De pe trunchi, pe o ramura

Am cautat pe net cel mai bătrân arbore din lume, iar el se numesteeste Methuselah, in varsta de 4800 de ani. Apoi cel mai inalt, iar el e Hyperion, si are o înălţime extrema, de 115,7 m si-apoi m-am gandit la copaci batrani si inalti, care poate vor ajunge ca-ntr-o zi obisnuita sa gaseasca radacinile adevarului gol-golut, sa alunge cu ramurile norii fricii de a spera prea putin. Mi-ar placea sa fac cunostinta cu ei. Sa stau langa trunchiul lor si sa vorbim despre fleacuri. Cred ca si lor le-ar prinde bine, sa aduca umbra unui calator care dupa ce le-ar vorbi cu orele, si-ar lua la revedere, i-ar imbratisa si ar pleca impacat cu propria lui natura.

Advertisements

I’m the happy dreamer who thinks that love will change the world

Cred in toate, in oameni, in soare, in surprize, in clopotei, cred in copii, in cei care rad, in cei care plang, cred in ploaia care straluceste, cred in anotimpurile care se suprapun, si-n liliac, si-n fire de praf, si-n dupa-amiezele senine, cred in curaj, si-n rabdare, cred in paradis, in muzica, in nebunie, si cred in trenuri care se intorc, in cerneala care se prelinge in vorbe, in uitare, in instinct, cred in ferestre, cred chiar si in somn. Cred in minuni.

Rufe, trufe si trufie

Ca, na, am si eu, ca orice om, mici, mititele, minuscule orgolii, probabil prostesti. Insa, cum s-a aflat de ele, s-a-ntamplat ca ieri sa fiu chemata sa le explic. Dumneaei doamna Societate, judecator-inchizitor-membru-sindicalist, trei-in-una, singura, si cand spun singura, chiar asa si e, ca, hai sa fim oameni seriosi, cine ar rabda-o, m-a blocat inca de la intrare incepand cu deci. Cine incepe cu deci, cand interlocutorul abia a intrat pe usa, n-a scos nici macar un cuvintel? Sa inteleg ca dumneaei doamna a si terminat cu demersul logic si-acum m-a chemat sa fiu prezenta la concluzii, ca asa e obiceiul omenesc-judecatoresc, dar, sa ne-ntelegem, cum ar fi veni, am fost deja judecata, catalogata, timbrata si expediata cu sentinta cu tot. Se prea poate sa le fi auzit stimabila si respectabila pe toate, sa le fi vazut, auzit, inteles si stiut, dar parca… deci? La o adica, trufie sa fie?

Peretii casei mele…

… n-au valoare, nici curaj, n-au putere de sacrificiu, n-au habar, empatie sau emotii, cunostinta sau constiinta, de fapt n-au niciun fel de stiinta, n-au oboseala sau initiativa, n-au concediu ori scopuri personale, n-au cinste, nici liste, nici batiste, si nici vorba de bani sau datorii, n-au somn si nici pofta de mancare… dar… au urechi…

Ca o moara stricata

Aseara am vorbit si-am tot vorbit. Nu stiu daca se cade sa vorbesti atata intre oameni, daca nu cumva era mai frumos sa se mai lase loc si altora, insa mi-a picat bine sa ma aud. Mi-a fost dor sa ma aud vorbind atat de mult, atat de pasional si-aprins, cu atata entuziasm al cotiturilor si-al intorsaturilor de situatie din conversatie. A se intelege ca n-am chiar monologat. Dar, pentru a fi cinstita pana la capat, data viitoare ofer celorlati, de pe-acuma, microfonul.
Uf, e atat de bine cand un extrovertit se mai si exteriorizeaza!

Eu raman pe ganduri

Se spune ca gandurile sunt elastice, aidoma unei trambuline imense. Pe majoritatea ii imping in sus, dandu-le elan sa se desprinda si s-ajunga-n realitate, insa mie imi place sa ma prabusesc pe ele. Sa ma scufund in ele, sa le las sa ma acopere, sa ma absoarba, sa ma inghita, pana cand cadem impreuna intr-un somn imbibat in vise si-n mine si-n inconstient, care dureaza si dureaza, cateodata, sau de cele mai multe ori, cu mult dupa momentul desteptarii. Si ma trezesc ca-s tot pe crema gandurilor, umflandu-ma-n pene la gandul meu.