În acest sens, fără niciun sens

Curiozitatea a mâncat pisica. Am văzut-o eu pe biata pisicuță dând târcoale Curiozității, care, fiind deja prea plictisită, a înghițit-o, printr-un gest mai mult decât canibalic. Totul a durat în jur de câteva secunde, timp în care pisicuța a leșinat de spaimă, a făcut tahicardie și aproape a dat colțul, ca mai apoi să fie brutal scuipată afară, din motive necunoscute. Cu siguranță, Curiozitatea nu era curioasă de ea.

Chillin’

Am chef să mă relaxez lângă o tartă cu fructe, o sticlă de șampanie roz de la gheață, în halat de mătase fluturândă, cu bigudiuri în păr, fumând tacticos cu o mână, iar cu cealaltă pictând floricele pe unghiile de la picioare, ascultând în surdină Brahms. O întreagă zi doar pentru mine, de răsfăț lasciv.

Capul Bunei Speranțe

Am ce am în ultimul timp cu Africa. Poate din cauza faptului că acolo e tot timpul cald și soare, și chiar dacă plouă, totul e spre o mare satisfacție finală. N-aș avea chef să fac plimbări, safari, să scotocesc prin piramide, sau să fac baie cu miile de crocodili, ci vreau doar soare și căldură. Africană.

Abia aștept ca marele continent să răsufle puțin spre mine, ca dintr-un gigantic radiator. Îmi pun toate speranțele în respirația lui.

De ce vin serile abia noaptea târziu?

Stătea în fața oglinzii, mângâindu-și barba gri. Traseul era deja stabilit, o secretară i l-a lăsat pe măsuța de lângă telefon, pe hârtie cu antet, încă de dimineață, când el dormea. Se uită a mia oară la fracul său cel negru, cu cusături perfect aliniate, și-și zise în gând că niciodată bunul-gust nu se va demoda. S-a spălat pe față, cu apă de ploaie, iar apoi cu gesturi lente, s-a apucat de bărbierit. Niciodată nu a lăsat pe nimeni să-i atingă ciulinii cei grizonați, ca un veritabil holtei din timpurile apuse. I-a venit să râdă la acest gând, căci într-adevăr, el iese doar după ce apune. Doar el și sutele de lilieci orbi. Nu-i nimic, e mai bine în penumbră. Și-a șters urmele de spumă albă, și-a aranjat gulerul și mânecile. A căutat din priviri dacă praful de somn e lângă servieta sa lucioasă. S-a uitat la ceas. E în întârziere, din nou. S-a apropiat de telefon, și-a format un număr lung. A sosit mașina? I-au reparat frânele? Bun. Atunci se poate porni la drum. Milioane de oameni trebuie iarăși adormiți.

Rămâne de văzut

Nu-l vezi de la depărtare. Ca prin ceață, începi să-l zărești abia când te apropii de el, iar atunci te ia prin surprindere. E vorba că pare mic și neînsemnat, chiar neajutorat, dar are o inegalabilă și formidabilă putere magică – puterea de a întoarce lumea cu susu-n-jos, și mai rar invers. Nu știi cu ce ai de-a face, până când nu dai nas-în-nas cu el, iar după ciocnire, te simți ca și cum ai fi trecut printr-o ușă.

Și e normal. Căci din acel punct, totul s-a schimbat.

Tatuaj

Îmi stă ceva pe inimă, și nu știu ce am. Rațiunea mi-a zis că ea s-a săturat să tot caute ceva aproape invizibil, pe la orele 23 ale nopții, atunci când mă apucă pe mine să explic tablouri de Picasso. Instinctul mi-a retezat și el tot elanul, spunându-mi că asta nu-i în raza lui de expertiză. Talentul e în vacanță, Caracterul are treabă cu valorile, categorizând și ierarhizând, iar Temperamentul e iarăși turbat.

Astfel că stau de una singură să-mi pot descifra buba.

Orez în lapte

Am auzit că-i minunat pentru pielea unei boabe să facă baie în lapte: mi-am luat halatul, o mini-cască pentru a-mi proteja coafura, ceva lejer de citit și mă îndrept emoționată cu șlapii plescăind, spre imensul jacuzzi alb. Ce nu înțeleg e de ce l-au proiectat a fi așezat direct pe foc.

Mindreader

Uneori sunt opacă. Nu intră și nu iese nimic la suprafață. Alteori, ba râd cu gura deschisă, ba mă plâng și mă lamentez, până când obțin impresionarea vreunuia dintre apropiați, care evident că mă compătimește până la lacrimi, fiind astfel perfect transparentă. Mi-ar plăcea să existe un funcționar al minților cerești care să-mi citească toate gândurile, să le scaneze, pe cele importante și opace să le aducă la cunoștința superiorilor, iar pe cele transparente să le trimită sub formă de catalog lunar celor care preferă soap-opera.

Schimbări

Mi-am scurtat puțin gândurile. Erau deja roase la vârfuri și puțin moarte. Greu de dat cu balsam, căci acela nu poate face minuni, și foarte greu de însănătoșit prin măști, căci eu sunt un om sincer. Astfel, m-am prezentat la biroul de ciuntire, așa-zisul coafor, unde mi-a fost înmânată o mustrare precisă și o interdicție de vopsire, apoi mi s-a aplicat tăierea capului. Rezultat bun, îmi zic în sinea mea, și plec chiar puțin fericită.

Heruvim

Nu e deloc usor sa fii divin. E greu sa nu stranuti incontinuu de la pudra alba si ultra parfumata, cu iz de bebelus, ce trebuie aplicata cu strictete pe tot corpul, apoi e chiar complicat sa-ti mentii greutatea, pentru a nu deveni un inger diform, sa-i bagi in sperieti pe toti copiii crestini, unde mai pui ca te pot apuca toate naucelile de la cate un zbor halucinant pe deasupra primului strat atmosferic. Cireasa de pe tort fiind, insa, hainele la fel de albe ca si pudra, vesminte care, astfel, sunt practic imposibil de mentinut fara pete. Caci eu, cand am cate o pauza absolut pacatoasa, mananc aripioare picante cu sos iute, si de fiecare data las pe mine si in jurul meu tot soiul de urme zdravene si usor identificabile.

15 pălării și 3 fulare

Acesta este inventarul meu de iarnă. Se adaugă, firește, și mănușile, însă acelea vor trebui a fi înlocuite în cel mai scurt timp. Sunt din piele și nu se cade să fie folosite la conceperea bulgărilor și nici la tras de hățurile săniuței. Nu sunt nici călduroase, ca fularele, și nici impermeabile, ca șăpcuțele. Sunt cochete și delicate, trebuie a fi etalate pe stradă, sau scoase cu un gest plin de perfecțiune, atunci când intrii în vreun magazin de pe bulevard. În concluzie, au ajuns să fie scoase din inventar, alături de ghetele în care pătrunde zăpada și de parpalacul cu mâneci prea scurte și mult prea puțin pufos.

 

Testament

Sufăr de o astenie foarte târzie de toamnă. Un fel de astenie de plină iarnă. Astfel că mi-au venit un cârd de gânduri negre, iar de aici a început un șir lung de acțiuni disperate. Ultima găselniță e să pregătesc divizarea averii mele pentru urmași urmașilor mei. Stând, evident, pe balcon la țigară, înghețând la minus 70 de grade Celsius, tremurând din toate încheieturile, am ajuns la o ciudată revelație. Și anume: pentru a lăsa împărțeala banilor, ar trebui să am mulți bani de împărțit – și nu-i am (cel puțin nu încă). Pentru a reliefa împărțeala obiectelor, ar trebui să am o droaie de lucruri (iar aici mă refer la obiectele valoroase, căci strecurătoarea nu cred că intră în calcul), iar să afirm că las iubire, e chiar cel mai urât, căci iubirea nu se lasă niciodată, ci se păstrează – eu așa am învățat! Iar aici a apărut evidenta problemă: bani – nu, obiecte – nu, iar pe deasupra giga egoismul – nu numai că nu las nimănui iubirea, ci chiar o duc departe…

Și atunci?!

Ce să-i spun eu azi avocatului, la întâlnirea noastră de la orele 14:00?!

Un fel de Chuck

Eu dacă aș fi scriitoare de romane, mi-aș numi toate personajele Finch. Mi se pare un nume de proporții, și când îl pronunț, am senazația că un individ cu acest nume e în stare de orice: Finch cel Mare, Finch aviatorul, președintele Finch, Finch al junglei, Finch – gânditor și filosof al epocii noastre, sau Finch lașul, mafiotul Finch-fără-degete, french Finch Chef de cuisine, și tot așa, tot așa. Finch e capabil să ridice trei mașini și să le salveze pe toate cele trei domnișoare prinse sub ele, reușește în misiunea de a dezamorsa bomba nucleară rusească, vorbind la perfecție mandarina și araba, stabilește recordul mondial la înot, în amonte, pe fluviul Amazon, alege florile de pe masa tratativelor de după Războiul Rece, bea ceaiul în fiecare zi cu Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, descoperă leacul pentru Alzheimer într-un fir de coada-șoricelului. Finch e omniprezent, ba chiar se poate auto-multiplica: Finch Întâiul, Finch al 14-lea, fiul regelui Finch al optulea, al doilea din dinastia Finch… Poate supraviețui multor generații, legenda numindu-l Finch-nemuritorul. Pentru a putea fi încorporat ca general al armatei naziste, a trebuit să-și schimbe numele in Finchler. Fiind un actor prin definția numelui, poate la fel de bine să tacă silențios, sau să petreacă pe mese, beat, în cluburi de noapte, fiind astfel un pseudo-master-of-ceremony. Poate fi și alintat, ceva de genul Finchilică, sau Finchucu. Poate purta haine elegante, spilcuite la 4 ace, de spion fioros de priceput, sau cămăși în carouri și harnașamente pentru scule, alături de pălăria și cizmele de cowboy. După numele lui pot fi formate expresii în vocabularul uzual, cum ar fi a finchui (însemnând a găsi modalitatea de murare a gogonelelor în vid), sau a finchiza (însemnând a trata de glaucom toate cârtițele bolnave). Vorbele sale de duh se numesc finchisme. Poate fi chiar invizibil, de genul Finch-who? Iar, în cinstea lui, filmul cu pricina s-ar numi, evident, ”Saving private Finch”, având în vedere că are peste un milion de prieteni pe contul său de facebook, cu toții mocnind în suflet o depresie bipolară, cu multiple tentative de suicid. Exclusiv din cauza invidiei peste măsură, normal.

(ar mai fi și numele de Gertrude, însă acolo mai am de lucrat puțin la scenarii și la numele de alint…)

La marele fix

Unele lucruri îmi pică exact la țanc. Parcă cineva mă urmărește continuu și știe prea bine tot ce-mi place sau îmi trebuie. Mă ține în așteptare, până nu mai pot de nerăbdare, iar apoi trimite un sol de pace, cu o năframă în vârf de băț. Drept împăcare. Căci și asta știe, cum că nu-mi place nici nerăbdarea, nici să stau îmbufnată ca o cucuvea. Așa că eu și cel din lumea paralelă suntem uneori paraleli, alteori perpendiculari pe situație. Ideea e că mă nimerește mult prea bine, făcându-mă să-mi râd în barbă, ca apoi să mă pună pe gânduri, de genul de-unde-până-unde. Cred, oricum, că e bine să ai pe cineva care să vegheze asupra fericirii tale, chiar dacă o dă în felii feliate, și chiar dacă te tot tachinează în privința porționării. Bine e că pică la fix. Doar și eu am o sumedenie de fixuri!

Mămicii mele

Am petrecut o oră cu ea, de ziua ei de naștere. Am plecat cu sufletul îndoit din cauza asta, căci mi s-a părut c-a trecut doar o clipă, și ea merită mai mult, însă sentimentul s-a volatilizat în momentul în care am realizat că o oră cu ea, e mai valoroasă decât trei eternități.

Un fel de concluzie – are brațe binecuvântate, căci, nu știu cum se face, dar în ele sunt mereu un copil fericit.

Destul cu tăcerea

Se pare că am și eu câteva momente.

În ultima vreme n-am mai avut vreme. S-a terminat, ca un bidon de lapte proaspăt. O vreme am băut, apoi m-am apucat de mâncat și uite-așa m-am trezit în lumina unui alt început, cam fără entuziasm el, dar totuși bun. Nu de alta, dar tot ce-i cu 13 mie îmi aduce noroc. Și dacă tot a venit vorba, trebuie să menționez că am acasă vreo 5 bidoane de lăptic norocos care mă așteaptă cuminți în frigider.