July 15, 2011 – corabogdan

Perdelele se umflă de la vânt. Curenţii de aer mişcă un val de căldură arsă, iar răsuflarea mea nu se mai aude. De când ai venit lângă mine e şi mai cald, dacă se poate cu adevărat aşa ceva. Dormi, destul de răsucit cumva, pe sofa. Te-aş trezi să te întinzi cum trebuie, dar probabil că poziţia aceea de incomoditate îţi face somnul mai dulce. Eu nu pot dormi. Nu stau să te veghez, căci e zi, însă nici nu mă pot mişca, fiindcă mi-ai prins un picior sub greutatea ta, iar acum nici nu-l mai simt. A amorţit. Ca întreaga fire. Toate au încremenit, şi rămân aşa până la ora 7, când se mai domolesc radiaţiile solare.

Şi stăm.

Tu dormi, eu nu. Tu visezi, eu nu.

Dar mă ţii atât de strâns, încât nici nu vreau să plec.