Punct şi de la capăt

Niciodată nu m-am ştiut o cleptomană, dar am simţit ieri nevoia să fur ceva. Cât de micuţ sau neînsemnat, dar să-l iau pe furiş şi să simt adrenalina. Mi-am zis în sinea mea – eşti un animal patetic, măcar ai şi tu un pic de frică de Dumnezeu, că şi aşa faci curat în zi de duminică, de te aud toate vecinele şi te bârfesc cu poftă pe bancuţele din faţa blocului. Dar cu toate astea, tentaţia era mai mare decât mine, iar eu micuţă fiind, stăteam în umbra ei, cu un fel de admiraţie în privire şi cu un fel de sentiment de superioritate. Fac ce vreau, când vreau – dacă m-am hotărât să fur, am să fur, iar dacă am zis, am zis. Poate oricine să-mi dea argumentele contra, ele nu mai contează în acest punct. Acum mai rămânea de găsit care să fie obiectul delictului. M-am învârtit şi sucit, am gândit situaţia din toate unghiurile posibile şi imposibile, când am ajuns la un capăt. Nu exista altă posibilitate decât să fur un sărut. În timp ce dormea, căci altfel nu s-ar fi pus la socoteală.