Inapoi

A trecut multa vreme, dar nu o zic in sensul rau al lucrurilor, ci spun ca am traversat o pauza-gigant, una care a fost aproape cat o coma de adanca, dar care a fost ca o nuca de acoperitoare, cu pereti grosi, nimeni n-a patruns, nimeni n-a iesit. Un fel de hibernare a unei ierni inca neincepute. Si mi-a prins bine. Mi-a prins si m-a prins. A fii intr-o asemenea pauza e aproape la fel cu a sta intr-o pestera de unul singur, timp de mai multe luni una dupa alta, fara alt contact uman, fara urma de talpi sau de lumini artificiale. Sau ca atunci cand te afli intr-o statie spatiala, privind Pamantul printr-un hublou micut si rotund, vorbind intruna doar cu butoanele frumos colorate si neapasandu-le, impotriva oricaror tentatii. Asemenea pauza e ca atunci cand te scufunzi intr-o imensa inghetata topita, una cat un ocean, si pe care trebuie sa-l treci innot, dar care nu te sperie, fiindca atunci cand obosesti poti sta cat vrei, la plaja, sau in somn, pe miile de marshmallows de vis plutitoare. Cam asa o pauza am avut. E ok cateodata.