De ce? De-aia!

Ieri, sau cand o fi fost, ca nu mai stiu exact, mi s-a dat o lectie despre demotivare, care mi-a placut enorm de mult. Desi a fost cumva o poveste colaterala, mi-am dat seama cat de mult se aplica si la subsemnata. Astfel, am pornit motivata sa ma demotivez. Caci se stie ca ce e in plus – strica. E insa mai greu de facut, decat de zis, asa ca am inceput-o cu inceputul, mai precis cu taierea motivelor de pe lista de motive, lista lunga si aglomerata, dar pe care pana acuma n-am simtit-o a fiind asa. Deci, cu alte cuvinte, lista pe care pana acuma ma chinuiam s-o rezolv, s-a transformat in foaie pentru facut focul. Fireste, nu poate fi toata aruncata, mai sunt vreo cateva motive bune pe-acolo, insa universal valabil, motivele trebuie reduse in intensitate si unele chiar exterminate. Nu-si au rostul, ma obosesc, nu se indeplinesc niciodata, deci inutile. Trebuie ca norma cu de indeplinit sa fie usoara, lejera, si mai important decat toate, posibil de indeplinit. Cred ca am zis indeplinit de vreo cateva ori, pentru a se intelege clar si fara dubii ca motivele care nu se sfarsesc asa, sunt demotivatoare, stiva in garaj, tonaj crescut in coltul curtii, in darapanatura. Nu se stie niciodata cand ai nevoie de un motiv in plus, insa, e la fel de important sa se astepte calitatea, si nu cantitatea, deci un motiv in plus trebuie sa fie un motiv bun. Chiar daca e in plus, fireste. Deci pastram motivele usoare, lejere, bune, si vreo cateva bune, usoare, lejere, pentru in plus, daca va veni vreodata momentul demotivarii totale sau in nestire. Ceea ce sincer nu cred ca va fi vreodata, cel putin nu la mine. Eu gasesc motive si-n piatra-seaca, dar na… sa admitem posibilitatea…