De 5 ani aici pe glob… aaa… blog :)

Eu zic ca mai avem doar 5 minute sa destupam sampania aia, in concluzie nu mai amanam!

Liebster Award

Ieri, am fost nominalizata la Liebster Award de către Panait Carmina (din motive absolut tehnice, azi n-am reusit sa pun link-ul, dar repar maine), si îi multumesc foarte, foarte, foarte mult!

Regulile simple ale acestui award:
-mulțumeste persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare;
-răspunde la toate întrebarile primite;
-nominalizeaza 11 bloggeri care au sub 500 de followers;
-formuleaza 11 întrebari pentru cei nominalizati de tine;
-nu poti nominaliza persoana care te-a nominalizat pe tine;
-trimite-le nominalizatilor un link la postarea in care i-ai numit, sa se informeze cum trebuie.

Nominalizarile acestui award:
http://butterflyinmyhair.com
http://floriradu97.wordpress.com
http://beatricecretu.wordpress.com
http://pleistocen.wordpress.com
http://sangesitrandafiri.wordpress.com
http://ioanalulea.wordpress.com
http://biancaladaru1997.wordpress.com
http://alphagora.wordpress.com
http://elisabethdragomir.wordpress.com
http://abisurile.com
http://racoltapetru6.wordpress.com

Intrebarile mele pentru nominalizati:
1. Cum ai ales numele blogului?
2. De ce blog si nu altceva?
3. Blog pentru tine sau pentru altii?
4. Un blog sau mai multe?
5. Cine esti tu si cine e blogul tau?
6. Cine sau ce te inspira?
7. Satisfactie in blog sau doar bataie de cap?
8. Tu conduci blogul sau el pe tine?
9. Prieteni vechi sau mai noi, tu si blogul?
10. Blogger adevarat sau artist wireless?
11. Ce doresti pentru blogul tau, si daca el stie si e de acord cu asta.

Si acum, intrebarile simple ale acestui award, cele la care eu raspund azi:
1. Ce te-a determinat să îţi faci un blog?
Pai, nu prea mai stiu exact motivatia de atunci, dar cu siguranta a fost una simpla si senina, cred ca dragul de a scrie.
2. Cum ţi-ai descrie blogul în trei cuvinte?
Scriu pentru doi.
3. Care este persoana pe care o apreciezi cel mai mult? (din lumea blogging-ului)
Uite aici chiar nu pot supara pe nimeni. Toti imi plac si ii apreciez, munca e grea si, sa o si sustii, nu e usor.
4. Spune un lucru mai ciudat despre tine.
Hmm, cateodata imi place sa port doua codite si sa le ascult cum povestesc soptit, asigurandu-se ca o sa se impleteasca cat mai curand una cu cealalta.
5. Este important ce cred oamenii despre tine/faptele tale?
Daca sunt oameni buni, da.
6. Facebook/Instagram/Twitter/Wordpress. Ce alegi?
Pinterest.
7. Dacă ar trebui să oferi un sfat unui grup mare de oameni, care ar fi acela?
Drag grup mare de oameni, te rog sa ramai asa, unind si mai multe suflete intr-un gand comun, bun.
8. Bănuiesc că blogging-ul este o pasiune. Ce alte pasiuni ai?
Desigur, sa iubesc.
9. Crezi că vei ajunge la un nivel înalt cu blogul?
Pai am ajuns deja la nivelul pe care mi l-am propus si e cel mai inalt pentru mine.
10. Cum te vezi peste 10 ani?
Prin ochii celor dragi mie.
11. Ce faci atunci când eşti trist/ă?
Vorbesc cu mama.

De pe trunchi, pe o ramura

Am cautat pe net cel mai bătrân arbore din lume, iar el se numesteeste Methuselah, in varsta de 4800 de ani. Apoi cel mai inalt, iar el e Hyperion, si are o înălţime extrema, de 115,7 m si-apoi m-am gandit la copaci batrani si inalti, care poate vor ajunge ca-ntr-o zi obisnuita sa gaseasca radacinile adevarului gol-golut, sa alunge cu ramurile norii fricii de a spera prea putin. Mi-ar placea sa fac cunostinta cu ei. Sa stau langa trunchiul lor si sa vorbim despre fleacuri. Cred ca si lor le-ar prinde bine, sa aduca umbra unui calator care dupa ce le-ar vorbi cu orele, si-ar lua la revedere, i-ar imbratisa si ar pleca impacat cu propria lui natura.

Micuta Ochi-Albastri

Unii bobocei care intra in casa mea, adica unele ratuste-dragaluste extrem de voioase si blonde si carliontate, ma fac sa ma simt atata de copil, incat as putea sa rad de rasul lor, sa numar de la coada la cap, sa ma furisez in varful picioarelor doar pentru a le vedea reactia de oau! asta da magie! cand le reapar, sa ma uit cu orele cum se strecoara printre picioarele oamenilor mari sau cum trec peste munti de jucarii, fara ca nimic sa li se para ciudat sau imposibil. Micuta despre care noi vorbim nu numai ca e intr-adevar copil, nu asa ca mine, dar in plus chiar e unul cu ochi infiniti si fericiti!

Cad frunzele…

…zilele astea sunt de dezamagire, de neputinta, disperare, clocot si iarasi dezamagire, zilele astea sunt de pierdut vremea, de pierdut mintile si onoarea, de pierdut speranta, zilele astea…

O catastrofa sentimentala

Vara are mari probleme, din dragoste evident. Ieri spre exemplu, aflandu-ma in parc, a inceput sa planga cu picaturi mari, cat corcodusele, pana m-a udat toata. Probabil c-o fi parasit-o, mi-am zis in gand. Ce nesuferit!

Babe bune

Azi e soare si ieri n-a fost. Dar e bine ca e, fiindca sunt si eu mai vesela datorita lui, si datorita cerului albastru ca un sentiment fara urme de indoiala. Imi vine sa batai, n-am stare, m-as plimba pe afara, si-as cauta prin iarba, raze. As sta pe-o patura, bataind din picioare, doar sa-mi fie prea cald. Cred ca as putea batai asa vreo cateva ore, apoi as manca ciocolata si-apoi as rade bine de buna ce-a fost ziua, cu soarele ei si cu cerul albastru cu tot. Cu toti si cu toate, un cantec in corul bucuriei. Si ce tare-as mai canta, fals, dar tare si cu mandrie, c-as fi mandra sa fiu vestitoare de vesti bune, vestind o schimbare a planetelor apropiate de sentimentele oamenilor si de cer. As canta si-as rade de cantecele celorlalti, la fel de pasionati de viata ca si mine, convietuind la soare, pe-o patura, mancand ciocolata si zambind cu credinta spre cerul albastru, si-as canta si mai mult daca vestea veseliei ar cuprinde intreg pamantul si cerul si pe toti oamenii fara urme de-ndoiala de pe-aceeasi patura cu mine, nu de alta, dar azi e soare si ieri n-a fost.

Ma uitam ieri pe fereastra

Afara se lungea podul subtire si neingradit, iar la capatul lui, globul acela maret, din metal stralucitor, in care e celalalt univers. Ma gandeam apoi la globul meu, la scaunele mele din lemn albastru, la perdelele cu carouri si la aceeasi muzica de acordeon, venind de la pick-up, ca o scrisoare. Ma uitam la randul de papusi aranjate dupa inaltime, cu ochi ficsi, la ghivecele cu flori pictate, la fierul de calcat, acela care netezeste totul cand se porneste. Nimeni pe pod. Iar jos, un drum lung pana la nu se stie ce, caci sub noi nu e pamant, noi stam in rotundele noastre universuri, suspendate pe un ac de siguranta.

Utopia lui A Rataci

A era unicul fiu al sotilor Rataci, familie saraca dintr-un oras minier, ce locuia in partea nordica a intravilanului. A crescuse simplu, usor, in voia sortii, leganandu-se printre momente de hoinareala plictisitoare si de vagabondaj salbatic. Parintii sai l-au invatat ca trebuie sa tina minte mereu de unde vine, insa niciodata nu i-au dictat incotro sa mearga, deciziile apartinandu-i in totalitate. La scoala s-a perindat aproape nevazut, cu mainile murdare si note proaste, apoi liceul abia l-a terminat, alunecand din materie in materie, fara sa se lege nimic de el. Ajuns la maturitate, A s-a pierdut in lungi pelerinari, colindand lumea, umbland pe jos, sau dus de altii. Si nimic nu-l putea parca opri. Insa, in sufletul lui era un fel de optimist razlet. Stia ca, poate in viitor, va gasi un capat al calatoriilor sale, chiar daca nimeni si nimic nu-i va putea da, vreodata, o siguranta a statorniciei.

Zombie versus alien

– Ai tigari?
– Am foc.
– Deci n-ai.
– Tigari?

Vai mie!

Stii, aveam si eu ideile mele, si conceptii despre viata si bine si rau, despre oameni si nopti. Aveam si eu pareri si argumente, aveam si eu ceva de spus. Chiar ma pricepeam la a diseca cu chibzuinta sau a imprastia in bucatele. Aveam si eu cupe si flori, aveam etalon si algoritm… Aveam si eu o presimtire…

Si iarasi despre domnul K.

Nimeni nu m-a intrigat intr-atat. Strangeam ochii si chiar ma sfortam sa inteleg. De ce atata calm, si de ce condamnarea. Un fel de razboi pe plan orizontal, un fel de razbunare. O aroganta innascuta, si crecuta printre usi. Trecand printr-una, apoi printr-alta si tot asa, s-a format un coridor al neimpacarii, ce n-a putut urca mai sus, spre etajele superioare, ramanand cumva la nivel instinctual, cu o sexualitate primara, cu o lene a miscarilor, cu un fel de confuzie plina de inteligenta, iar la final un cutit. Nu am inteles de ce n-a luptat. Poate ca urma sa lupt eu lupta lui, in mintea mea, intorcand starea razboiului de mii de ori pe toate fetele, dar atunci unde e el? Daca e lupta mea, atunci el e doar un las, un gentleman foarte, foarte indolent, cu bizareriile epocii trecute. Insa ceva in spune ca nu asta a fost intentia. Foile fiind incurcate, capitole incepute si neterminate, viata pana la un punct, moarte la celalalt. Intrebarile mele nu au preocupat pe nimeni, era prea evident. Domnul K. a avut decenta de a trai propria drama, cu redingota pe el, cu amantele din intuneric, cu zapaceala unor sisteme oficiale, legale si absolut enorme, in imensitatea nedreptatii lor. Doar aveau sediul in pod. In podul unei imaginatii fascinante pe de-a-ntregul.

Cine l-a omorat pe domnul K.?

Se spune ca au venit doi barbati. Fiecare cu cutitul lui. El nu s-a opus. N-a cerut nici macar indeplinirea unei ultime dorinte. A mers cu ei, prins intre ei. Mie mi s-a parut nu neaparat impacat cu soarta, ci chiar vesel. Cred ca era bucuros sa se termine totul odata. De aceea nici n-a cerut ultima dorinta, caci tocmai i se indeplinea. Era fericit pe ultimul drum. Dar cine erau ei? Cine i-a nascut? Cum au ajuns la locuinta lui? …si alte cateva intrebari asemenatoare, legate de o moarte fara prea multa cruzime. Oricum e frapant modul in care el nu s-a sinchisit nici de ea, nici de ei. Puteau fi oricine.

Il urasc pe domnul K.

Nu stiu de ce, dar ceva ma face sa-l urasc din tot sufletul. A venit in casa mea intre niste coperti si-a iesit dintre ele perfect spilcuit, cu un vocabular simplu, dar in acelasi timp elevat, cu o exprimare curata, usor de urmarit, dar cu fapte indoilenice. Un altfel de magician. Conchis era prea captiv in propria pedofilie, pe cand domnul K. a zis ca asa ceva nu se cade, cel putin nu intre niste coperti. Trebuie sa sochezi altfel, parand a fi neajutorat, si murind la fel. Intre timp, smecheria consta in acea pace aparenta, el de altfel neluptandu-se pentru nimic, asteptand sa i se faca pur si simplu dreptate. Nu stiu legi, nu cunosc codurile de buna morala. Nu am cum sa-l ajut. Cu ce naiba a gresit?
De fapt nu de asta il urasc, caci am deviat putin de la subiect. Il urasc pentru ca nu-l pot descalci. Stiu ca povestea nu a fost niciodata terminata, iar asta ma roade la propriu, caci eu incerc sa pun bucatile la loc, dar stiu ca ele nu ar fi fost scrise asa. Eu vad atat de unilateral povestea lui, incat el pare doar o poza, si nu un personaj rotund, cu maini si picioare. S-a pedalat pe idea lui obsesiva, iar la final s-a dovedit ca nu era deloc asa, caci altfel n-ar mai fi murit. Se prea poate ca societatea sa nu-l fi inteles prea bine, si sa-l fi acuzat chiar fara rost. Poate ca si eu gandesc la fel. Poate chiar la fel de gresit.

Te iubesc

Vorbele acestea doua sunt mai cu semnificatie decat semnificatia in sine, cuprinzand in ele tot cerul si pamantul, toata viata si moartea si toata inima unui om, fie el si slab de inger, dar care bine-voieste a-si imparti cu altcineva sirul, mai mult sau mai putin lung, al unor experiente, mai mult sau mai putin ciudate, experiente care il fac sa exclame din adancurile ratiunii sale, ca si-a deslusit destinul, ca stie spre ce se indrepta, ca stie cine merge cu el pe drum, astfel ca daca le spune, ar trebui sa insemne ceva, acel ceva care face toata diferenta, intre cer si pamant, intre viata si moarte, fiindca ele doua nu lasa loc de nicio indoiala fiind precise si la obiect, obiectul tuturor asteptarilor, iar atunci cand sunt spuse, trebuie crezute si savurate, caci valoarea lor nu poate fi transformata in aur, nici tranzactionata, nici tainuita, ele avand puterea de a deschide orice usa si de a face din cel care le aude un fel de victorios castigator al lozului cel mare, iar in ordinea aceasta de idei marete, nu se cade ca cineva, oricine, oricat de neinsemnat, sa scape din greseala vorbele astea.

Continuare povestioara cu…

MY OWN EMPIRE – EA, UNA, DOUĂ. O POVESTE ÎN TREI PĂRȚI. PARTEA A DOUA
Poarta
– Uite Două, ce caraghios arată ciocanul acela în mijloc de nicăieri. Mă întreb ce-ar putea fi?
Nimeni nu replică, căci rochia Ei se sfâșie zgomotos într-o altă formațiune ciudată, un fel de nicovală. Era întoarsă pe jumătate față de celelalte, și se chinuia s-o desprindă, într-un mod grațios și totuși rapid. Două se uita în jur, parcă încercând să prindă linia unui orizont, după care s-ar fi putut cumva ghida, până când zări o scară. Nu era mare, ci era doar întortocheată și, ajunsă lângă ea, văzu că aceasta cobora extrem de abrupt. Jos, se vedea doar o singură culoare rozalie, care îi plăcu, astfel că le chemă să coboare. Una alergă cu o speranță dezinvoltă în pași, pe când Ea venea dezamagită de ruptură. Încă își netezea rochia, pintr-un gest de orgoliu feminin, trebuința de a arată decent, chiar după un asemenea drum. Prima a coborât Două, cu hotărăre. Când atinse pânza rozalie ce se-ntindea cât vedeai cu ochii, chicoti puțin, căci aceasta din urmă era elastică. Asemeni unei trambuline imense, ce vibra din când în când. Coborî și Ea, ce-o ajută și pe Una să ajungă.
Unei îi era puțin frică. Nu mai văzuse așa ceva niciodată și parcă ar fi dat înapoi. Dacă ar fi existat un punct în care să-i piară, ca o nălucă, întreaga mină deschisă, acela era momentul. Nu vroia să perturbe acea pace colorată, care părea mai mult o capcană, decât o țară nouă. Unde se aflau? Nimeni dintre cunoscuții lor nu mai ajunseră aici, să-i poată împărtași impresii… și se simțea pierdută.
Două tresări. Nu era tavan, nici cer deasupra. Era o peșteră cu podele roz, mișcătoare. Scărița pe care coborâseră înainte era tot acolo, dar era unica legătură cu lumea de sus. Dintr-odată, se porni:
– Eu zic să sărim, până se rupe! …nu avem altă cale de ieșire. Trebuie să mai fie ceva dedesubt. Hai! Deodată! Trebuie să ne mișcăm repede, împreună, nu putem sta aici o veșnicie. Și cum în sus am fost, iar laterale nu există, trebuie să coborâm. Dacă nu reușim, vom trece pur și simplu prin pereți! Vezi vreo ușă, Una?
– Nu văd nimic, spuse aceasta, cu o voce stinsă. Era sigură că planul nu era cel mai potrivit, dar veselia ei pierise pe undeva pe parcurs, și nu se putea gândi la nimic. Va trebui, să sărim, într-adevăr…
Pânza se rupse cu greu. Era elastică, și eforturile lor, adunate, erau un fel de crâncenă încercare de supraviețuire. Până și Ea sărea cu putere, cu câteva zdrențe ce se ridicau și coborau din rochie ca niște fluturi. La un moment dat căzură toate trei. Printr-o gaură minusculă, ce le-a înghițit într-o secundă, coborându-le într-un coridor luminat. Lovitura și lumina, la un loc, le făcură să stea minute în șir fără răsuflare, întinse pe jos. Când efectele musculaturii zdrobite s-au mai redus puțin, au rămas doar cele ale luminii. În toată viața lor, nu și-ar fi putut imagina așa ceva. Locuiseră în întuneric? Și cine a inventat asememea transparență? Cei de sus știau că există așa ceva?
Au pornit, ridicându-se reciproc, prin lungul coridor. Capătul era atât de puternic luminat, încât umblau cu mâna peste ochi, ținându-se una de alta. La capăt, nu era nimic altceva, decât prea mult soare. Orbitor, catastrofal, incert și înspăimântător. Ea deschise ochii și leșină instantaneu. O prinse Una, din spate, iar Două era înmărmurită, căci nu știa ce-ar fi putut vedea Ea încât s-o impresioneze în asemenea hal. Cum stătea cu spatele spre curentul de lavă fluorescentă, hotarî că trebuie să vadă cu proprii ei ochi ce era acolo. S-a întors cu grijă, și a deschis pleoapele încet, privind întâi printre gene. Uimită, după ce efectul de orbire, cauzat de lumina astrală, scăzu, a dat nas-în-nas cu o fabuloasă lume de giganți. Erau situate destul de sus, într-un fel de ușă, dar care nu se deschidea spre vreun drum. Până jos de tot, erau sute și sute de kilometrii, ele fiind undeva la jumătatea distanței dintre pământ și cer. Nu puteau decât s-o ia în sus sau în jos, prin cățărare.
Leșină încet, ca și cum n-ar fi vrut să-i dea bătaie de cap Unei, cu două leșuri inerte de resuscitat. N-apucă, astfel, să-i spună acesteia că ieșiseră dintr-un uriaș. Probabil prin ureche.

O caleașcă și o ceașcă
Una o lovea pe Ea peste față și striga cu putere să-și revină.
– Două, nu răspunde! se panică școlărește, cu răsuflarea tăiată. Haide, haide, nu ne lăsa! Nu se poate! Te rog…
Îi explodau venele, îi ardeau ochii și simțea un miros ciudat, o boare limpede de aer ce-i umplea nările. Nu avu putere să se-ntoarcă spre Două, ci se prăbuși peste trupul Ei, fără să mai poată scoate un cuvânt.
O trezi după un timp necalculat vocea lui Două, care așezată pe marginea ieșirii, monologa, cu o privire tristă:
– Ce suntem noi? …gânduri? Nu se poate așa ceva, că doar gândurile, știm cu toții, nu au nici mâini și nici picioare. Nu putem fi nici sentimente, oricât de obosite ne-am simți după toate prin câte am trecut. Și de ce nu se aude nimic? Ce naiba face uriașul ăsta? De ce nu se mișcă?
Se auzi din depărtare vocea Ei, care parcă se simțea datoare să-i explice frânturile de informație, atât cât putea:
– Voi, dragă Două, nu puteți fi gânduri, căci cei din materia cenușie, și știe toată lumea chestiunea despre care vorbesc, probabil c-ați învățat-o la naștere, pur și simplu nu pot. Doar cei albi pot ajunge, după ani și ani de cunoaștere, să fie numiți în grad superior. Eu am trecut de gradul de gând, chiar și de cel de sentiment. Și tot nu știu ce e acolo. Și nu înțeleg nici eu cum se poate ca o lume atât de mare, cum e cea de-afară, să fie pe cât de statică, pe-atât de liniștită. Se prea poate, totuși, continuă Ea, să nu fim în acceași frecvență de timp. Se prea poate ca noi să ne mișcăm foarte repede, iar ei, cu dimensiunile lor gigantice, să poată merge doar foarte lent. Iar vocile lor să fie prea subțiri, noi să nu le putem auzi. Sau să fie atât de puternice, că urechile noastre să nu le poată perceapă. Nu știu unde suntem. Știu doar că am ajuns aici, iar după ce Una se va ridica, îi vom explica și ei ce s-a-ntâmplat. Trebuie doar să găsim o cale spre locul nostru. Nu putem sălășui pe vecie aici în ureche. E prea periculos. Și nici nu-mi încap planurile aici, am nevoie de mai mult spațiu…
Una se cutremură. Nu deschise ochii decât de jumătate. Alt drum? Și nici Ea nu știa spre ce! Imposibil! Au văzut ce era afară, de ce nu se puteau întoarce la locul lor? Ce nevoi ar fi putut avea Ea de spațiu? Și Una ar fi putut să continue șirul de văicăreli interioare, dacă la exterior nu ar fi bubuit o explozie și coridorul lor s-ar fi legănat profund, din încheieturi. Două se prăbuși la pământ, iar Ea se agăță de ceva, un fel de arc.
Lumea se mișca.
Apoi veni ceața. O ceață albă, densă, ca un vânt alb, o furtună rău-intenționată, însoțită de un vuiet de uragan dezlănțuit. Nu se putea respira și Una a izbucnit în plâns. Trebuiau, chiar trebuiau să se întoarcă!
– Ce naiba face? urlă Două, ca glasul să-i răzbată peste vacarmul general.
– Nu știu, răspunse Ea. Cred că fumează. Și vorbește, în același timp. De ce ați crezut voi că uriașii nu vorbesc?
– Nu știu, spuse Două, parcă cu reproș. Una e aici lângă mine. Nu mai putem continua așa. Găsește repede o scăpare. Trebuie să mergem, grăbește-te!
Ea auzi rugămintea doar pe jumătate. Înțelegea și ea perfect situația, nu era nevoie să i se explice. Trebuiau să plece, știa. Acum că a văzut cu ochii ei lumea de afară, era parcă mulțumită, însă dacă Una și cu Două credeau că vrea să ajungă înapoi de unde au pornit, se înșelau amarnic. Va merge înainte. Îl va părăsi pe uriaș, oricare ar fi fost riscurile. Vroia ca visul ei să fie adus în lumea cea mare. Va reuși să-i facă pe toți s-o audă. Nu știa încotro ar trebui să vorbească, dar știa un singur lucru – ea avea multe sentimente, înăuntrul ei, adunate în ani și ani de învățare și de creștere. Ce nu cunoșteau ele despre trecutul ei, era că ajunsese foarte sus în ierarhia lumii albe. Ar mai fi avut poate un singur pas, și ar fi fost mai mult decât regină. Însă nu putea fi Mai-Marele lumii microscopice, dintre oase, ci trebuia să cucerească lumea celor care contau cu adevărat: giganții! Trebuia să-și construiască aici palatul ei. Aici își va realiza domnia.
Visele Ei fură întrerupte când, de nicăieri, apăru un obiect de proporții inimaginabile, un fel de vulcan, ce se ridica de jos, încet-încet. Putea fi un fel de ascensor? Unde ducea, dacă nu în sus și-n jos? Acolo trebuiau să ajungă.
Așteptă momentul potrivit, și le chemă. O urcă pe Una pe trena ei, iar apoi se prinse cu brațele de Două.
– Va trebui să sărim. Ca atunci când am perforat timpanul. Hai Două! Acum!! E unica noastră șansă!

Cu surle și trâmbițe
În plutirea lor, leneșă, printr-un aer dezinvolt, au atins marginile ceștii fără prea mari probleme. Iar când cana respectivă a fost așezată pe suprafața mesei, cele trei au zburat iarăși, în aceeași formație, către suprafața mesei.
S-au simțit eliberate. Nici Una, nici Două nu puteau explica sentimentul, dar simțeau că-l au și erau bucuroase. Însemna că valoarea lor a crescut. Erau deja mai mult decât două novice, pierdute între cărările cerebrale, colindând, de cele mai multe ori, fără sens tărâmul Rațiunii.
Însă Ea a atins fața-de-masă ca o adevărată matcă. O mamă a unui stup ce roia în jurul ei, cu un bâzâit însuportabil, cu ochii înlăcrimați încă de la lumina incandescentă. Cu triumf, și-a ridicat genele către un cer pe care nu și l-ar fi putut niciodată imagina a fi atâta de frumos, roșind de o plăcere ascunsă a cutezătoarei reușite. N-a avut suflare, vreo câteva minute bune. N-a vorbit încă vreo două ore, după aterizare. S-a mirat doar, în sinea ei, când a descoperit că uriașul pe care tocmai îl părăsise, era o femeie, și nu un bărbat, cum a crezut ea în tot acest timp. Nu mai conta oricum. O învinsese. Victoria era cu atât mai dulce, cu cât asemănarea dintre ele era mai mare. A lăsat-o în urmă, așa simțea, chiar dacă în acel moment uriașa ar fi putut s-o strivească în orice moment și absolut fără niciun efort. Se afla pe o masă, printre mari ceșcuțe de cafea, aranjate-n farfurii ce probabil că în ochii uriașei erau micuțe, însă pentru Ea erau precum margini de galaxii.
Dar zâmbea. Pentru prima oară, de la începutul fantasticei lor călătorii, către lumea luminilor.

Paznicii
Nici pe masă nu puteau să rămână. Lupta trebuia să continue, spre un punct fără întoarcere.
Una se trezise și ea, iar Două își mușca buzele, frământată de situația în care se aflau. Ce-ar fi putut zice? Nu mai puteau fugi. Trebuiau să se odihnească undeva. Măcar puțin timp, până se mai clarificau posibilitățile. Uneori, neașteptatul vine cu soluțiile cele simple și mai atrăgătoare, iar dacă s-ar fi putut întâmpla asta, viața lor ar fi putut fi salvată. Nu era ușor de a lua decizii în astfel de momente.
– Totuși, cum de-am plecat tocmai azi din mintea uriașei nostre? întrebă Două cu un fel de ură în glas.
– Nu știu, răspunse Una. Eu oricum nu mai știu nimic. M-ați dus cu voi, și-am acceptat, deși uneori simt că-mi lipsesc pereții camerei mele. Uneori simt că mă pierd cu firea. Înțelegi, Două? Eu nu-s ca voi! Tu ești puternică, iar Ea înțelege. Eu m-am născut să vorbesc frumos, să fiu o bomboană fericită, să fiu acolo pentru ceilalți. Drumul ăsta, vremea de aici, de-afară, faptul că mă uit la uriașă din cealaltă parte a universului… pur și simplu mă bulversează. Nu mai pot să-ți răspund la nimic, căci eu nu mai vreau să merg. Aș vrea să rămân, dacă nu vă supărați. Serios! Continuați fără mine, dacă așa decideți…
– Nu fii prostuță, Una, și nici nu crede că pentru noi ceilalți e mai simplu cumva. Ți se pare că Ea e mai bine? Uită-te și convinge-te. Vezi cum stă rezemată de reușita ei, dar cum nu răsuflă? E terminată de propria ei învingere. S-a învins pe sine, nu pe marea uriașă.
Conversația le-a fost retezată când din cer s-a auzit un tunet, urmat de-un hohot de vibrații. Uriașa nu era singură, ci vorbea cu cineva. De după ceștile imense de cafea, nu se vedea nimic, trebuiau ocolite pentru a dezlega misterul.
Ea s-a ridicat în grabă, netezind iar rochia imperfectă. Se putea ca tărâmul fermecat al lumii celei mari, să fie prea mare pentru ea.
Vorbele sub formă de tunete, a ceiluilalt uriaș, erau prea dese. Sunetul le asurzi cu totul. Ea realiză în grabă că cel de-al doilea uriaș era diferit. Vorbea cu un alt timbru și probabil că era mult mai mare în dimensiuni, deși nu-l putea vedea. Se hotărî să iasă din ascunzătoarea protectoare a ceșcuțelor de cafea și se arătă singură, suplă, maiestuoasă, în mijlocul mesei. Rochia îi era murdară și ruptă, dar straturile de voal fluturau cu o grație greu de imaginat. A stat dreaptă de spate, aproape cu mândrie, uitându-se fix în față, unde un uriaș de-a dreptul uriaș, vorbea și gesticula. Acesta se opri când o văzu, încremeni apoi de-a binelea când Una și Două se arătară și ele în spatele reginei. Zgomotele se dizolvară în aer, și o tăcere cumplită se așternu peste toți. Una privi înapoi, și șopti către Ea:
– Cred că uriașul nostru e o femeie, iar cel din față pare a fi bărbat! rosti ea, cu o urmă de îndoială în glas.
Dar nimeni nu-i bagă în seamă reacția. Ea nu se clintea din loc, iar Două părea parcă sfâșiată, obosită, și tremura din toate încheieturile. Clipele se zbenguiau, fugind unele după altele, nimeni nu mișca. Regina Ea, cu cele două însoțitoare, se aflau pe-un pătrat roșu al feței-de-masă, fiecare cu o alură demnă și apăsătoare, în același timp. Toți priveau spre uriașul cel mare, așteptându-i un gest, o grimasă, o urmă de înțelegere.
Iar atunci se porniră din nou vorbele cele tunătoare, ce ieșeau din gura lui ca niște câini scăpați dintr-un lanț lung, ogari ai unui împărat ce nu iese niciodată fără ei, la vânătoare. Lumea se mișcă într-un cutremur, masa vibra, iar cănile de porțelan păreau pornite să se verse.
Un potop a început a se rostogoli peste firavele temerare.

MY OWN EMPIRE – EA, UNA, DOUĂ. O POVESTE ÎN TREI PĂRȚI. PARTEA A TREIA

Tunele subterane
Retragerea nu a fost deloc demnă. Regina Ea urla către celelalte, cerând o fugă rapidă, salvatoare. Ceva nu a fost bine, sau poate că nu au înțeles ele. Palatul regal trebuia a fi construit acolo, pe masă, unde să și rămână. Dar condițiile erau total neprimitoare, iar acum planul nu putea fi îndeplinit.
Posibilitatea unei înghițiri, a unei morți prin înecare cu cafea, era mai mult decât reală, astfel că cele trei fugiră departe de porțelanurile pline, către capătul mesei, lângă uriașa ce părea înmărmurită. Ea putea fi singura salvare, astfel că alergau iute, fără să privească înapoi. Întâi i-au văzut palma pe masă și o escaladară, și-au continuat apoi cu brațul și umărul, prinzându-se în final de câteva fire de păr, urcând tot mai sus, mai sus. Se refugiară într-o peșteră întredeschisă, prin care venea aer cald, pe o pătură moale. La un moment dat, au rămas pe întuneric.
– Suntem în gură, a șuierat Două. Am ajuns aici, dar e ca și cum am fi mers înapoi.
– Nu-i nimic, replică Una. Afară era prea periculos, iar noi suntem mici de tot… N-am fi avut cum să ne apărăm…
– N-o să putem construi nimic, continuă Două, ca și cum nici n-ar fi auzit că Una a vorbit. Simt că îmi pierd speranța, poate că tot mai bine era acasă! Dar asta ne duce la concluzia că întreg drumul a fost o greșeală, că toate eforturile noastre n-au avut absolut niciun sens. Poate că nimeni nu va observa c-am lipsit, și-atunci ne putem întoarce… dar cum rămâne cu visul nostru…?
În gura uriașei era într-adevăr prea cald si umed.

Coșuri de fum pe porțelanuri
Au dormit. Vreo câteva ore. Iar când s-au trezit, lumea era cufundată în tăcere. Și viața părea moartă, aerul rar, iar secundele-un voal. S-au trezit pe rând, cu o liniște apoasă în priviri. Părea ca și cum s-ar fi înțeles în somn.
Au ieșit la lumină, coborând pe buză, și din nou prin păr, până pe umăr și pe braț, până jos. De data asta nu s-au mai oprit pe masă, ci au coborât pe podele. Dungile maro din lemn păreau nesfârșite. Au găsit după lungi căutări o așchie ruptă, și-au coborât mai mult, printre scânduri. Acolo nu era nici prea multă lumină, nici zgomote cutremurătoare, nici măcar un fir de speranță.
Dar nu erau nici pericole. Erau ferite de cei doi uriași, care vorbeau, dar, de data asta, în șoapte prelungi. Îi auzeau din când în când povestind sau chiar râzând, și de jos vedeau fumul urcând până mai sus de cer, către nu se știe ce, departe de ceștile amenințătoare și de posibilitatea accidentului de a te afla în calea lor.

1700 de camere și-un singur boudoir
Palatul regal începea să prindă contur. Ridicat fără grabă, cuprindea o arie întinsă, atât pe orizontală, cât și pe verticala. S-au ridicat turnuri unele după altele, și s-au decomandat enorm de multe camere. Fiecare etaj, fiecare palier, aripa de nord și de sud, fiecare ungher, toate erau închise în câte-o cameră, mai mare sau mai mică, inclusiv holurile având formă pătrată, semănând cu niște odăi de magazie. Au mai coborât și alții prin urechea uriașei, din ordinul cenușiu sau chiar din cel alb, în acea zi.
Dar nimeni nu putea contesta rangul Reginei Ea. Și nimeni n-ar fi intrat în acea unică încăpere pe care a păstrat-o – un iatac ascuns în semi-întuneric, cu perdelele tot timpul trase peste obloane, fără veioze sau alte accesorii. Nimeni n-ar fi îndrăznit măcar să bată la ușă.
Uneori Regina Ea se plimba prin grădinile de sub podea, între negrele urme de viață pământeană, învăluită într-o singurătate aproape tangibilă.
Una îi erau mai mereu aproape, dar niciodată lângă. O privea de la distanță, o mustra sau o încuraja, îi simțea deznădejdea. Vedea visul ei împlinindu-se, palatul ridicându-și crengile către o lume mai bună.
Două nu intra niciodată în castel. Dormea afară, sub ștreașinile largi.

După un timp, lucrurile s-au mai așezat. Nimeni n-a mai pomenit nimic despre cum s-a ajuns acolo, sau despre ce-a fost vorba. Fiecare tăcea și privea trecerea anotimpurilor, începând să iubească o libertate aparentă. Viața trecea altfel aici, și erau cu toții liberi. Cu toții și toate. Așa credeau, cel puțin.

Doar ele trei știau adevărul. În ziua aceea, uriașa s-a ridicat târziu de la masă, iar când n-a văzut-o nimenea, s-a aplecat și le-a cules de pe jos. Le-a rugat să vină înapoi, în mintea ei, însă regina n-a vorbit nimic. Probabil că nici nu putea. Astfel că uriașa le-a eliberat din palma sa, a călcat peste lemn, iar lemnul peste ele.

Despre ce-a fost vorba
Regina Ea a încremenit, când a aflat că uriașa cea mică a cerut plecarea lor din mintea sa. A influențat-o în asemenea mod, încât să creadă că-și dorește să demonstreze ceva cuiva, pe când, în adevăr, nu era mai mult decât o simplă unealtă.

Una și Două n-au fost nimic mai mult decât acele două Vorbe dulci…

Iar Ea – cea mai frumoasă și mai mare dintre Pasiunile ce și-au pierdut mândria pe o față-de-masă în carouri…

Nu se lasa cu una-cu-doua…?

Atunci sa-i dam trei!

Awards

Abisurile m-a nominalizat la acest A Three Bouquet Awards, fapt care m-a bucurat, m-a pus pe ganduri, si pentru care a trebuit sa “muncesc” cele de mai jos. Abisurile, multumesc mult!

Aceste trei poze de nominalizare, eu personal le voi afisa mereu pe blog, fiindca imi plac tare mult.

Si astfel, incepem (nominalizarile, evident fara ordine – a se retine faptul ca aceste bloguri sunt preferinte personale, eu le-am nominalizat fiindca-mi plac si pentru ca ma fac fericita – mai sunt si altele, dar a trebuit sa ne rezumam la 15, ma rog 16 la mine):
http://coltulcumuzica.wordpress.com/
http://butterflyinmyhair.com/
http://cristi-raraitu.blogspot.ro/
http://soseta-cu-povesti.com/
http://arthurelu.wordpress.com/
http://rosedeny.wordpress.com/
http://blogulluimosu.blogspot.ro/
http://convietuire.wordpress.com/
http://www.blog.copilarim.ro/
http://schtiel.wordpress.com/
http://alexandrudanromania.wordpress.com/
http://marianzidaru.wordpress.com/
http://cristianvphotography.wordpress.com/
http://omarlupino.wordpress.com/
http://www.balantza.com/
http://adrianmanea.ro/

Si acum, cele 7 lucruri despre mine:
1. Stiu prea multe
2. Fac prea putine
3. Zambesc prea des
4. Ma incrunt cand nu e cazul
5. Scriu de placere
6. Fumez din viciu
7. Iubesc magic, ca cifra sapte

Iubire multa catre toti! Si multumiri!

Are you for real?

Really?

My own empire – Ea, Una, Două. O poveste în trei părți. Partea unu

Palatul Reginei Ea

– Pe tine de ce nu te lasă să intri? a întrebat Una printre gene.
– Ba mă lasă… dar nu vreau eu! răspunse parcă șuierat Două.
– De ce?
– Ce tot ai cu mine? Din cauza mea s-a construit dihania asta gri și urâtă și…
– Nu-i urâtă, o întrerupse Una rapid. E doar mare. Noi n-am mai locuit într-un asemenea castel niciodată. Și de-aia nu-nțeleg de ce nu vrei să intri, să vezi și tu saloanele, tablourile, galeriile cu boltă… Offf, câteodată chiar, chiar nu te înțeleg…
– Nici nu trebuie, răspunse Două puțin șifonată. Nici nu vreau să intru. Ce să văd la tablouri? Iar galeriile sunt doar o scăpare arhitecturală a Ei. Bineînțeles că și-a construit galerii… să se plimbe toată ziua! Să nu muncească, ci să huzurească printre așa-zisele ei gânduri elevate… mai lasă-mă-n pace! E urât mă, așa e. Vezi și tu! Nu mai fii așa romantică Una, că nu ai să ieși bine…
Una tăcea. Stăteau împreună pe scările intrării principale, destul de amărâte de toată situația. Două era prea căpoasă. Ce era dacă intra? Măcar până Una își aduna lucrurile, să poată pleca la picnic. Și i-ar fi arătat toate minunățiile pe care Ea le-a adunat acolo, cele care făceau viața frumoasă și diminețile aromate și munca ușoară. Două se ridică brusc și întrerupse șirul monologat de gânduri ale Unei. Își îndreptă rochia, cu un gest destul de feminin, în contrast cu principiile rigide pe care le afișa atât de la vedere. Ar fi vrut să se nască băiat, într-o țară cu o cultură mai serioasă, mai puțin permisivă, mai ordonată. Fetele astea însă parcă erau rupte de realitate cu castelul lor. Probabil că l-au și umplut de păpuși…
– Vii, Una?
– Unde să vin? Păi nu mi-am luat nimic, sunt doar cu ce am pe mine…
– Nici nu-ți trebuie prea multe… facem baie în iaz abia după-masă. Acum mergem doar să cercetăm! Hai!
Pe drum Una continuă.
– Și tu unde ai să dormi?
– N-am să mai dorm! replică Două tăios. Ei, hai, lasă gândurile astea complicate. De ce nu ne putem bucura de o dimineață atât de însorită, fără să ne legăm a mia oară de adevărurile și dreptățile absolute? Și nu te mai tot bosumfla, Una, că nu-ți stă bine deloc. Tu ești frumoasă, dar numai când râzi.
Au lăsat în spate palatul regal. Un mare munte de piatră cioplită brutal, parcă în grabă, cu turnuri ridicate spre cer, parcă în batjocură. Alergau ținându-se de mână, intim, frățește, deși nu erau surori. Erau la început. De aici încolo, totul avea să fie bine.

Ferestrele

Regina Ea locuia mai demult într-o cutie craniană de femeie caucaziană, de vârstă mijlocie. De când s-a născut și până la vârsta adolescenței n-a pus nicio întrebare. Nimănui. Locuința nu era prea vastă, n-avea nici confortul necesar, fiind îngrămădită și mirosind un pic ciudat. Dar Ei nu i-a păsat deloc, fiind mult mai preocupată de a studia orizontul de dincolo. Petrecea ore în șir privind luminile de afară, spectaculoase prin faptul că ele erau acolo și ea aici, la mii de kilometrii distanță. Abia când a ajuns la o vârstă matură și-a dat seama că ceva nu era în regulă, privirea ei nu ajungea unde trebuia. Într-o zi și-a făcut curaj și l-a întrebat pe bibliotecar, dacă și el vede aceleași lucruri când privește afară.
– Ce lucruri ar trebui să văd? … întrebă confuz un bătrânel subțire, fără să ridice ochii din cartea deschisă în fața sa.
– Nu știu, răspunse Ea. Se văd doar linii, uneori puncte, de lumină, cred… și mă întrebam ce sunt. Nimeni nu mi-a spus nimic de ele, a continuat.
– Pe fereastră te-ai uitat? a replicat bibliotecarul contrariat. Ferestrele noastre au obloane din os pe deasupra, nu ai cum să vezi nimic. Doar prin cei doi globi… Nu ți-a spus nimeni?
Ea a înțeles. Liniile pe care le vedea nu erau orizontul, nici lucruri reale, nici obiecte ciudate, erau doar ce erau. Fascicole de lumină. A luat hotărârea exact în acel moment, al dezamăgirii. Nimeni nu-i spusese nimic, deși toți au văzut-o de mii de ori, cum cerșea după ceva, ceva ce i-ar fi putut explica viața, ceva ce ar fi putut să-i satisfacă pofta curioasă. Era cert. Ea va pleca să caute. O va lua pe Una cu ea, poate și pe Două. Le va promite un nimb luminos, sau poate un palat. Pe tărâmuri noi, adevărate, rupte de țeasta odioasă care le ține prizoniere. Va fi regină, și va avea un popor pe care să-l conducă, și va avea o țară-ntreagă. Și grădini cu pomi portocalii, și turnuri îmgâmfate, cu nasul pe sus. Și sute de pahare de sticlă, ceasuri cu cuc, dulapuri și divane. Și un milion de ferestre.

Supușii

Ca o matcă grăbită a acționat regina Ea, forțând mutarea roiului. A împachetat provizii, de fapt doar strictul necesar, a făcut ordine în încăperile sărăcăcioase, s-a uitat în oglindă și-a fost mulțumită. Se putea porni. A chemat-o pe Una, apoi pe Două, și le-a explicat, în linii vagi, cam care era planul. Evadarea nu avea să fie ușoară, nici distractivă, poate nici măcar cu suspans. Va fi o corvoadă să se strecoare până afară.
– Eu nu înțeleg totuși, ce v-a apucat, spuse Una, ronțăind o prăjitură veche. De ce ar trebui să plecăm? De ce azi? Și unde?
– Taci Una, replică Două. Pui prea multe întrebări. Vom pleca pentru că trebuie să plecăm, vom pleca azi pentru că acuma e momentul, şi-ţi spun eu şi unde: spre noul palat. Nu?
Două o privea fix pe Ea, în așteptarea confirmării inteligenței ei sporite, însă regina stătea cu spatele spre amândouă. Realiza că nu le va putea face pe cele două dubluri ale sale să-i îndeplinească planul, decât dacă le va da libertatea. Un fel de libertate mascată. Vor fi un fel de mercenari. Plătite pentru supunere, loialitate și decență. Așa era mai sigur că nu vor dezerta. Construcția unui castel în afară, nu putea fi un lucru de mântuială, cu atât mai puțin facil, cu siguranță. Și cum drumul era complet necunoscut, era mai indicat să aibă lângă ea doi parteneri, decât două slujnicuțe, care pănâ atunci nu vorbeau nimic neîntrebate. Le va oferi câte o cameră fiecăreia, le va da funcții înalte, le va ocroti. Și le va folosi.
Nici Una, nici Două, n-au avut nimic de obiectat.

Labirintul din curțile regale

– Mai e mult?
– Nu știu Una. Probabil că mai este.
– Dar am obosit cu totul, se plânse Una. Și nu mai am merinde și Ea e mult prea în față. Unde se grăbește așa? Nu vede că noi nu putem în ritmul asta? E diabolică, nu știu ce pune la cale, dar văd că și tu te prostești după ea. Nu văd de ce trebuie să plecăm. Și nici nu ne-a spus măcar dacă a găsit locul pentru a face palatul ei de vis… Cât mai visează… și uite că a luat curba, n-o mai văd…
– Da, se duce cam repede, ce-i drept, răspunse Două, după care căzu pe gânduri.
Erau între două cărări cerebrale. Drumul era alunecos, plin de suișuri și coborâșuri, iar dacă nu erau atente fie dădeau cu capul de scoarță, fie intrau în straturile moleculare, exact ca într-o mlaștină. Și chiar dacă aveau echipamentul necesar unei astfel de aventuri, era greu să menții un pas alert, era greu să găsești exact locul pe unde se putea trece, iar între cărări era cel mai urât din punctul ăsta de vedere. Una avea dreptate să se smiorcăie. Ea trebuia să rămână cu ele, să le susțină, și unde mai pui că le lăsa aproape-n beznă.
Trebuiau s-o ajungă din urmă. Dar părea aproape imposibil.
Ea, pe de altă parte, era dârză și mergea fără oprire. N-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că era obosită și frământată de imposibilitatea găsirii unei soluții salvatoare. Mărșăluiau deja de câteva ore bune, și peisajul era neschimbat. Nu știa de unde a venit și spre ce se îndreaptă. Unde e capătul, ieșirea? Dacă se învârteau în cerc? Nu așa a spus filosoful, că totul e rotund? Bolta de deasupra părea încovoiată. Oare să nu existe nordul?
Ajunsă aproape de extenuare, hotărî un popas. Trebuia să decidă încotro vor merge și trebuiau luate niște repere. Însă celelalte nu se vedeau din urmă, așa că se instală pe un fel de nodul și încercă să se liniștească. Nicio regină nu poate da bir cu fugiții. Era mai important acum să gândească o strategie, căci în curând vor rămâne fără puteri și se aflau nicăieri.
Se auzi din departare grasul Unei. O striga cu putere, o chema. Se ridică rapid, alergă, căzu. Se ridică din nou și încercă să găsească de unde vine glasul. Le găsi într-un final în fața unei intrări. Pășiră deodată, într-un fel de culuar întunecos, pâclos. Ar fi înaintat mai mult, însă erau pereți osoși peste tot. Când în stânga, când în dreapta. Era un labirint?
– Da, concluzionă Două. Asta cred că este. Cu toate că n-am mai fost niciodată-ntr-unul. Tu ai mai fost, Una?
– Nu, dar am auzit că te poți rătăci și să rămâi pierdut pe vecie… spuse cu o voce stinsă, lipsită de entuziasmul ei caracteristic. Eu zic să nu intrăm…
Dar au continuat. Mergeau încet, ca prin canalele subterane ale unui oraș de-afară, tremurând. Aici era mai frig.

Va urma

O regina in rugina

Ca in marile sperante.
Stand in mijlocul palatului gol, numarand firele de praf de pe podele.
Stand in largile gradini regale, observand nuanta de verde a statuilor ornamentale.
Stand in rochii de sifon, mult, mult prea sifonate.
Asteptand.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!