Am haine mov şi poşete şi farduri de pleoape. Am chiar şi pantofi asortaţi, primiţi în dar. Am amurgul în faţă şi curcubeul cu toate nuanţele lui de indigo. Am liliac în vază, cu o mie de petale. Am prune în fructieră, coapte şi zemoase. Am inel cu opalit şi pulover stânjeniu. Folosesc parfum UltraViolet de la Paco Rabanne, ascult Deep Purple şi mă uit la ochii lui Elizabeth Taylor.
Cu toate astea, însă, viaţa în violet se referă strict la faptul că am o vânătaie pe picior de toată frumuseţea.
Suntem lipiţi unul de celălalt, am crescut îmbinaţi, cu crengile încolăcite unul de altul.
Oriunde m-aş duce, e cu mine!
I-am promis lui Alex că voi scrie despre poşeta mea. Ei bine, e gri. Ăsta e primul amănunt de luat în calcul. Al doilea ar fi că are floricică. Să mă definească de la prima vedere – după cum am mai spus şi în alte post-uri, eu sunt flower-power, dar nu în sensul de fuste largi şi dezmăţate, sau păr cu dreadlocks etc, se înţelege imaginea de ansamblu. Nu, nu, eu sunt flower-power sub acoperire. La fel şi poşeta mea gri cu floricică. Nu am să spun acum eterna poveste despre câte încap în ea, că deja subiectul a atins cotele maxime pentru cele mai multe dintre doamne. Am să spun doar că eu o consider oaza mea de personalitate. N-am oglindă în ea, că ar redundant. Ea în sine este o oglindă. Am doar nimicuri cu sau fără un scop anume, unele fiind de-a dreptul inutile. Şi uneori, când fac „curat”, găsesc mici obiecte cu valoare sentimentală imensă pentru mine, de care am uitat sau pe care le-am ignorat o perioada de timp şi care la revedere îmi produc furnici în stomac. Mi-am găsit într-una dintre acele zile în care am spus „gata, e prea multă buruiană în grădina mea personală”, într-un fel de port-acte, o lucrare de control din clasa a 6-a. Nu-i de râs despre faptul că o port cu mine, pentru că există o explicaţie, şi anume faptul că acea lucrare de control a fost hotărâtoare pentru ceea ce sunt acum. Mai precis a fost o lucrare la limba română, în care am făcut tot ceea ce s-a cerut, dar am luat 8. Şi am fost atât de dezamăgită, iar pe moment n-am înţeles deloc decizia profesoarei, încât m-am ambiţionat să-i demonstrez că sunt de 10. Şi de acolo încolo, totul a mers pe un alt făgaş. O duc cu mine oriunde merge şi poşeta mea, gri cu floricică … şi pentru a nu ieşi din tipare, voi mărturisi că ea, poşeta, e mare şi încăpătoare, să poată aduna în ea toate punctele critice care m-au definit de-a lungul vremii şi care mă vor modela în viitor. Şi fireşte, să nu uităm că trebuie să intre şi banii pentru toate nimicurile cumpărate pentru liniştea mea sufletească şi pentru bucuria ei.
Îmi bate inima în ritm egal, de drum and bass. Secundarul, după cum îi spune şi numele, îşi face treaba în cadrul orologiului, zburdând de colo-colo, numărând grăbit bucăţile de timp, nu cumva să le scape. S-au sincronizat cu siguranţă – inima cu secundarul. Cântă împreună la conga, dansează nebuneşte şi se iubesc ca doi adolescenţi. Poate că era mai bine dacă nu aş fi băut cafea şi nici pastilele alea nu cred că au fost o idee tare strălucită. Ar merge acum ceva mentolat. Un tic-tac? Tic-tac, tic-tac…
Azi m-am simţit dezamăgită. De toate câte sunt şi toate câte vor veni. Nici eu nu ştiu de unde am fost infectată cu virusul, dar se pare că şi-a făcut o bună casă în mintea mea. Nu mai simt tristeţe sau nevoia de a mă revolta, ci am simţit exact ce simt şi văd cei care asistă la momentul mareei, când zeci de metrii ce au fost acum câteva momente pline de apă sărată şi voluptoasă, stau întinşi şi pustii şi-aşteată o apocalipsă. Nu văd, sincer, ce mi-a provocat starea, însă partea proastă e că nu văd nici calea de ieşire. Dacă nu simţi, asta e, trebuie să te resemnezi şi să accepţi cu tăcere. Eventual, dată viitoare poţi să iei în barca ta, speranţa.
Nu am pretenţia de la anumiţi oameni să fie oameni, dar de la unii… e dezamăgitor să-i vezi cum se aruncă de pe stâncă, legaţi la ochi, cu atâta seninătate şi împăcare sufletească. Te tratează ca pe-un alien, de parcă nu tu ai avea dreptate, ci ei.
Poate că feeling-ul ăsta s-a instalat de mai demult, dar l-am ignorat. Probabil că am şi eu aerele mele de om perfect, care se dă cu capul de perete şi nici nu poate să definească ce l-a lovit.
Ora 6 dimineaţa, scârţâit de podele uscate, cearceafuri ude, arşiţă, mâncare şi apă clocită, aglomeraţie, telefoane care nu mai tac, arşiţă, maldăr de hârtii pe masă, un fel de surditate, veşti din depărtare, pepene roşu, prieteni moleşiţi, apus de soare, ora 11 seara, arşiţă, ora 12, nopţi albe, fantezii cu răspuns întârziat, ora 6 dimineaţa.
Anunţ că aici este sâmbătă. Anunţ planeta că am chef să-i dau reset creierului meu obosit, să las deoparte starea de surescitare musculară şi să-mi fumez în hârtie tutunul de vis.
Mi-am dat seama, cu regret, că unele amintiri din trecutul meu s-au şters complet. Poate că le-am şters eu, deliberat, pentru a face loc informaţiei noi. Mi-ar părea rău să cred că uitarea a venit din îmbătrânirea celulelor nervoase. Se prea poate să fie şi aşa, însă am observat că dacă scotocesc cu putere, regăsesc fărâmiţe din trecut, însă foarte împrăştiate, câteodată fără sens, ca un puzzle. Iar altele, nu vin şi pace. Oricât m-am chinuit, oricâte procedee am încercat. Unele amintiri sunt vii, parcă le-aş putea atinge cu vârful degetului arătător. Stau lângă mine, impresionante prin colorit şi nu umbresc în nici un fel viaţa mea cotidiană, iar dacă mă gândesc bine, au trecut mulţi ani de când s-au petrecut evenimentele în cauză. Am de multe ori câte un deja-vu, care mă pune la încercare, parcă îmi sună clopoţelul întrebărilor. Unde, şi când, cu cine eram când s-au mai petrecut toatea astea, data trecută? Dar oare s-au petrecut cu adevărat? Şi pauză. Neagră.
Marea cea mare, cu forme parcă din carne de femeie.
Când mama şi-a cumpărat apartament, a vândut casa bătrânească a copilăriei ei şi-a mele. A trecut prin casa cu pricina o grămadă de generaţii, prima dintre ele fiind şi cea care a construit-o cu braţele goale, cu fundaţie din piatră de râu. Nu a fost o casă frumoasă, bună de pus la strada principală, dar avea o mie de avantaje arhitecturale, care o făceau de-a dreptul specială. Cum ar fi mărimea camerelor şi a ferestrelor – vara se aduna răcoarea, iar iarna era plin de lumină peste tot. Grădina nu era mare, chiar deloc dacă stau bine să mă gândesc. Dar conţinea toate fructele pământului, şi rondouri de verdeaţă. Să nu ne plictisim, uneori făceam ikebana din sortimente variate de flori sau frunze. Încăpea în curte şi maşina familiei, avea propriul garaj. Am avut inclusiv stupi cu albine, straturi de căpşuni, pomi fructiferi, lemne întinse la uscat pentru focul din sobele de teracotă, şezlonguri pentru plajă şi căsuţă de vară, unde locuiau străbunicii. Podul casei a fost dintotdeauna plin cu acareturi, încă de pe vremea bunicii, la fel şi garajul despre care am pomenit, deşi el a fost construit ceva mai recent. Ai mei serveau masa afară pe băncile de lemn, puse faţă în faţă. Eu însă, cel mai mult le-am folosit, băncile zic, pentru citit şi pentru somn. O casă este casă, abia atunci când adună în pumnul ei de amintiri lucruri pline de praf, măcar o streaşină stricată sau o gaură în acoperiş, flori în vaza de pe masă, miros de dulceaţă de caise şi o mie de oameni. De care mi se face mereu atât de dor.
Nu în realitate. Încă n-am luat-o razna de tot. Învăţ să zbor în vis. Se repetă de mii de ori, şi simt cum îmi perfecţionez tehnica, de fiecare dată planez mai mult şi mai bine. Fac flip-uri şi răsturnări acrobatice, sau plutesc în drept cu norii. Nu ştiu ce mă ţine de nu cad, căci n-am aripi, n-am puf sau pene, n-am sistem aeronautic. N-am nici măcar propulsoare. Însă când mă avânt, parcă aş fi luat energizante în fiecare zi de când m-am născut. Întreg harnaşamentul este bine sudat şi închegat, toate par să funcţioneze la capacitate maximă, am motoare şi şurube şi piuliţe incolore, ascunse între faldurile cerebrale.
Nu m-ar mira dacă într-o zi visele mele s-ar opri, mai tare cred că m-ar uimi ca la un moment dat, printre straturi subţiri de ozon, să plutească lângă mine bunul Dumnezeu.
Şi a secat.
Perdelele se umflă de la vânt. Curenţii de aer mişcă un val de căldură arsă, iar răsuflarea mea nu se mai aude. De când ai venit lângă mine e şi mai cald, dacă se poate cu adevărat aşa ceva. Dormi, destul de răsucit cumva, pe sofa. Te-aş trezi să te întinzi cum trebuie, dar probabil că poziţia aceea de incomoditate îţi face somnul mai dulce. Eu nu pot dormi. Nu stau să te veghez, căci e zi, însă nici nu mă pot mişca, fiindcă mi-ai prins un picior sub greutatea ta, iar acum nici nu-l mai simt. A amorţit. Ca întreaga fire. Toate au încremenit, şi rămân aşa până la ora 7, când se mai domolesc radiaţiile solare.
Şi stăm.
Tu dormi, eu nu. Tu visezi, eu nu.
Dar mă ţii atât de strâns, încât nici nu vreau să plec.
Ei, şi uite aşa mi-am recuperat eu fericirea. N-am pierdut-o, ci doar s-a rătăcit pe undeva, a strigat după mine, dar în zăpăceala mea obişnuită n-am auzit nimic. Însă, am descoperit-o într-o seară pe balcon. Era deja ora 2 noaptea şi după ce am epuizat toate subiectele posibile, tigările din pachet şi am baut trei litrii de cola (altfel sincer nu prindeam eu ora aceea târzie), m-a lovit drept în mijlocul ţestei. A căzut şi a aterizat pe mine. A picat la fix, ca para lui Nătăfleaţă. Zic că am avut noroc s-o recuperez aşa, fără efort. Alţii, săracii, umblă brambura chiar luni de zile după ea, şi tot fără rezultat. A apărut în momentul în care am tras concluzia de final, după toată filosofia de viaţă de până atunci. Inutil să te gândeşti la ce va fi sau cum va fi, trebuie doar să ţinteşti în sus, şi tot mai sus, până când dumneaei să facă bine şi să se coboare dintre sfere.
Am fost mirată că n-a venit îmbracată ca la promenadă, nici cu fundiţe, nici cu panglici colorate. A căzut haios, şifonată, încâlcită şi cu părul vâlvoi. Mi-a servit pe tavă cum că trezesc vecinii cu atâta pălăvrageală inutilă, cum că ea a fost mereu lângă mine, dar cu toate că am ochelari cu dioptrii adevărate, m-am avut puterea s-o văd, iar acum să fac bine să mă bag în pat, de urgenţă, că mâine va fi soare şi nu am voie să am cearcăne. Şi că tot mâine voi merge în parc, la plimbare, la îngheţată, la cumpărături, la neamuri şi prieteni şi dacă asta nu mă satisface, ea …, ea nu mai ştie ce să-mi mai facă.
Am fost extrem de ocupată în ultima vreme. Ca o albinuţă. Veselă, dar ocupată. Cu de toate, pentru toţi, de la mărunt la foarte important, de la mic, la mare.
Mare… Da, chiar m-aş duce la mare!
Însă chestiunile mărunte mă împiedică total. Ar prinde bine puţin iod în aer şi o umbrelă imensă. De acoperit dogoarea soarelui. Dar să nu-mi fac sânge rău, că nu merită. Aşa spune vulpea, cea care, mică de înălţime fiind, nu ajunge la struguri. Pofticioasa de vulpe! Pentru că oricât de minuscul ai fi, nevoile sunt mari. Iar eu chiar am nevoie de relaxare. Iar dacă numai marea îmi place, se prea poate că n-o voi avea. Aşadar şi aşa deci, nu poate fi vorba despre greci!
Voi rămâne sus, pe baricade. Negru pe plantaţie. Mă rog… albă. În definitiv, fără pic de bronz. Dar tot eu m-am gândit, de ce să-mi doresc să fiu statuie?
PS Pentru absenţe, doresc să mi se scadă nota la purtare!
Am stat şi-am privit pădurea.
E o imagine modestă la suprafaţă, însă colosală după câteva momente în care realizezi că nu poţi s-o defineşti. E tăcere, dar şi zgomot şi cântec. E întunecată, cu umbră şi nori, dar şi cu lumină verde, galbenă, roşie cu picăţele, sau albastră. E cu soarele printre crengi, dar şi cu muşchi groşi şi umezi pe copaci.
Seara adorme, pentru a se trezi la prima oră a dimineţii, cu rouă sau brumă, cu tril sau cu bucium. E un amestec de sunet, culoare şi împăcare.
Trec peste ea anotimpuri, însă supravieţuieşte de fiecare dată. La sfârşit, iese învingătoare.
Pădurea trăieşte în felul ei. Şi e chiar neînţeleasă uneori, fiindcă e încâlcită în poteci şi-n vârfuri, chiar dacă e paşnică în luminişuri.
Poţi s-o străbaţi sau poţi doar s-o contempli. Iar cu toate astea, nu poţi decât s-o iubeşti. Ca pe un suflet viu.
Am stat şi-am privit pădurea. Cel puţin n-o tăiaţi, dăcă nu aveţi timp s-o priviţi şi voi.
Sentimentul ăsta de maturitate este excelent, în opinia mea. Îţi conferă o oarecare independenţă şi vine cu o undă de siguranţă. Nu ştiu, totuşi, cum s-a întâmplat să-mi pierd într-o bună zi copilăria.
Spre seară am plecat acasă cu taxiul, că de maşină nu s-a mai pus problema. Pe drum ne-am uitat unul la celălalt şi am râs cu poftă.
corabogdan 