Am stat şi-am privit pădurea.
E o imagine modestă la suprafaţă, însă colosală după câteva momente în care realizezi că nu poţi s-o defineşti. E tăcere, dar şi zgomot şi cântec. E întunecată, cu umbră şi nori, dar şi cu lumină verde, galbenă, roşie cu picăţele, sau albastră. E cu soarele printre crengi, dar şi cu muşchi groşi şi umezi pe copaci.
Seara adorme, pentru a se trezi la prima oră a dimineţii, cu rouă sau brumă, cu tril sau cu bucium. E un amestec de sunet, culoare şi împăcare.
Trec peste ea anotimpuri, însă supravieţuieşte de fiecare dată. La sfârşit, iese învingătoare.
Pădurea trăieşte în felul ei. Şi e chiar neînţeleasă uneori, fiindcă e încâlcită în poteci şi-n vârfuri, chiar dacă e paşnică în luminişuri.
Poţi s-o străbaţi sau poţi doar s-o contempli. Iar cu toate astea, nu poţi decât s-o iubeşti. Ca pe un suflet viu.
Am stat şi-am privit pădurea. Cel puţin n-o tăiaţi, dăcă nu aveţi timp s-o priviţi şi voi.
corabogdan 