Când a tăiat bunica bradu’

Am fost toţi prezenţi. L-a tăiat pentru că deja deforma gardul dinspre stradă, iar rădăcinile lui bombau asfaltul proaspăt turnat pe şosea. Ne-a spus tuturora, într-o dimineaţă, că a chemat un om cu o drujbă să-l rezolvăm, că prea multe reclamaţii a primit şi ea s-a săturat. Că dacă e prea mult, e prea mult şi să nu încercăm s-o convingem, că n-are nici un rost, şi-aşa are suflet greu. Noi am râs. Lasă că mai plantăm unul, în spatele curţii, şi ăla poate creşte cât o vrea, că nu mai deranjează pe nimeni. Astfel, pregătiţi cu şube groase, că era tot toamnă târzie ca acum, ne-am strâns în curte să vedem evenimentul. Am făcut prinsoare că va cădea direct pe noi, sau măcar în mijlocul faţadei, să crape casa-n două. Apoi ne-am gândit foarte veseli că poate va cădea în direcţia opusă, pe casa avocatului. Şi cât de distractiv ar fi să stăm sa-l vedem cum se vaită ca o fetiţă, că i-a distrus bradu’ avuţia. Omul cu drujba a venit la fix şi s-a apucat direct de treabă, că era om religios şi n-a servit din ţuică. În câteva minute, copacul ce a crescut de-a lungul celor trei generaţii, a fost răpus cu blândeţe. În urma lui a rămas un mare gol. Un extraordinar de mare de hidos gol. Ne-a şocat golul, şi astfel ne-am oprit din chicoteli. Ştiam că va fi un gol, era normal să fie un gol, am fost siguri că doar el va rămâne. Dar noi am rămas muţi. N-am mai putut să mai spunem nimic, cu golul fără margini în faţa ochilor. Omul şi-a luat drujba, a salutat-o pe bunica foarte respectuos şi a plecat. Bunica s-a răsucit pe picioare, un fel de stânga-mprejur şi dusă a fost şi ea. Noi ceilalţi am rămas afară, în faţa casei, holbându-ne în continuare la gol. Spre seară, când chiar era frig de tot, am plecat pe rând. Cu capul plecat. Ultimul s-a întors să mai privească o dată, parcă aşa, de siguranţă, să poată înţelege pentru totdeauna ce s-a întâmplat.

In memoriam