Nu se lasa cu una-cu-doua…?

Atunci sa-i dam trei!

Simt miros de schimbare

Am un nas foarte fin in ceea ce le priveste. Si mai mult, cum nici nu-mi plac, stau la panda, sa le prind asupra faptei, cand vin si-mi intorc toate pe dos. Daca as avea un plici, le-as trage vreo doua, sa le lipesc de perete, chiar daca-ar lasa dare de sange, caci atunci victoria ar avea o diploma recunoscuta, iar daca as avea un spray cu spuma, le-as face sa danseze pana la ultima suflare, ca la un party din clubul din coltul strazii ce duce spre centru. Sunt dati in care reusesc sa le sacrific asa, cu ura si sociopatie, insa in alte dati, vin pe dupa mine si ma pun cu capu-n jos.

Je m’en fiche, tu te fish şi apoi totul bâlbâdâc

…dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti…

Eu spun lucruri, tu spui lucruri, iar pe când să le punem cap-la-cap, ceva nu iese. O luăm de la început cu povestea. Se zice că cea mai importantă e comunicarea, astfel eu iau receptorul şi tu celălalt capăt al firului şi-ncep. Tuşesti şi se aud tot felul de pârâituri, linia e puţin defectă. Îţi predau receptorul, căci vorbim la acelaşi telefon, doar suntem în aceeaşi barcă. Începi o conversaţie în ton de joacă, şi mă prinde şi pe mine, dar ne lasă repede, căci ne ia somnul. Apare un păstrav, apoi un biban. Nu ne regăsim în subiectul iniţial, se propune altul nou. Iei cuvântul, te-ntrerup. Mă întrerupi şi tu, ne luptăm cinstit. Tot aşa, până când cineva ne zguduie acvariul şi ne dăm seama că avem ochii doar pe-o parte.

Tu unde esti?

Eu mi-am gasit locul. Se spune ca asa ceva e foarte rar si extrem, dar extrem de inradacinat, insa eu cred ca locul meu poate varia, in functie de unde vrei tu sa fie.
Poti, totusi, sa nu te mai tot foiesti atata?

Unplugged

Imi dau voie uneori sa nu fiu agitata. Sa ascult muzica in pace, sa ma lafai intre cearceafuri urmarind umbrele de pe perete, sa cresc in mine sequoia unor intrebari fara raspuns, sa merg ca broastele testoase prin vastele mele apartamente, sa admir un cer cu stele intr-atat cat ar dura o calatorie pana la ele. Iar viata, in acele momente, pare plina de sens si chiar ma face fericita, prin lenea ei de-a trece.

Ce bine mai stiu eu sa explic!

Ma admir de una singura in oglinda unor aplauze prefabricate, stiind ca n-am dreptate…

Astfel, deunazi, incercand sa pun pe fata-de-masa tot ceea ce se intampla, iar apoi sa ridic cu un deget idea, transformand-o intr-o argumentatie 3D, m-am impotmolit in cablul de alimentare, apoi in cel de transmisie, si tot asa, pana cand am fost prinsa intre milioane de ite, care desi wireless, fiind totusi un fel de crengi ale arborelui iluminarii, ite care mai rau au incurcat, de-a lungul timpului, radacinile problemelor, incat eram ca o mata prinsa intr-un ghem de ata cu care, pana la un punct, chiar s-a jucat.

Imi doresc din tot sufletul un laptop

Nu-mi trebuie sa aiba decat taste si programul acela cu o foaie alba. M-am saturat sa stau teapana, legata cu catuse de-un PC, pana cand imi amortesc degetele mici de la picioare si simt cum ma stramba scolioza. Vreau sa stau pe balcon, de exemplu, sau sa pot gandi in dormitor. Camera mare nu mai prezinta nicio sursa de inspiratie, iar eu am fost plantata acolo. Si nu e corect. Si vreau si o baterie, caci de cele mai multe ori nu pot sa gandesc decat asa cum o fac – in slow motion.

Trance music si domnul K.

Recitesc tot mai mult. Unele pasaje s-au dezvaluit acum cu totul, privindu-le dintr-o umbra matura. Stau proptita in propria judecata, sa o aud cum geme a neputinta, stiind ca nu ma mai poate pacali. Iar ritmul atat de muzical al unor astfel de citiri, face din mintea mea un loc de joaca. O joaca perversa, sucita, bolnava si dulce. Ma joc de-a mama si de-a tata.
Ce copil era domnul K.!

A fost odată ca niciodată

Nu pot scrie cand sunt bucuroasa. Nu stiu de ce, dar nu merge. Imi trebuie adancurile butoiului meu cu melancolie, mirosul lui de stejar combinat cu whisky, racoarea unui tainic secret ce sta intre noi. O complicitate fara margini, de intelegere din priviri. Cand ajung de una singura, si ma primeste inauntru, stiu cum s-ar putea simti un galbenus inauntrul propriei sale coji. Cateodata seara, ma cheama sa vin sa stau cu el de vorba, ma inveleste cu o patura sa nu-mi fie frig, ma serveste cu prajiturele, ma mangaie in par. Imi sopteste in ureche povesti de demult, sau imi fredoneaza mici cantecele de leagan, pana adorm. N-am nimic de povestit daca sunt vesela. Imi trebuie amaraciunea lui sa pot fi eu.

Panica in satul refugiatilor

Nu toate gandurile mele locuiesc la oras. Nu se poate ca toate sa aiba privilegiul de a locui in imparatia mintii mele luminate. Astfel ca, in partea de jos a hartii se gaseste un mic catun, in care locuiesc toate gandurile mele neslefuite. E un loc cu multa verdeata, plin de carari de piatra si acoperisuri joase, iar la ferestre se pot vedea ghivece de diferite marimi si culori. Fiecare gand are o cutie postala pentru ideile vegetative, fiecare are un gard din scanduri osoase. Casele nu sunt largi, dar sunt cumva incapatoare, iar la final de saptamana, gandurile astea se pot intalni la bar, unde stau si barfesc colonia superioara.
Intr-o zi, o masina a avut un accident pe strada principala, spulberand jumatate din locuintele acestea in farame de colb si fum, iar gandurile ramase nevatamate, din nefericire, au intrat in soc anafilactic.

Mi-am gasit in buzunar o batista alba

Nimeni nu mai foloseste azi asa ceva, dar eu sunt de moda veche, cel putin asa spun unii. Imi plac lucrurile bine facute, cu migala de chinez batran si prafuite cu un iluzionism perfect. Si normal ca m-am uitat lung la ea, zambindu-i pe ascuns, stiind ca ea e doar o mica bucatica din mine, insa faptul ca se ascundea in buzunar, nu putea fi altceva decat ca acuma pluteste peste mine o bucurie solara.

Cu masina de raliu prin Paris

Arhitectural, o imagine stilizata rococo, cu fier forjat si muscate la ferestre. Strada luminata impresionist, alei largi, Montparnasse. Roata de moara, scari de catedrala, negrii din Guyana, in vizita. Noapte si barci pe Sena. Serenade la acordeon. Un esafod pictat intr-un mod destul de echilibrat cu graffiti pe-un perete, in asteptare, si fumul de la rotile tale, punand frana, sa nu ma calci.
… atat de romantic…

Oamenii mei din perne

Sunt cu milioanele – fiind atat de mici, iar munca in sine atat de cuprinzatoare. Nu e usor sa pui mormanele exact acolo unde trebuie si exact atunci cand trebuie. Ei alearga de colo-colo, inarmati cu un fel de furculita pentru a face un fel de clai din pene albe. Cand ma intorc de pe-o parte pe alta, ei dau fuga repede sa aseze cantitatea precisa de umplutura, pentru a face somnul pretios. Si chiar fac o treaba excelenta, avand in vedere ca eu ma tot foiesc, iar ei alerga de nu mai pot, chiar pe caldura, si fara chiar un pahar cu apa, asta tot fiindca lucreaza in mediul respectiv, apa fiind cu totul contra-indicata penelor ce s-ar putea pleosti, taman in momentul odihnirii capatanii. Au si ei o ierarhie a lor, insa e greu de explicat, caci toti arata la fel, au exact aceeasi imbracaminte, aceeasi papuci inveliti in blanuri sa nu scartaie, aceeasi statura si nelipsita furculita. Cat despre concediu, in cazul lor nu se poate pune vorba, caci ei fac parte din acea categorie de muncitori nelipsiti, mai ales intr-un concediu. Ceea ce e cat-de-cat reconfortant in cazul lor, e ca, atunci cand eu cad in somnul de plumb, au si ei o clipa de ragaz, in puf.