Liniştea albă

Există mai multe tipuri de linişte, categorii destul de greu de definit sau de ierarhizat. În primul rând vorbim despre liniştea urbană, când nu faci nimic, te consideri relaxat, dar în spatele urechilor zumzăie sirene, copiii ţipă cu putere, invidizii accelerează motoarele. Apoi, vine liniştea ameninţătoare, cea care pluteşte înainte de căderea ploilor şi precede furtuna, când toate zboară prin aer şi copacii se îndoaie de la vânt. Liniştea de hârtie este cea care domneşte în birouri, când toată lumea are câte ceva de făcut, şi lucrurile par că merg de sine. Liniştea somnabulă este cea când în miez de noapte simţi că n-ai somn, chiar dacă toţi ceilalţi par să fie mulţumiţi cu soarta, când bei un pahar de lapte rece de la frigider şi te uiţi la televizor la emisiuni pentru oamenii reduşi şi râzi căci la orele respective te simţi la fel. Unii consideră the white noise un fel de linişte calmantă, dar mie personal îmi place cel mai mult liniştea albă, care cuprinde într-însa liniştea bucolică din munţii Apuseni şi liniştea mea sufletească, cum că eşti lângă mine întins pe fân şi admirăm împreună cozile enorme ale avioanelor cu reacţie de pe cer. Abia aştept să plecăm în vacanţă!