Program zilnic

Trezit la ora 7:30. Nenorocita. Lasat visele sub plapuma, ele sa mai doarma. Proastele. Plecat cu masina, intr-un trafic greu, condus ca nebuna, intarziat oricum. Sfecla rosie. Realizat primele sarcini marunte ale diminetii, in conditii de randament maxim. Voiosie inutila. Continuat si rezolvat sarcini cu un grad crescut de complexitate, adunat forta, concentrat atentia, baut cafea. Spurcata. Masa de pranz, sentimente mai bune, aranjat parul la baie. Doua bancuri. Continuat munca, scris cu pixul, taste, documente. Satisfactie marunta. Ora de plecare. Plecare. Cu ajungere acasa, continuat sarcinile din registrul doi, spalat, calcat, adunat. O gaina si-un curaj.

Ce se da si ce se cere

Eu dau. Ca asa m-au invatat ai mei. Sa tot dau. Tot ce am. Iar daca n-am, sa gasesc si sa dau pe urma. Asa ca, in virtutea unor lungi educatii altruiste, nu cer nimic. E drept ca, de cele mai multe ori, nici mie nu mi se cere, dar asta nu ma-mpiedica deloc, ba dimpotriva. Iar, tinand-o tot asa cu aceasta daruinta, am ajuns la ciudata concluzie ca e o mare diferenta intre unde dau si unde crapa.

Plimbare

Intr-o dupa-masa, m-am pornit. Am strabatut bulevardul, peste pod, apoi in cealalta parte. Am ajuns intai in cartierul Nasoase, acolo unde locuiesc toti cei care vorbesc pe nas si stau pe banci, afara, sa fie rezonanta mai mica, apoi prin cartierul Buruiana, in care probabil traiesc doar oameni foarte ocupati, cei care n-au vreme sa-si prepare nici macar o omleta, pentru micul-dejun, sau sa-si asorteze fularul cu pantofii. Am trecut mai departe spre strazile fara nume, caci eu nu le pot retine, apoi pe strazile cu nume, cele care ma cunosc personal. Am ajuns si-n departare, in cartierul Fumigene, cel in care trotuarele si peretii sunt negri, dar in care mereu gasesti tutun de buna calitate, apoi am strabatut dintr-o parte pana-n cealalta cartierul Plastilina, cel in care toate blocurile sunt haioase, de parca ar fi fost construite de o gasca de copii. Drumul inapoi spre casa l-am ales a fi cel mai scurt, adica prin zona in care dorm autobuzele rosii ca buzele sau buburuzele, apoi am taiat in doua cartierul Peticel, ticsit de case si casute, mansarde, etaje, subsoluri, scari si balustrade, felinare, stalpi si cabluri, indicatoare, reclame, afise si masute in strada. Mi-am terminat plimbarea intrand la bacanie, apoi la macelarie, la farmacie, ba chiar si la florarie.

Hilda

O nemtoaica zdravana, dar nu numai zvelta, punea gogosi pufosi in galosi, tuturor oamenilor frumosi si zelosi.

Cu tine vreau sa tot!

Unde as vrea sa fiu, daca n-as fi aici? Ce-as face, daca n-as avea de facut ceea ce totusi am? Cand as fi, daca n-as fi acuma si cat as face si-as fi, daca as fi mai putin sau mai mult…? Habar n-am!!
Stiu doar ca pot sa fiu langa tine. Nu stiu de ce.

In fond si…

Ajunsesem la urma. Si cand ajungi acolo, nu e problematic, daca ai ceva in minte. Dar cu o minte inghesuita si fiind in punctul acela terminal, m-am trezit ca stateam pe loc, cu gura cascata. Ei dracie! Si de aici, incotro? M-a apucasera toate tremuraturile si injuram in gand de mama focului. Si nu se zarea nimic, nefiind nicio zare la acea urma. M-am uitat in sus, in jos, dreapta, stanga, 3D, 2D, infrarosu de la atata dioptrie chinuita. Si atunci m-a traznit in moalele capului, ideea de geniu nerecunoscut, ideea de deplina maturitate si profunde ganduri incerte: cum ca atata-i tot.
Nici nu trebuie mai mult, la urma urmei.

Locuind in cutia postala

M-am mutat aici, din cauza nenumaratelor problemele pe care le aveam cu nervii, cu anxietatea sau cu nerabdarea, cu agitatia, cu logoreea, cu mania, sau cu alte nenorocite astfel de simtiri imbecile, consecinta a vestilor-lipsa. Mi-am luat cu mine perna si plapuma, vreo cateva rafturi si-o cana. Stau cu chirie, dar nu ma plang. Chiar daca a trebuit sa-l rog pe postas sa nu ma-ndese cu facturi, chiar daca usita s-a cam subrezit si scartaie, chiar daca e foarte prost luminata odaita asta si chiar daca e aproape imposibil sa-mi strecor degetele prin cele trei gauri negre din partea de sus, pentru a pune lacatul pe dinafara.

Enjoy the silence

Ma uitam ieri pe fereastra

Afara se lungea podul subtire si neingradit, iar la capatul lui, globul acela maret, din metal stralucitor, in care e celalalt univers. Ma gandeam apoi la globul meu, la scaunele mele din lemn albastru, la perdelele cu carouri si la aceeasi muzica de acordeon, venind de la pick-up, ca o scrisoare. Ma uitam la randul de papusi aranjate dupa inaltime, cu ochi ficsi, la ghivecele cu flori pictate, la fierul de calcat, acela care netezeste totul cand se porneste. Nimeni pe pod. Iar jos, un drum lung pana la nu se stie ce, caci sub noi nu e pamant, noi stam in rotundele noastre universuri, suspendate pe un ac de siguranta.

Acum, insa?

Pe atunci, in prima mea viata, eram inca perfect lucida. Cu scapari substantiale, dar realista, pragmatica, infipta cu tocurile in prafurile cotidiene. Pe atunci se purtau palarii cu pene si machiajul trebuia, obligatoriu, sa fie strident. Si aveam ore fixe pentru micul dejun, nimeni nu facea bancuri fara perdea si lumea iesea doar seara, cand nu te puteai holba prosteste la ceilalti. Erau momentele in care fanfara era extrem de zgomotoasa, iar casatoria cu vreun capitan de oaste era, de departe, cea mai mare realizare cu putinta.

Chibzuind la ce trebuie facut

Nu pot sta mult timp suparata. E usor sa fiu asa, dar in acelasi timp complet intuil. Veselia, in schimb, mare consumatoare de energie cum e, ma sleieste realmente, iar cand rad cu pofta e ceva de groaza. Insa merita a face cate-o escapada in lumea comicelor momente de destainuire a dintilor, tinand cont de faptul ca atunci, si doar atunci, e imposibil sa vorbesti. Si e bine sa taci din cand in cand si sa razi. E chiar foarte indicat.

Secvente de dupa-amiaza

O stampila isi reteaza capul si-mi aplica un sigiliu pe geanta, geanta aceea pe care n-o deschid decat atunci cand plec. In planul indepartat, din mers, intervad saptesute de cai putere, ce se spala intr-un iaz de la marginea orasului, intr-un continuu freamat, verzui. Ajunsa in fata, cer un covrig cu sare, dar aflu ca azi nu sare, ci face baie in susan, si poate mai bine-ar fi sa vreau o bata de baseball, sa-l speriu, si-abia apoi sa-l cumpar. Trei neoane palpaie concomitent, hipnotic, a tortura, si grabesc alergatura, chiar daca e rosu. Pe trotuar ma impiedic, fireste, de-un picior de cersetor cu care sunt, apoi, nevoita sa schimb cateva vorbe, el imi da cateva, eu ii dau mai multe, ca-i sarac, si-i tin de foame. O familie vecina imi face semne disperate, din prag, sa ma intorc de unde am venit si sa ma uit si eu, ca arde. Arde orasul din temelii, soarele apune, iar eu, cum fac parte din clasa muncitoare, ar trebui sa fiu in prima linie. Sau carne de tun (sa nu uit sa cumpar carne din aia, pentru supa). Si verdeturi, albastrele in vaza. Miros de albastrele, intr-o scara de bloc din cartierul cimitirelor vesele. Ca nu ma mai duc nicaieri.

Only light

Uneori ma pierd. In anumite zile sau in povesti, in locuri si-n oameni. Ma pierd, sau cateodata ma uit. Si nu ma regasesc decat dupa lungi perioade de timp, din care nu-mi amintesc nimic si pe care nu le pot incadra in vreun fel, si ma trezesc de fiecare data sub un pod, in intuneric complet. Insa, nu pot pleca oricum, nu ma pot urni sa-mi revin, decat dupa ce te-aud ca-mi spui numele.

Aiureli si puncte puncte

Asistand, pentru a nu stiu cata oara, la inmormantare, desi simpla si tacuta, am cascat. Nu se face, stiu, dar simteam ca ma cuprinde o toropeala curioasa, un somn al tuturor somnurilor de veci. Dar nu era de veci, s-a confirmat abia dupa aceea, la pomene. Unde, spre micuta mea scarba, a trebuit sa mananc, desi de curand tocmai facusem o bizara alergie. Apoi am carat florile, sa nu le fure noaptea, si-am numarat cate lumanari mi-au ramas pentru data viitoare, sa nu mai dau bani. Incepeam sa ma incadrez in haine de cioara, cu parul meu anapoda aranjat si cu fata palida, si, putin spre uimirea mea, unele doamne chiar m-au laudat cum ca, in sfarsit, arat bine. Pe drumul dinapoi, am inceput sa fredonez usor cantecelele strangulate ale intregului cortegiu funerar, si-apoi sa miorlai intr-un fel de bocet plouat, ca plouase de dimineata. Asa ca, mi-am promis in gand, ca pentru data viitoare sa imi aduc cu mine o calimara.

Dupa un caz real

In acea zi, s-a stricat drumul spre casa. Asfaltul zbura prin aer, bordurile faceau linii albe pe cerul albastru. Am ajuns altundeva, si eu, si geanta mea plina de povesti. Cu un nasture lipsa la pardesiu, cu umbrela fara spite. Am stat cu toate obiectele mele de valoare, dezolate, pe o banca, dar nu in parc, ci o banca asezata de-a lungul unei strazi paralele, asezata acolo de zici c-ar fi stiut ca vom obosi sa tot alergam pe-un caldaram imprastiat, catre un nor de fum. Iar casa mea se afla acolo, dincolo de puterea mea de decizie, singura, inundata, in prag de potop, traznita. Si mi-am suflat nasul, sa nu duc si raceala cu mine, pe-un petec ramas neatins dintr-un servetel de hartie, incercand apoi sa descopar un binoclu in mormanul de zidarie sparta. Pasarile, in loc sa zboare inainte, sa-mi arate calea, fugeau de cenusa ce se cobora in jos spre mine si spre dosarele mele cu foi pline de cerneala aplecata caligrafic si totalmente fara rost. Se uitau de sus la noi toate, eu, poseta, umbrela, servetelul, banca si teancul de hartie, si atunci am inceput sa ma indoiesc serios de sansele pe care le-as mai fi putut avea. Se parea ca pana acolo mi-a fost.

Utopia lui A Rataci

A era unicul fiu al sotilor Rataci, familie saraca dintr-un oras minier, ce locuia in partea nordica a intravilanului. A crescuse simplu, usor, in voia sortii, leganandu-se printre momente de hoinareala plictisitoare si de vagabondaj salbatic. Parintii sai l-au invatat ca trebuie sa tina minte mereu de unde vine, insa niciodata nu i-au dictat incotro sa mearga, deciziile apartinandu-i in totalitate. La scoala s-a perindat aproape nevazut, cu mainile murdare si note proaste, apoi liceul abia l-a terminat, alunecand din materie in materie, fara sa se lege nimic de el. Ajuns la maturitate, A s-a pierdut in lungi pelerinari, colindand lumea, umbland pe jos, sau dus de altii. Si nimic nu-l putea parca opri. Insa, in sufletul lui era un fel de optimist razlet. Stia ca, poate in viitor, va gasi un capat al calatoriilor sale, chiar daca nimeni si nimic nu-i va putea da, vreodata, o siguranta a statorniciei.

Madame Piscopescu

E foarte haioasa. Daca vreau sa ma umplu cu o tolba de povesti si glume pestrite, o vizitez, in casa ei, amsamblu rezidential cu aproape patru mii de camere si-o singura menajera. Aceasta doamna, spre deosebire de menajera mereu incruntata si scarbita la propriu de viata ei josnica, are un aer de volatilitate fizica in momentul in care isi incepe discutiile. Ai senzatia ca pentru ea nu e necesara respiratia, vorbind intr-un continuu fluid, cu sens, lucid. Si extrem de haios. Vede lumea printr-un monoclu stravechi si poate de aceea taie cu usurinta lucrurile-n doua, albe sau negre, nelasand loc pentru calea de mijloc. Pentru ea, ceaiul ori e bun, ori nebun, strugurii fie sunt sampanie, fie niste rataticiti, muzica ori e dansanta, ori e un trombon stricat, ce haraie pe nicaieri. Are parul coafat chiar daca nu iese niciodata la promenada, sprancenele pensate corect, guler de dantela si pantofi cu toc mijlociu, si-ai putea zice ca e doar o femeie la locul ei, insa, daca are ingaduinta de a-ti vorbi, intelegi din primele cuvinte ca locul ei nu e un loc ca oricare altul, ci e unul privilegiat. Ma intrebam intr-una dintre zile, daca ea e constienta de umorul negru si gustos pe care-l poseda, si daca da, atunci, intr-adevar si-l asorteaza cu rochiile, sau e doar o pura coincidenta?

Zombie versus alien

– Ai tigari?
– Am foc.
– Deci n-ai.
– Tigari?

Zapacita ce sunt!

Ieri mi-am uitat sufletul intr-un magazin. Dar nu-i nimic, asa-i, ca doar am inteles ca oricand pot sa-mi cumpar altul…

Intr-un moment de sacrifiu suprem, un mormoloc mormon…

S-a aruncat. De la balcon. Si a zburat cam cateva ore pana jos. Iar in timpul acesta si-a intiparit pe fata un zambet larg si s-a impacat cu sine si cu toti cei cu care, i se parea, c-ar fi fost vreodata certat. A dat telefoane, a vorbit, a plutit, a zambit chiar mai mult. Iar apoi si-a adus aminte ca n-ar fi fost frumos sa cada asa, in gol, fara sa invite cate un prieten mormoloc sau doi, sa pluteasca impreuna. Iar acestia l-ar fi insotit cu placere, daca gravitatia ar fi functionat in asa maniera, incat sa se ajunga din urma unii pe altii. Dar, din pacate, asa cum se-ntampla de cand lumea, primul mormoloc a ajuns primul.

O melodie cu fenilcetonurie

Unele cantece sunt bolnave. Au versurile complicate genetic, o sonoritate lipsita de timpane, si-o linie a notelor plina de delir. Imi plac grozav melodiile astea, ce scapa din spitalele de nebuni si care se dau drept perfect sanatoase, ba chiar isi gasesc loc de munca prin vreun supermarket.

Planeta Matase

E un loc straveziu, cu lanuri de fibre diafane, liane de cusaturi microscopice, drumuri rozalii, cu soare moale si pale de vant astronomic. E un tinut extraterestru, bineinteles, in care supravietuiesti doar o zi, ca fluturii, dar in care te poti plimba la suprafata, alaturi de pasari curcubeu sau de cocori, te poti scufunda in lacurile broastelor regale, ce tes zi si noapte si care vorbesc mereu soptit, sau poti sa petreci un timp in calestile calutilor de mare, ce te poarta aproximativ 20.000 de leghe sub mari. E un glob al cercurilor, al polurilor usoare. O sfera a incandescentelor dorinte, o minge ce pare a fi de sticla, dar care nu e decat un ghem de baloane umplute cu mult aer cald.

Capul de in

Avand dureri de cap, ma gandeam azi la materialul din care pot fie ele compuse. Fier nu e – atunci ar fi vorba de razboaie cavaleresti, cu scuturi si medievale unelte de tortura – si-as exagera. Plastic, nici atata – durerile mele de cap sunt o treaba serioasa, ce nu poate fi, sub nicio forma, luata in joaca. Pasta fainoasa, nu – fiindca nu-mi par a fi, catusi de putin, dureri de praf in ochi. Apa sau gheata – doar uneori, dar nu poate fi o regula – ceea ce exclude ipoteza. Fascicul de lumina alba – aici stau in dubiu… Creier de broasca nu cred – pentru ca nu pot decat sa spun oac, si nu sa oracai. Minereuri neprelucrate nici vorba – ar fi trebuit deja ca cineva sa-mi fi gaurit teasta – lucru care nu s-a intamplat pana acuma!
Si-am ajuns intr-un final la in, unde m-am si oprit. O durere de in, e fix acea durere care ma incearca pe mine. Oleagionoasa, subtire, ramificata, sicativa, pictata pe cearceafuri albe din olanda.

Cutezatorii

M-ai strans in brate, in felul acela al tau, tandru. Am privit impreuna spre acelasi succes, si-am stat imbratisati. Clipe lungi, in care niciunul n-am vorbit, doar am simtit, privind cu ochii din spatele ochilor. Eu in bratele tale, tu intr-ale mele. Pe culmea lumilor.

Rascruce

Am avut zilele trecute un moment de cumpana. Din alea in care stai cu bratele la orizontala, cu spatele drept si ochii fixati inainte, sa-mi vina decizia corecta fix pe varful nasului. Si, dupa o meditatie de aproximativ o ora, am decis ca balantele au defecte ingrozitoare si ca nu merita sa te iei dupa ele, si ca cele mai bune decizii sunt cele care iti zambesc din toata inima si te ademenesc cu farmecul lor personal si propriu, la propriu, astfel incat am renuntat la a mai hotari prostii dupa capul meu.

I don’t think about you

Am o obsesie, pe care am recunoscut-o mereu. Si cu care ma lupt mereu, fiindca stiu ca nu-i usor sa fii un astfel de om, pentru ceilalti zic. Iar astfel, in fiecare zi arunc in temnita inconstientului gandul cu pricina, si ma bucur de libertate si de mintea mea neocupata. Insa, seara, cand ma asez pe taburetul meu de pe balcon, dupa ce-mi aprind o tigara si trag primul fum, ma felicit ca, uite, azi nu m-am gandit deloc la…
…e obsesie… n-am ce-i face…

Psycho

Daca as avea un caine, vreodata, asa l-as numi.
Daca as avea un porcusor de guinea, ar fi Swefe.
Daca as avea un rechin, s-ar chema Iad.
Daca as avea un papagal, l-as boteza Idol.
Daca as avea un hamster, s-ar chema Ozzy.
Daca as avea un cal, el ar fi Amiral.
Daca as avea un sarpe, l-as striga Sos.
Daca as avea un canar, s-ar numi Yello’.
Daca as avea un pestisor auriu, l-as numi Paradis.
Daca as avea o pisicuta, atunci ea ar fi Leopoldina Balanuta.

Later that night

Era dupa o seara. Un fel de noapte din aceea in care lumea ameteste de la atata bautura si incepe sa vorbesca putin prea lejer, incepe sa se comporte putin prea dezinhibat, apoi renunta la saluri si blanuri si rade chiar prea zgomotos.