Viaţa în violet

Am haine mov şi poşete şi farduri de pleoape. Am chiar şi pantofi asortaţi, primiţi în dar. Am amurgul în faţă şi curcubeul cu toate nuanţele lui de indigo. Am liliac în vază, cu o mie de petale. Am prune în fructieră, coapte şi zemoase. Am inel cu opalit şi pulover stânjeniu. Folosesc parfum UltraViolet de la Paco Rabanne, ascult Deep Purple şi mă uit la ochii lui Elizabeth Taylor.

Cu toate astea, însă, viaţa în violet se referă strict la faptul că am o vânătaie pe picior de toată frumuseţea.

Advertisements

My secret garden

I-am promis lui Alex că voi scrie despre poşeta mea. Ei bine, e gri. Ăsta e primul amănunt de luat în calcul. Al doilea ar fi că are floricică. Să mă definească de la prima vedere – după cum am mai spus şi în alte post-uri, eu sunt flower-power, dar nu în sensul de fuste largi şi dezmăţate, sau păr cu dreadlocks etc, se înţelege imaginea de ansamblu. Nu, nu, eu sunt flower-power sub acoperire. La fel şi poşeta mea gri cu floricică. Nu am să spun acum eterna poveste despre câte încap în ea, că deja subiectul a atins cotele maxime pentru cele mai multe dintre doamne. Am să spun doar că eu o consider oaza mea de personalitate. N-am oglindă în ea, că ar redundant. Ea în sine este o oglindă. Am doar nimicuri cu sau fără un scop anume, unele fiind de-a dreptul inutile. Şi uneori, când fac „curat”, găsesc mici obiecte cu valoare sentimentală imensă pentru mine, de care am uitat sau pe care le-am ignorat o perioada de timp şi care la revedere îmi produc furnici în stomac. Mi-am găsit într-una dintre acele zile în care am spus „gata, e prea multă buruiană în grădina mea personală”, într-un fel de port-acte, o lucrare de control din clasa a 6-a. Nu-i de râs despre faptul că o port cu mine, pentru că există o explicaţie, şi anume faptul că acea lucrare de control a fost hotărâtoare pentru ceea ce sunt acum. Mai precis a fost o lucrare la limba română, în care am făcut tot ceea ce s-a cerut, dar am luat 8. Şi am fost atât de dezamăgită, iar pe moment n-am înţeles deloc decizia profesoarei, încât m-am ambiţionat să-i demonstrez că sunt de 10. Şi de acolo încolo, totul a mers pe un alt făgaş. O duc cu mine oriunde merge şi poşeta mea, gri cu floricică … şi pentru a nu ieşi din tipare, voi mărturisi că ea, poşeta, e mare şi încăpătoare, să poată aduna în ea toate punctele critice care m-au definit de-a lungul vremii şi care mă vor modela în viitor. Şi fireşte, să nu uităm că trebuie să intre şi banii pentru toate nimicurile cumpărate pentru liniştea mea sufletească şi pentru bucuria ei.

Cu ochii pe ceas

Îmi bate inima în ritm egal, de drum and bass. Secundarul, după cum îi spune şi numele, îşi face treaba în cadrul orologiului, zburdând de colo-colo, numărând grăbit bucăţile de timp, nu cumva să le scape. S-au sincronizat cu siguranţă –  inima cu secundarul. Cântă împreună la conga, dansează nebuneşte şi se iubesc ca doi adolescenţi. Poate că era mai bine dacă nu aş fi băut cafea şi nici pastilele alea nu cred că au fost o idee tare strălucită. Ar merge acum ceva mentolat. Un tic-tac? Tic-tac, tic-tac…

Strigător la cer

Azi m-am simţit dezamăgită. De toate câte sunt şi toate câte vor veni. Nici eu nu ştiu de unde am fost infectată cu virusul, dar se pare că şi-a făcut o bună casă în mintea mea. Nu mai simt tristeţe sau nevoia de a mă revolta, ci am simţit exact ce simt şi văd cei care asistă la momentul mareei, când zeci de metrii ce au fost acum câteva momente pline de apă sărată şi voluptoasă, stau întinşi şi pustii şi-aşteată o apocalipsă. Nu văd, sincer, ce mi-a provocat starea, însă partea proastă e că nu văd nici calea de ieşire. Dacă nu simţi, asta e, trebuie să te resemnezi şi să accepţi cu tăcere. Eventual, dată viitoare poţi să iei în barca ta, speranţa.

Nu am pretenţia de la anumiţi oameni să fie oameni, dar de la unii… e dezamăgitor să-i vezi cum se aruncă de pe stâncă, legaţi la ochi, cu atâta seninătate şi împăcare sufletească. Te tratează ca pe-un alien, de parcă nu tu ai avea dreptate, ci ei.

Poate că feeling-ul ăsta s-a instalat de mai demult, dar l-am ignorat. Probabil că am şi eu aerele mele de om perfect, care se dă cu capul de perete şi nici nu poate să definească ce l-a lovit.

Sfinte Sisoe!

Ora 6 dimineaţa, scârţâit de podele uscate, cearceafuri ude, arşiţă, mâncare şi apă clocită, aglomeraţie, telefoane care nu mai tac, arşiţă, maldăr de hârtii pe masă, un fel de surditate, veşti din depărtare, pepene roşu, prieteni moleşiţi, apus de soare, ora 11 seara, arşiţă, ora 12, nopţi albe, fantezii cu răspuns întârziat, ora 6 dimineaţa.