Sfinte Sisoe!

Ora 6 dimineaţa, scârţâit de podele uscate, cearceafuri ude, arşiţă, mâncare şi apă clocită, aglomeraţie, telefoane care nu mai tac, arşiţă, maldăr de hârtii pe masă, un fel de surditate, veşti din depărtare, pepene roşu, prieteni moleşiţi, apus de soare, ora 11 seara, arşiţă, ora 12, nopţi albe, fantezii cu răspuns întârziat, ora 6 dimineaţa.

Blow my mind

Anunţ că aici este sâmbătă. Anunţ planeta că am chef să-i dau reset creierului meu obosit, să las deoparte starea de surescitare musculară şi să-mi fumez în hârtie tutunul de vis.

Uitare completă

Mi-am dat seama, cu regret, că unele amintiri din trecutul meu s-au şters complet. Poate că le-am şters eu, deliberat, pentru a face loc informaţiei noi. Mi-ar părea rău să cred că uitarea a venit din îmbătrânirea celulelor nervoase. Se prea poate să fie şi aşa, însă am observat că dacă scotocesc cu putere, regăsesc fărâmiţe din trecut, însă foarte împrăştiate, câteodată fără sens, ca un puzzle. Iar altele, nu vin şi pace. Oricât m-am chinuit, oricâte procedee am încercat. Unele amintiri sunt vii, parcă le-aş putea atinge cu vârful degetului arătător. Stau lângă mine, impresionante prin colorit şi nu umbresc în nici un fel viaţa mea cotidiană, iar dacă mă gândesc bine, au trecut mulţi ani de când s-au petrecut evenimentele în cauză. Am de multe ori câte un deja-vu, care mă pune la încercare, parcă îmi sună clopoţelul întrebărilor. Unde, şi când, cu cine eram când s-au mai petrecut toatea astea, data trecută? Dar oare s-au petrecut cu adevărat? Şi pauză. Neagră.

Apa

Marea cea mare, cu forme parcă din carne de femeie.

Amintiri din copilărie

Când mama şi-a cumpărat apartament, a vândut casa bătrânească a copilăriei ei şi-a mele. A trecut prin casa cu pricina o grămadă de generaţii, prima dintre ele fiind şi cea care a construit-o cu braţele goale, cu fundaţie din piatră de râu. Nu a fost o casă frumoasă, bună de pus la strada principală, dar avea o mie de avantaje arhitecturale, care o făceau de-a dreptul specială. Cum ar fi mărimea camerelor şi a ferestrelor – vara se aduna răcoarea, iar iarna era plin de lumină peste tot. Grădina nu era mare, chiar deloc dacă stau bine să mă gândesc. Dar conţinea toate fructele pământului, şi rondouri de verdeaţă. Să nu ne plictisim, uneori făceam ikebana din sortimente variate de flori sau frunze. Încăpea în curte şi maşina familiei, avea propriul garaj. Am avut inclusiv stupi cu albine, straturi de căpşuni, pomi fructiferi, lemne întinse la uscat pentru focul din sobele de teracotă, şezlonguri pentru plajă şi căsuţă de vară, unde locuiau străbunicii. Podul casei a fost dintotdeauna plin cu acareturi, încă de pe vremea bunicii, la fel şi garajul despre care am pomenit, deşi el a fost construit ceva mai recent. Ai mei serveau masa afară pe băncile de lemn, puse faţă în faţă. Eu însă, cel mai mult le-am folosit, băncile zic, pentru citit şi pentru somn. O casă este casă, abia atunci când adună în pumnul ei de amintiri lucruri pline de praf, măcar o streaşină stricată sau o gaură în acoperiş, flori în vaza de pe masă, miros de dulceaţă de caise şi o mie de oameni. De care mi se face mereu atât de dor.