciu rozaliu. Prin ochelarii de soare văd lumea fumurie, văd cum zboară fluturii prin aer, iar eu râd şi râd şi râd. Nimic nu se compară cu o după-amiază de vară.

Beţia de bine iese prin pori, prin sufletul compus din vată pe băţ.

Mă dau cu trenuleţul de copii prin parcul mare. Le fac cu mâna trecătorilor, urlu cu putere alături de cei mici când intrăm în tunel. Mă dau jos şi alerg. În tricou şi pantaloni scurţi, cu şlapi care aproape îmi sar din picioare.

Mă plimb prin iarba crudă. Stau la umbră si la soare, mănânc pepene galben şi savurez mirosul de trifoi.

Şi-mi vine iar să râd, să mă învârt, să râd din nou.

Mă dau în leagăn şi te văd în depărtare. Cât poate să fie de bine…

Despre împăcare

Azi nu pot să vorbesc despre iubire. Deja am epuizat subiectul, iar dacă ar mai fi ceva în plus de spus, ar fi doar că iubirea care stă, e moartă.

Clubbing

Returning from an insane night clubbing, driving home in your car with the magnificent morning sunrise along the open horizon, everyone in the back seat half passed out, trancing to the song. The City is starting to wake up, people are out getting ready to go to work. We just had an incredible party!

Astea nu le-am scris eu, dar descriu perfect tinereţile mele duse pe apa sâmbetei.

Acuma mă apuc de treabă. Stop vise.

La capătul unei zile

Mi-e dor de toate. Mă macină amintirile. Îmi rod sufletul ca nişte şobolani flămânzi, şi începe acum să mă doară.

Trecutul … După el parcă n-ar trebui să plângem, nu? Eu cel puţin aşa ştiu.

Însă uneori îmi dau voie să fiu nostalgică, bolnăvicioasă şi nevricoasă. Îmi aduc aminte de fârâmiturile mele de fericire, care mi-au dat lacrimile afară şi mi-au demonstrat că viaţa este şi va fi frumoasă.

Parcă resimt mirosuri şi stări de beatitudine, plutirea din gânduri şi râsul acela tineresc, fără de pată. Sau de uitare. De învingător, cu satisfacţia marilor cuceriri.

Megalomanie

Din vârful piramidei sociale, totul pare roz. Jur.

Ăsta da egoism

Uneori uit să respir. Încâlcesc gânduri, despic firul în patru. Şantajez sentimental. Fac vraişte tot ceea ce ştiu, recompun şi mă aleg cu tot soiul de chestii noi. Care îmi plac, mă emoţioneaza câteva clipe, după care intevine din nou plictiseala. Şi atunci uit să respir. Sau mai bine spus, probabil că o fac intenţionat. Am senzaţia că dacă nu mişc, toate vor rămâne la fel, neschimbate, netulburate. Dacă ar fi să aleg cel mai bun gând al meu, de departe ar fi acela prin care mă definesc. Şi anume, cerul larg şi eu şi marea. Sau fără mare, că mă cam sperie apa în cantităţi atât de mari. Doar eu, în eter. Iar dacă stau bine să mă gândesc, chiar fără eter.

Pentru Alexandra

Nunta. Un moment singular (mă rog, pentru unii). O singură zi, care bate toate recordurile şi face ca Valentine’s Day să piară de ruşine. O singură dată când ea poate să-i ierte orice lui, iar el nu vede nimic mai frumos decât ea. Cel puţin aşa spune definiţia. Aşa am învăţat-o când mă jucam şi-o căsătoream zilnic pe păpuşa mea cu ursuleţul. Cât adevăr, încă de pe-atunci.

In concluzie Alexandra, îţi urez multă răbdare cu pregătirile şi multă voioşie până când va veni momentul cel mare.

Lui îi doresc doar distracţie maximă la fotbal!

Fara rost

Aş fi vrut ca vremea să vină şi să se oprească după bunul meu plac. Să fie tot timpul soare. Să fii mereu lângă mine. Să râd din orice, să mănânc îngheţată. Aş fi vrut să nu am conştiinţă. Să nu măsor timpul după ceasornic şi nici iubirea după dovezi. Când voi putea ajunge la liman, să mă simt satisfăcută şi împlinită, fără să pun la îndoială felul în care le-am făcut pe toate. Dacă s-ar fi putut, să fi scos din piatră seacă băuturi răcoritoare. Probabil că ai fi fost ironic cu mine, şi m-aş fi supărat. Dar mă iubeşti fără semne de exclamare. Dacă aş fi mută, ţi-aş scrie în câteva rânduri ce vreau, dar cum nu sunt, toate vor rămâne nespuse. Aş fi vrut ca măcar o dată în viaţă să zbor. Şi nu în vis, ci deasupra tuturor. Să am sentimentul acela înălţător, care îţi dă posibilitatea să priveşti de sus, dar să nu devii un încrezut. Să te dai în carusel, să te învârţi şi să nu atingi pământul. Să fii un balon de săpun, în lumină. Aş fi vrut ca seara să se evapore în aburi de şampanie.

Dimineata

Răsare soarele şi încă lenevesc. Mă întind şi mă răsucesc, simt miros de cafea plutind intersant în aer, ca prin vis. O dimineaţă de satin moale şi răvăşit. Lumea forfoteşte şi o aud, dar mă prefac că totul e o continuare a nopţii trecute. Doar mister.

Fiindca ploua

Aş sparge farfurii dacă aş fi din Grecia, aş bea bere daca aş fi din Germania şi m-aş îmbăta în fiecare seara. Ca să uit, ca să scap. Vreau afară, în ploaie, vreau să intru în pădure. Să nu aud, să nu vorbesc, … să nu gândesc. Umblu împleticit şi mă strâmb, mă doare capul, mă omoară venele care pleznesc. O să fac atac cerebral. Sau poate o să cad lată, pe podele. Să nu zic nimic, să nu aud. Să nu mă strige nimeni, şi să nu le fac toate de-a-ndoaselea.

Sunt altfel decât cum eram.

Să-mi cânte la ureche, zgomote, melodii, să-mi ducă tot alintul şi răsfăţul. Fără gene, fără pleoape, fără urechi şi fără riduri. Doar ten strălucitor şi urletul de disperare. Nu mă supăr, mă dezmint. Adun fandoseala şi trufia şi lenea. Cocktail comprimat într-un pahar gol.

Fără ochii şi fără urechi.

Doar un pat, sau o saltea, un perete şi eu.

Daca plouă, să mă plouă. Să mă spele şi să mă înece, curăţită de tot, ca la spovedanie. Un alt om, altcineva. Muţenie.

Fără cuvinte. Că sunt şi au fost destule, şi n-au loc în viaţă.

Totul e la fel. Prea la fel. Monotonie, sărăcie. Am violenţă. Am grabă şi totuşi ceilalţi spun că sunt liberă.

Pace vouă!

Simte vibraţiile în mâini, în palme, în vârful degetelor. Simte cum tremură în mine nerăbdarea, cum se mişcă şi cum mă zbat. Mă întoarce, mă răstoarnă, mă învârte, mă suceşte. Şi nimic. Nu am nimic, nu simt nimic, nu fac nimic. Mă duc să vin, şi plec să merg.

Picioarele mă plimbă şi mâinile se mişcă în tandem. Ca ceaţa şi moartea. Cerc în jurul meu, oameni străini. Bate lumina strâmb, umbrele ajung în faţa mea, fără frică.

Simte şi tu cum îmi bate inima. Cum mă ajută să continui. Cum e în viteza a cincea, pe un drum albastru. Simte şi tu cum se mişcă în mine, ca un melc bătrân, un gând incert.

Dacă vrei, poate mâine vom discuta.

Despre viaţă, despre adolescente deprimante şi despre medicamentele pentru circulaţie. Mâine vorbim.

Azi nu.

De amor

Dacă ar fi să încep din nou, aş începe cu tine. Te-aş lua de nou-nouţ, m-aş împrospăta puţin şi eu, şi aşa spalaţi bine de orice, am lua-o de la capăt. Probabil că drumul ar fi acelaşi. Şi toate vorbele şi toată drama. Însă ne-am distra copios pe seama aceloraşi greşeli şi aceloraşi obiceiuri, că astea mor ultimele. Am sta la fel, am bea cafeaua la fel, şi am face vizite aceloraşi prieteni. Însă am fi luaţi de la capăt, să mai putem trăi o viaţă. Iar dacă rezultatul final ar fi altul, tare m-aş mira.

Dacă ar fi posibil să fac drumul întors, aş schimba tot. Să fie alte vremuri, alte amprente şi altă locaţie. Iar dacă aş putea şi să aleg, aş alege să fim împreună.

Primele 100 de zile…

pentru noi, au fost zile de urzeală, de timiditate şi tatonare, de fluturi în stomac şi de adevărate încercări. Este vorba de chestiunea aceea în care nu mai ai răbdare până îl vezi din nou. De poveştile pline de senzualitate de la ora 3 noaptea. Ţigara de pe balcon, de după. Cola rece de la frigider băută din acelaşi pahar şi primul mărţişor.

Atunci, aş fi vrut să-mi fi dat o miniatură de-a ta, să o port în buzunar. Nu mă mai săturam de tine, nu exista prea-plinul. Îmi lipseai chiar şi atunci când erai întins pe canapea şi urmăreai un meci de fotbal. Aş fi aruncat televizorul pe geam, căci îl vedeam un trădător de neam şi ţară.

N-au fost frumoase doar pentru mine acele zile şi ore, minute şi secunde. Mă strângeai în braţe aproape cu disperare, de simţeam cum îmi fisurezi oasele. Îmi vorbeai şoptit, să nu mă sfărâm, te surprindeam uitându-te la mine pe furiş.

Se spune că primele 100 de zile sunt definitorii pentru tot restul vieţii. A rămas acum să trăim acest rest, să ne convingem…